De vreo câteva săptamâni mă tot gândesc la întrebarea care e relația corectă între voința mea și voința lui Dumnezeu? Facă-se voia ta, din rugăciunea Tatăl Nostru exclude voia omului sau cum? Ortodocșii dau o mare luptă legat de renunțarea la voia proprie. Cum ramâne atunci cu libertatea? Vrea Dumnezeu niște oițe supuse sau îi plac curajoșii ca Moise și Avraam care știu negocia cu Dumnezeu însuși?
Azi dimineață îmi pică ochii pe relația între regele David și Dumnezeu, pe acțiunea lui David și reacțiunea lui Dumnezeu care îl lasă pe David să facă ce vrea dar îl pedepește fară ca pedeapsa să fie definitivă, exterminatoare.
Dumnezeu îl lasă pe David să se culce cu Batșeba. Nu intervine, poate nu e treaba lui să intervină în relațiile sexuale chiar aduci când sunt în afara mariajului. Apoi îl lasă pe David să îl trimită la moarte pe Urie, soțul Batșebei. Aici deja rațiunea mea începe să îmi șoptească. Ar fi putut totuși să intervină. De ce să îl lase pe bietul om să moară? E clar că soțul e o victimă inocentă. În plus, în alte părți Dumnezeu a intervenit pentru mai puțin decât atât. Ar fi putut să o facă și acum, nu că El nu intervine în istorie să lase oamenii liberi. Știm, că atunci când vrea, Intervine cu vârf și indesat și nu poate scăpa nimeni.
Dar David nu ramâne nepedepsit, Dumnezeu ucide copilul născut de Batșeba chiar după ce David se pocăiește și își cere iertare. Serios? Adică în loc să îl pedepsească pe David? Ucide bebele. Păi e vina copilului că are părinți păcătoși? Evident că și părinții suferă, dar suferă doar, viața lor merge mai departe. Apoi ce iertare e asta pe care Dumnezeu i-o dă lui David dar care totuși aplică pedeapsa? Pentru noi iertarea înseamnă să scapi și de pedeapsă. Oricum pedeapsa divină nu se oprește aici, David e atacat și tronul său pus în pericol de unul dintre fii săi, Abasalon. Greu de suportat pentru un tată, situația în care propriul său copil îl vrea mort, îi vrea nevestele și tronul. Și totuși când Absalon e înfrânt, David e trist si poartă doliu, nu se bucură că a scăpat, ci e extrem de trist că propriul său fiu a fost ucis ca el să scape.
Povestea are happy-end căci David moare de bătrânețe pe tronul său. Surpriza interesantă e cine îi urmează la tron? Solomon, al doilea fiu al Batșebei… Adică copilul obținut după un adulter și o crimă, adică cel care dacă crima și adulterul nu ar fi avut loc nu s-ar fi născut?!! În plus Solomon are parte de o onoare mai mare decât cea a tatălui său, Dumnezeu îi promisese lui David, că fiul său va fi cel care îi va construi lui Dumnezeu o casă de piatră. Solomon e cel care construiește templul, locul sfânt prin excelență care stabilește domiciliu lui Yahwe pe pământul lui Israel și care până la moartea lui Hristos e punctul de referință al sacralității. Dumnezeu ar fi putut alege pe oricine altcineva să îi urmeze la tron lui David și să îi ceară să îi construiască templul sacru. Dar se ține de cuvântul dat lui David și îi duce mai departe moștenirea prin veriga ei cea mai suspectă, fiul Batșebei.
Concluzie provizorie: Dumnezeu îi lasă pe oameni să facă ce vor (chiar și atunci când asta e împotriva voinței sale), ba uneori îi și întreabă ce vor, cum va fi cazul cu Solomon, dar asta nu înseamnă că El stă deoparte și lasă libertatea umană să se manifeste nestăvilită, doar că intervențiile sale sunt nebănuite, misterioase și stranii pentru logica noastră. Și dacă uneori există o colaborare divino-umană cum a existat în unele momente ale vieții lui David sau în cazul sfinților, există și planuri separate ale fiecărei tabere și câte un deznodamânt care nu face decât să lase cu gura căscata logica umană.
Ganduri firesti 