1. Locul religiei în spaţiul public-o perspectivă istorică , Partea I

„ În loc să gândim lumea modernă în lumina creştinismului- care este logica catolicismului integral, chiar şi în versiunile sale cele mai la stânga- regândim creştinismul în cadrul modernităţii.”
Acest citat mi se pare că sublinează diferenţa esenţială ce defineşte modificarea produsă în ceea ce priveşte locul religiei în societate. La sfârşitul secolului al-XIX-lea prin enciclicele lui Leon al-XIII-lea, ce contestă modernitatea şi liberalismul- văzut ca o ideologie a modernităţii împreună cu socialismul- catolicismul încă mai gândea şi prin urmare critica, lumea modernă plecând de la creştinism. Ceea ce cred că s-a întâmplat o dată cu Conciliu Vatican II este o regândire a creştinismului încercând să i se găsească un loc în lumea modernă. Schimbarea este esenţială întrucât diferă asumpţiile de bază, nu mai este creştinismul cel ce dă un cadru lumii, ci lumea modernă, cea care oferă loc de manifestare, printre multe altele, şi creştinismului. Chiar dacă Conciliu Vatican II este relevant doar pentru lumea catolică prin deciziile sale, el este reflectarea unei situaţii generale privind locul religiei în societate, cel puţin pentru sfera creştină.( Voi restrânge acest eseu la schimbările produse în lumea creştină şi nu voi menţiona alte religii decât ca termeni de comparaţie.)
Schimbările propuse la Conciliu, chiar dacă făcute în mod voluntar, sunt datorate presiunii societăţii moderne. Dacă în Imperiu Bizantin şi în Europa apuseană a evului mediu, creştinismul era creator de spaţii publice: biserici, universităţi, în jurul cărora se centra viaţa comunităţii, creştinismul ocupă azi în sfera publică cam acelaşi loc ca al unui ONG vizibil şi bine organizat. Statul democrat şi convenţii ale drepturilor omului permit creştinismului să se manifeste. Valorile, care odată erau reclamate ca fiind creştine, pot astăzi să se manifeste public doar cu condiţia să îşi exprime universalitatea şi neutralitatea confesională. Manifestările unei vieţi considerate morale în lumea modernă nu sunt deosebite de manifestările unei vieţi considerate morale în creştinism, dar diferă justificările filosofice,ce fac apel la raţiune şi la alte valori despre care se presupune că orice om le respectă. Filosoful J. Habermas le cere creştinilor să încerce să traducă valorile lor religioase în valori seculare, ce pot fi acceptate de cineva ce nu împărtăşeşte aceleaşi premise metafizice.
2. Secularizare şi post secularizare
Tradiţia creştină însăşi este folosită fără a face apel la esenţa transcendentă a religiei. Alain Badiou scrie o carte despre apostolul Pavel, Sfântul Pavel, Întemeierea universalismului , declarând încă din prefaţă, că nu crede în nici una dintre dogmele creştine şi că nu este interesat decât de omul Pavel (de activistul Pavel, mai corect fie spus). Paulo Passolini, în filmul Evanghelia după Luca, îl prezintă pe Hristos ca lider marxist prin excelenţă. Acestea sunt modele de folosire secularizată a religiei.
Teoriile secularizării nu au reuşit să ajungă la un consens acceptabil. Teoriile clasice ale lui C. Schmitt şi ale lui M. Gauchet s-au impus ca viziuni coerente asupra lumii ce pot fi luate în discuţie pentru dezvoltări preliminarii, dar dincolo de ele, teoriile sociologice ce au încercat să verifice aceste ipoteze nu au reuşit să ofere rezultate unitare.
Habermas introduce noţiunea de postsecularizare, ce se manifestă ca o reîntorcere la valorizarea religiei. Dacă secularizarea este înţeleasă ca retragerea religiei în spaţiul privat, postsecularizarea presupune o reacceptare a acesteia alături de imaginiile ştiinţifice sau pur şi simplu filosofice asupra omului, în spaţiul public. O societatea post seculară este înţeleasă astfel ca acea societate, care fără să plece de la viziuni religioase asupra lumii, nici nu le exclude din start. În acest mod putem să explicăm istoria religioasă a ultimului secol: liberalismul propune o retragere a religiei din sfera publică în sfera privată. Comunismul şi nazismul au încercat o înlocuire a religiei creştine cu o religie seculară, aceea a încrederi în om şi în progres. Ca şi religiile, sistemele totalitare au propus o concepţie asupra lumii detaliate ce acoperă întreaga sferă a preocupărilor omeneşti.
O comparaţie demnă de reprodus între comunism, nazism şi liberalism şi raportarea lor la transcendenţă apare la iezuitul Gaston Fessard :
„ În timp ce Liberalismul dă importanţă puterii transcendente dar plasând-o în indeterminat, comunismul şi nazismul îi atribuie exigenţa întrupării, desemând schiţa concretă a idealului. Din cauza raţionalismului laic al primului, care se bazează doar pe reflecţie şi nu simte nevoia unei mântuiri colective, comunismul şi nazismul se prezintă ca mistici temporale, religii terestre sau „seculare”, după cuvintele directorului „France Libre”, Raymond Aron”
Pasajul este important pentru că ne ajută să distingem între ce presupune plasarea religiei în sfera privată şi ce presupune plasarea unor false elemente religioase în sfera politică, lăsând adevăratele elemente religioase pentru sfera intimă (sfera intimă, spre deosebire de sfera privată, cuprinde cele mai tainice elemente ale vieţii individului).
În această perioadă religia a fost prezentă în spaţiul public doar în momentele în care a fost dispusă să facă nişte sacrificii pentru această prezenţă, întrucât spaţiul public era în întregime ocupat de erzat-ul de religie reprezentat de comunism şi nazism. Pentru Europa, momentul renunţării la aceste două forme de manifestări politice totalitare, a însemnat intrarea în era postmodernă în care religia putea să se exprime dar sub auspiciile unei relativizări generale a oricărui sistem de valori. Orice enunţ filosofic, ştiinţific, politic, artistic este relativizat, nici unul nu mai poate avea pretenţia la universalitate, suntem în epoca lui Anythig goes al lui Paul Fayerabend.
Imaginile religioase asusupra lumii sunt contestate, dar nu sunt singurele contestate, filosofia clasică, concepţia ştiinţifică asupra lumii, sunt contestate împreună. Raţiunea ce a criticat în iluminism religia ajunge să se alieze cu ea pentru că ambele îşi doresc o societate pacificată în care se respectă drepturile omului şi în care este posibilă convieţuirea cu cei diferiţi de noi. Aceasta îmi pare a fi miza dezbaterii dintre Habermas şi Ratzinger, o încercarea de a vorbi împreună despre fundamentele pre-politice ale statului modern, fundamente pe care s-ar putea baza valori ca demnitatea şi toleranţa, fără de care convieţuirea într-un stat modern este imposibilă.
Acesta este momentul reapariţiei religiei în spaţiul public. Vocea ei se face din nou auzită în agora, zumzăitul indefinit al multor organizaţii nu poate acoperi o voce obişnuită de secole să se facă ascultată. Este momentul gândirii postseculare, în care religia începe să se facă din nou auzită într-un spaţiu public, spaţiu ce îi impune însă limitări specifice. În Franţa, în urma legii din 1905 statul devine laic şi nu dă dreptul la manifestarea însemnelor religioase în spaţiul organizat de el. În alte ţări, situaţia leagală nu este atât de strictă, însă ea se reflectă în gradul de acceptabilitate al argumentelor gândite într-un sistem religios. Această situaţie este foarte bine reflectată de cazul dezbaterilor legate de avort sau de cel al căsătoriilor între homosexuali. Cei credincioşi sunt dispuşi să ofere justificări religioase, cei ne-credincioşi nu sunt dispuşi să le accepte tocmai pentru că sunt religioase. Filosofia îşi poate propune aici un rol de mediator, încercând argumente ce pot fi asumate de ambele părţi .
Societatea post seculară nu este însă sinonimă cu o societate post-creştină. Termenul de post-creştinism, aşa cum este el folosit de Thierry de Duve în articolul său “Come on, humans, one more effort if you want to be post-Christians!” presupune o ieşire din religie prin eliminarea părţii transcendente a creştinismului, respingerea întrupării şi a învierii. Articolul pleacă de la remarca înlocuirii celor trei virtuţii teologice: „credinţa, nădejdea şi dragostea” cu virtuţiile sociale ale Revoluţiei franceze « Liberté, Egalité, Fraternité ». Urmarea firească a acestei înlocuiri este naşterea eroului postcreştin : pastorul ateu, un om al cărui job este să fie pastorul unei comunităţi dar care personal nu crede nici în Dumnezeu, nici în învierea lui Hristos. Creştinismul este înţeles ca „religia ieşirii din religie” iar Thierry de Duve presupune că eroul postcreştin va fi canonziat în viitor. Ce doreşte acest autor este să păstraze formele de solidaritate pe care le-a oferit religia, eliminând conţinutul ce fundamenta acea solidaritate. Evident însă, că nu poţi distruge liantul unui societăţi şi pretinde ca societatea să rămână solidară fără el.

Publicités

Poster un commentaire

Classé dans intelectualii si responsabilitatile lor, totalitarisme pe dos

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s