Archives de Catégorie: intelectualii si responsabilitatile lor

1. Locul religiei în spaţiul public-o perspectivă istorică , Partea I

„ În loc să gândim lumea modernă în lumina creştinismului- care este logica catolicismului integral, chiar şi în versiunile sale cele mai la stânga- regândim creştinismul în cadrul modernităţii.”
Acest citat mi se pare că sublinează diferenţa esenţială ce defineşte modificarea produsă în ceea ce priveşte locul religiei în societate. La sfârşitul secolului al-XIX-lea prin enciclicele lui Leon al-XIII-lea, ce contestă modernitatea şi liberalismul- văzut ca o ideologie a modernităţii împreună cu socialismul- catolicismul încă mai gândea şi prin urmare critica, lumea modernă plecând de la creştinism. Ceea ce cred că s-a întâmplat o dată cu Conciliu Vatican II este o regândire a creştinismului încercând să i se găsească un loc în lumea modernă. Schimbarea este esenţială întrucât diferă asumpţiile de bază, nu mai este creştinismul cel ce dă un cadru lumii, ci lumea modernă, cea care oferă loc de manifestare, printre multe altele, şi creştinismului. Chiar dacă Conciliu Vatican II este relevant doar pentru lumea catolică prin deciziile sale, el este reflectarea unei situaţii generale privind locul religiei în societate, cel puţin pentru sfera creştină.( Voi restrânge acest eseu la schimbările produse în lumea creştină şi nu voi menţiona alte religii decât ca termeni de comparaţie.)
Schimbările propuse la Conciliu, chiar dacă făcute în mod voluntar, sunt datorate presiunii societăţii moderne. Dacă în Imperiu Bizantin şi în Europa apuseană a evului mediu, creştinismul era creator de spaţii publice: biserici, universităţi, în jurul cărora se centra viaţa comunităţii, creştinismul ocupă azi în sfera publică cam acelaşi loc ca al unui ONG vizibil şi bine organizat. Statul democrat şi convenţii ale drepturilor omului permit creştinismului să se manifeste. Valorile, care odată erau reclamate ca fiind creştine, pot astăzi să se manifeste public doar cu condiţia să îşi exprime universalitatea şi neutralitatea confesională. Manifestările unei vieţi considerate morale în lumea modernă nu sunt deosebite de manifestările unei vieţi considerate morale în creştinism, dar diferă justificările filosofice,ce fac apel la raţiune şi la alte valori despre care se presupune că orice om le respectă. Filosoful J. Habermas le cere creştinilor să încerce să traducă valorile lor religioase în valori seculare, ce pot fi acceptate de cineva ce nu împărtăşeşte aceleaşi premise metafizice.
2. Secularizare şi post secularizare
Tradiţia creştină însăşi este folosită fără a face apel la esenţa transcendentă a religiei. Alain Badiou scrie o carte despre apostolul Pavel, Sfântul Pavel, Întemeierea universalismului , declarând încă din prefaţă, că nu crede în nici una dintre dogmele creştine şi că nu este interesat decât de omul Pavel (de activistul Pavel, mai corect fie spus). Paulo Passolini, în filmul Evanghelia după Luca, îl prezintă pe Hristos ca lider marxist prin excelenţă. Acestea sunt modele de folosire secularizată a religiei.
Teoriile secularizării nu au reuşit să ajungă la un consens acceptabil. Teoriile clasice ale lui C. Schmitt şi ale lui M. Gauchet s-au impus ca viziuni coerente asupra lumii ce pot fi luate în discuţie pentru dezvoltări preliminarii, dar dincolo de ele, teoriile sociologice ce au încercat să verifice aceste ipoteze nu au reuşit să ofere rezultate unitare.
Habermas introduce noţiunea de postsecularizare, ce se manifestă ca o reîntorcere la valorizarea religiei. Dacă secularizarea este înţeleasă ca retragerea religiei în spaţiul privat, postsecularizarea presupune o reacceptare a acesteia alături de imaginiile ştiinţifice sau pur şi simplu filosofice asupra omului, în spaţiul public. O societatea post seculară este înţeleasă astfel ca acea societate, care fără să plece de la viziuni religioase asupra lumii, nici nu le exclude din start. În acest mod putem să explicăm istoria religioasă a ultimului secol: liberalismul propune o retragere a religiei din sfera publică în sfera privată. Comunismul şi nazismul au încercat o înlocuire a religiei creştine cu o religie seculară, aceea a încrederi în om şi în progres. Ca şi religiile, sistemele totalitare au propus o concepţie asupra lumii detaliate ce acoperă întreaga sferă a preocupărilor omeneşti.
O comparaţie demnă de reprodus între comunism, nazism şi liberalism şi raportarea lor la transcendenţă apare la iezuitul Gaston Fessard :
„ În timp ce Liberalismul dă importanţă puterii transcendente dar plasând-o în indeterminat, comunismul şi nazismul îi atribuie exigenţa întrupării, desemând schiţa concretă a idealului. Din cauza raţionalismului laic al primului, care se bazează doar pe reflecţie şi nu simte nevoia unei mântuiri colective, comunismul şi nazismul se prezintă ca mistici temporale, religii terestre sau „seculare”, după cuvintele directorului „France Libre”, Raymond Aron”
Pasajul este important pentru că ne ajută să distingem între ce presupune plasarea religiei în sfera privată şi ce presupune plasarea unor false elemente religioase în sfera politică, lăsând adevăratele elemente religioase pentru sfera intimă (sfera intimă, spre deosebire de sfera privată, cuprinde cele mai tainice elemente ale vieţii individului).
În această perioadă religia a fost prezentă în spaţiul public doar în momentele în care a fost dispusă să facă nişte sacrificii pentru această prezenţă, întrucât spaţiul public era în întregime ocupat de erzat-ul de religie reprezentat de comunism şi nazism. Pentru Europa, momentul renunţării la aceste două forme de manifestări politice totalitare, a însemnat intrarea în era postmodernă în care religia putea să se exprime dar sub auspiciile unei relativizări generale a oricărui sistem de valori. Orice enunţ filosofic, ştiinţific, politic, artistic este relativizat, nici unul nu mai poate avea pretenţia la universalitate, suntem în epoca lui Anythig goes al lui Paul Fayerabend.
Imaginile religioase asusupra lumii sunt contestate, dar nu sunt singurele contestate, filosofia clasică, concepţia ştiinţifică asupra lumii, sunt contestate împreună. Raţiunea ce a criticat în iluminism religia ajunge să se alieze cu ea pentru că ambele îşi doresc o societate pacificată în care se respectă drepturile omului şi în care este posibilă convieţuirea cu cei diferiţi de noi. Aceasta îmi pare a fi miza dezbaterii dintre Habermas şi Ratzinger, o încercarea de a vorbi împreună despre fundamentele pre-politice ale statului modern, fundamente pe care s-ar putea baza valori ca demnitatea şi toleranţa, fără de care convieţuirea într-un stat modern este imposibilă.
Acesta este momentul reapariţiei religiei în spaţiul public. Vocea ei se face din nou auzită în agora, zumzăitul indefinit al multor organizaţii nu poate acoperi o voce obişnuită de secole să se facă ascultată. Este momentul gândirii postseculare, în care religia începe să se facă din nou auzită într-un spaţiu public, spaţiu ce îi impune însă limitări specifice. În Franţa, în urma legii din 1905 statul devine laic şi nu dă dreptul la manifestarea însemnelor religioase în spaţiul organizat de el. În alte ţări, situaţia leagală nu este atât de strictă, însă ea se reflectă în gradul de acceptabilitate al argumentelor gândite într-un sistem religios. Această situaţie este foarte bine reflectată de cazul dezbaterilor legate de avort sau de cel al căsătoriilor între homosexuali. Cei credincioşi sunt dispuşi să ofere justificări religioase, cei ne-credincioşi nu sunt dispuşi să le accepte tocmai pentru că sunt religioase. Filosofia îşi poate propune aici un rol de mediator, încercând argumente ce pot fi asumate de ambele părţi .
Societatea post seculară nu este însă sinonimă cu o societate post-creştină. Termenul de post-creştinism, aşa cum este el folosit de Thierry de Duve în articolul său “Come on, humans, one more effort if you want to be post-Christians!” presupune o ieşire din religie prin eliminarea părţii transcendente a creştinismului, respingerea întrupării şi a învierii. Articolul pleacă de la remarca înlocuirii celor trei virtuţii teologice: „credinţa, nădejdea şi dragostea” cu virtuţiile sociale ale Revoluţiei franceze « Liberté, Egalité, Fraternité ». Urmarea firească a acestei înlocuiri este naşterea eroului postcreştin : pastorul ateu, un om al cărui job este să fie pastorul unei comunităţi dar care personal nu crede nici în Dumnezeu, nici în învierea lui Hristos. Creştinismul este înţeles ca „religia ieşirii din religie” iar Thierry de Duve presupune că eroul postcreştin va fi canonziat în viitor. Ce doreşte acest autor este să păstraze formele de solidaritate pe care le-a oferit religia, eliminând conţinutul ce fundamenta acea solidaritate. Evident însă, că nu poţi distruge liantul unui societăţi şi pretinde ca societatea să rămână solidară fără el.

Poster un commentaire

Classé dans intelectualii si responsabilitatile lor, totalitarisme pe dos

Cine şi de ce îi plăteşte pe intelectuali? I

Voi posta aici o dezbatere desfasurata in revista Cultura

Miercuri, pe 21 octombrie, a avut loc la Institutul Cultural Român conferinţa „Trădarea Intelectualilor, Pro şi Contra”. Au participat Andrei Cornea, Cătălin Avramescu, Florin Ţurcanu şi Sorin Cucerai, moderator fiind Ştefan Vianu. Dezbaterea pleacă de la cartea lui Julien Benda, publicată în 1927 „La trahison des clercs”, ce reproşează cărturarilor că au părăsit lumea ideilor şi a adevărurilor eterne pentru a se lăsa acaparaţi de pasiuni politice, de rasă, de naţiune sau de partid.

Pactizarea cu secolul
Vocaţia intelectualilor este apărarea ideilor eterne, căutarea adevărului, iar trădarea presupune pactizarea cu secolul, cu nevoile lui politice. Extrăgându-şi rădăcinile din atitudinea intelectualilor francezi în afacerea Dreyfuss şi în Primul Război Mondial, cartea poate apărea şi ca o atenţionare în faţa tentaţiilor totalitare. Subiectul este foarte actual şi m-aş fi aşteptat să iasă scântei, intelectualii neangajaţi să îi acuze pe cei angajaţi, să se creeza o dezbatere onestă pro şi contra intrării intelectualilor în politică. Nu voiam neapărat ca intelectualii anti-Băsescu să se caftească conceptual cu cei pro-Băsescu, ci îmi doream o dezbatere raţională despre motivele intrării în politică şi cele ale rămânerii în teritoriu pur al ideilor. Dacă se hotărăseră însă să nu facă campanie electorală vorbitorii puteau cel puţin să ridice problema intelectualilor în comunism, cea ce s-a încercat un pic la întrebările sălii. Cum a arătat şi Andrei Cornea, este adevărat însă că Benda îi critică pe intelectuali care au pactizat cu secolul în libertate şi nu sub ameninţarea torturii sau în închisoare.
Lăsând la o parte aştepătările mele, rezum ceea ce s-a discutat efectiv. Sorin Cucerai propune două modele ale acţiunii intelectuale: modelul parmenidian şi modelul platonician. Potrivit modelului parmenidian există două lumi separate, lumea Binelui, a Adevărului şi a Fiinţei, şi lumea aparenţelor. Intelectualul are datoria, dar şi vocaţia de a se dedica în întregime lumii valorilor nemuritoare, ignorând tot ce ţine de lumea aparenţelor. Modelul platonician, invocat în Mitul peşterii, presupune un travaliu între două lumi, după ce a reuşit să iasă din peşteră şi să contemple ideile, adevăratul filosof trebui să se întoarcă în peşteră ca să îi călăuzească pe ceilalţi către lumină. În funcţie de modelul pe care îl propunem putem defini ce reprezintă trădare şi ce nu. A face dizidenţă regimurilor totalitare ar fi, potrivit modelului parmenidian, o trădare, însă ar fi o urmare firească a vocaţiei de intelectual. Pentru Andrei Cornea însă, modelul platonician al intelectualului presupune o imagine a cetăţii ideale, pe care intelectualul vrea să o aducă la realitate, şi în ultimă instanţă o utopie. Deci, modelul platonician nu presupune doar un du-te vino din lumea ideilor în lumea oamenilor, ci şi o încercare de instaurare a lumii ideilor în lumea oamenilor.
Aici discuţia se complică, deoarece avem în joc trei modele: cel în care intelectualul rămâne în lumea ideilor şi ignoră orice nu este idee – modelul bătrânului dascăl al lui Eminescu –; cel în care intelectualul se implică în viaţa cotidiană, însă doar pentru a susţine adevăruri eterne – să spunem că aici ar intra opoziţia celor ce au luptat pentru a trăi în adevăr, ca dizidenţi ai sistemelor totalitare, vs, trei, modelul intelectualului ce încearcă să impună, este adevărat, prin persuasiune şi nu prin violenţă, propriile sale valori. În măsura în care trebuie să promovezi o sumă de valori, acesta fiind job description-ul intelectualului, cum poţi să eviţi ca mijloacele să nu trădeze scopul? Politica, în înţelesul ei clasic, se ocupă de binele cetăţii, de promovarea acelor valorilor ce reprezintă binele public, deci prin prisma acestei interpretări a politicului intelectualul este obligat să se ocupă de politică. Însă el nu trebuie să aibă opţiuni partizane.

Consecvenţa cu propriile idei
Această nevoie de obiectivitate este absurdă în măsura în care manifestarea opţiunilor ideatice este un gest ce influenţează sfera publică, deci în ultimă instanţă unul politic. Nu poţi să pretinzi într-o democraţie viabilă unui cetăţean că, atâta timp că el este intelectual, preot sau general al armatei, nu va avea dreptul să aibă opţiuni politice. Problema reală ridicată de cărţile domnului Cornea este dacă acel intelectual este sau nu este consistent cu propria teorie, adică în ce măsură propriile opţiuni se pot încadra în idealul propus în lucrările sale teoretice. Să fii consistent cu propriile idei, aceasta este singurul lucru ce i se poate cere legitim unui intelectual. Nu să nu facă politică, ci politica pe care o face să fie consistentă cu propriile idei filosofice.
Mai este o problemă, există momente în istorie în care nu este permis să refuzi să faci politică, a refuza să te opui unui sistem totalitar înseamnă, cel mai adesea, a îl susţine (nu contează motivele ce îl determină pe intelectual să nu se implice). Chiar dacă eseul lui Benda nu are ca punct central rolul intelectalilor în regimurile totalitare, acesta permite să ne oprim legitim asupra acestui subiect. Trebuie el să critice regimul sau trebuie să îşi continue munca de îmbogăţire a împărăţiei spiritului? În presa românească cele două răspunsuri sunt descrise printr-o comparaţie între cazurile lui Jan Patocka, ce a acceptat să fie promotor direct al valorilor, în ultimă instanţă, politice ale Chartei 77, şi cazul lui Constantin Noica, ce a preferat să continue să îşi dezvolte sistemul ontologic implicării în acte concrete de dizidenţă.
O întrebare ce nu a fost tratată în cadrul conferinţei, dar care merită luată în calcul când vorbim despre opinii partizane, este: trebuie intelectualii să fie plătiţi pentru munca lor? În ce măsură plata pentru această muncă îi condiţionează să susţină mai repede o idee decât alta? Este într-un fel o generalizare a discuţiei legată de jurnalişti, ce nu pot să atace un anume partid politic sau o anume companie multinaţională fără să îşi piardă locul de muncă, în cazul în care acel grup de interese este acţionar la trustul de presă la care lucrează. Corelativ, ar trebui să fie aduse în discuţie două întrebări:
1. A fi intelectual este un job ca oricare altul &
2. Furnizează munca intelectuală vreo formă de bine social, pentru care cel care o depune trebuie plătit? (discuţia exclude cazul profesorilor, ce sunt plătiţi pentru a educa, şi ai cercetătorilor, plătiţi pentru o activitate specifică, pe care cineva anume o solicită).

Critică şi loisir
Benda ar spune că unul dintre acele bunuri pe care le aduce un intelectual societăţii este menţinerea vie şi transmiterea valorilor eterne, iar un altul ar fi critica pe care aceşti indivizi sunt datori să o facă societăţii. Această opinie presupune, evident, că societatea are nevoie de valori eterne pentru buna ei funcţionare şi de o critică constantă a moravurilor ei. Să presupunem, de dragul discuţiei, că societatea are nevoie de aceste două bunuri spirituale pe care intelectualii le pot oferi.
Dar cine este dator să plătească? Este statul dator să îi remunereze, după utopicul ideal al cecurilor în alb, propus de Noica? Este foarte tentant să dăm un răspuns afirmativ acestei întrebări, pentru că indivizii obişnuiţi nu sunt totdeauna conştienţi de nevoile lor intelectuale şi spirituale aşa cum sunt conştienţi de nevoile lor fizice. Pericolul constă aici tocmai în tentaţia totalitară, aşa cum apare în critica pe care Popper o face în, „Societatea deschisă şi duşmanii ei”, modelului platonician de a îi înţelege pe intelectuali. Sistemele totalitare sunt hotărâte să îşi educe cetăţenii cu orice preţ, căci oamenii nu fac răul decât din ignoranţă. Pentru că societăţile totalitare îi apreciează în mod deosebit pe intelectuali, înclinaţia acestora către ele este mult mai mare decât a medicului sau a inginerului, apreciaţi de orice tip de regim politic.
Dincolo de tentaţia totalitară trebuie recunoscut faptul că oamenii de rând nu sunt obişnuiţi să considere drept necesitate o interpretare fenomenologică a realităţii înconjurătoare sau o cercetare în fizica particulelor elemetare. Presupunând că cineva ar reuşi să le stârnească interesul, nu ar fi suficient de motivaţi ca să şi plătească astfel de cercetări. Evident, liberalii vor invoca sursele private de finanţare şi îi vor arunca pe piaţa liberă pe intelectuali. Dacă nu sunt plătiţi, înseamnă că nu sunt suficient de buni sau că lumea nu are nevoie de astfel de servicii. O carte bună este o formă a ceea ce fracezii numesc loisir şi oamenii sunt obişnuiţi să plătească pentru loisir, chiar uneori mult mai mult decât pentru bunurile strict necesare.
Însă, nici un intelectual nu ar accepta că munca lui este menită doar să ofere loisir, să fie o petrece şi o distragere ce fac plăcere. Pretenţia intelectualului este accea de a încearca să găsească adevărul şi de a oferi societăţii posibilitatea de a înţelege care este adevărul, şi prin urmare binele, dreptul, justul, frumosul. Or, adevărul nu este cotat bine la bursă, ce este adevărat nu este neapărat, şi cel mai adesea nu este opinia majorităţii.

Adevăr vs fals; modele de subzistenţă
Împingând acest argument la extrem, vom ajunge în situaţia în care majoritatea oamenilor vor fi dispuşi să plătească mai repede pentru un fals, care le face plăcere, decât pentru adevăr. Este dreptul lor de a investi resurse financiare în orice idei vor şi nimeni nu are puterea de a decide ce adevăruri trebuie susţinute şi care trebuie ignorate. Însă, spre deosebire de politică, caz în care majoritatea poate decide în mod legitim, în problemele intelectuale argumentele sunt mărci înregistrate ale adevărului.
Lăsate la voia pieţei libere, ideile false vor fi mai apreciate decât cele adevărate. Suntem în faţa vechii probleme ridicate de dialogul platonician „Gorgias”, pe cine va asculta mulţimea, pe medic sau pe bucătar? Respectul pentru liberatea umană presupune să îi dai posibilitatea individului să decidă să îl asculte pe bucătar sau pe orator, şi nu pe medic, dar tot respectul pentru demnnitatea umană presupune să acordăm o importanţa mai mare adevărului decât falsului.
Mai există şi o altă posibilitate, pentru a îţi căştiga dreptul de a susţine ceea ce tu consideri adevărat, fără a fi supus legilor pieţii – este modelul propus de apostolul Pavel: aţi putea să mă hrăniţi pentru munca mea de a predica evanghelia (iar aici chiar avem de a face cu susţinerea unui Adevăr), dar, pentru a nu se spune că predic ca sa îmi câştig existenţa, voi face corturi pentru a îmi asigura traiul, iar în restul timpului voi predica. Soluţia pe care el o alege este totuşi foarte greu de susţinut (Pavel era un sfânt, ceea ce nu este o condiţie obligatorie pentru a fi intelectual), mai ales în societatea contemporană în care nu tindem să accordăm credit unui lucrător la CFR ce scrie poezii sau unei coafeze care, în timpul liber, scrie tratate de ontologie.
Recapitulând, am găsit trei posibilităţi de răspuns la întrebarea „cine trebuie să îi plătească pe intelectuali”, dar fiecare variantă presupune dezavantaje demne de luat în calcul. Meserie sau vocaţie, căutare a adevărului sau loisir, statutul intelectualilor a stârnit întotdeauna dezbateri, fără ca un răspuns definitiv să se impună.

2 Commentaires

Classé dans intelectualii si responsabilitatile lor, Non classé

Despre intelectuali. Toţi intelectualii! II

Un articol de Bogdan Duca, publicat cu acordul autorului

Motto:
„Confruntaţi cu sfidarea destinului, intelectualii au practicat neutralitatea faţă de ciuma bubonică. În cea mai mare parte, ei sunt victimele unei maladii profesionale, înstrăinarea intelectualului de realitate. Odată ce-au pierdut contactul cu realitatea, ei au dobândit o artă diabolică. Ei pot demonstra tot ceea ce ei cred şi cred în tot ceea ce pot demonstra”. Arthur Koestler

Dependenţa de putere
Când ţi-e lumea mai dragă te loveşti fie de o luare de poziţie a intelectualilor într-o chestiune, fie de un protest tot al intelectualilor cu privre la altă chestiune. Fiecare politician serios are intelectualii „săi », la fel de nelipsiţi dintr-o campanie electorală ca şi lipitorii de afişe sau împărţitorii de fluturaşi. Intelectualii protestează, intelectualii iau poziţie, intelectualii vociferează, se supără sau susţin pe cineva, ceva, o cauză sau mai multe, o stare de spirit sau alta. Iar opinia publică trebuie să ţină cont de părerea lor.
Se cuvine spus de la bun început că intelectualii, deşi pretind lucrul acesta, nu sunt acelaşi lucru cu oamenii de cultură, cu filosofii, cu erudiţii, cu literaţii şi specialiştii în diverse domenii spirituale. Unii dintre intelectuali sunt şi filosofi, scriitori, poeţi, specialişti în diverse discipline umaniste, dar a fi intelectual nu are nimic în comun cu a fi un specialist în domeniul tău. Însă, pentru că intelectualii au nevoie de o justificare pentru autoritatea pe care şi-o revendică, ei o extrag, de cele mai multe ori nelegitim, din domeniile pe care le profesează sau ar trebui să le profeseze. O să descoperiţi însă faptul că majoritatea intelectualilor sfârşesc prin a nu fi buni decât în această stranie vocaţie de… intelectual. În rest sunt nuli.
Mai trebuie subliniat şi un alt aspect-cheie. Intelectualii sunt dependenţi de putere şi, mai ales, de puterea politică. Se învârt în jurul ei, o adulează şi o urăsc în acelaşi timp, o blestemă şi o teoretizează. De aceea, de multe ori, ei se confundă sau sunt confundaţi nelegitim, cu specialiştii în domeniile ştiinţelor politice şi sociale, cu filosofii politicului. Desigur că deosebirile dintre intelectuali şi aceştia sunt subtile, dar ele există (ţinând mai ales de condiţionările epistemice şi etice pe care le presupune relaţia unui specialist autentic cu domeniul său de cercetare). De aceea, nu putem să privim decât cu tristeţe atunci când orice intelectual este etichetat ca fiind „analist politic ».
Mai mult, intelectualii se pretind şi infailibili. Când se pronunţă pe o temă, atunci discuţiile pe tema respectivă ar trebui să înceteze, iar orice atitudine care s-ar opune poziţiei lor nu poate să fie decât o felonie şi o trădare în favoarea intelectualilor adverşi. Intelectualii sunt peste tot şi niciunde. Un intelectual nu recunoaşte decât cu multă dificultate statutul de intelectual al altor persoane decât cele din cercul său „de egali ». Pe de altă parte, este greu să îi identifici pe intelectuali. Într-o perioadă, ei aveau ochelari şi barbă, semne de recunoaştere fizică prea suficiente pentru a putea fi ţinta unor adversari, precum minerii din Piaţa Universităţii. Acum pot fi recunoscuţi doar prin limbajul de sinteză, dintre stilul informal, de stradă şi discursul academic-pretenţios. Barba, asociabilă cu o atitudine religioasă, a fost înlăturată, iar incomozii ochelari pot să devină inutili cu ajutorul unei simple operaţii oculare.
Dar dacă omul de ştiinţă doreşte să identifice fără riscul de a greşi un intelectual trebuie să îi verifice… orgoliul acestuia. Specia este una extrem de infatuată. Asemeni curcanilor, intelectualii se umflă în pene şi îşi umflă guşile solemn de fiecare dată când se apelează la ei. Pur şi simplu, nu pot rezista oricărei zgândăriri a orgoliului.

La ce buni intelectualii?
Specimenele din familia aceasta se mai pretind, desigur, a fi şi obiectivi. Mai mult chiar, purtătorii înşişi ai obiectivităţii! Intelectualul nu poate să creadă despre el că este un simplu muritor. E drept, uneori mai spune că e doar un simplu urmaş al unor mari maeştri, se mai smereşte în faţa lui Dumnezeu, a morţii şi a clasicilor. Dar nu vă lăsaţi înşelaţi! Smerirea lui e pur formală şi…pedagogică. El vă arată, prin felul în care se prosternează în faţa lui Dumnezeu şi a clasicilor morţi, metoda prin care şi dumneavoastră ar cam trebui să bateţi metanii în faţa domniei sale.
Există o meserie de intelectuali? Desigur că nu. Deşi intelectualii tare mult şi-ar dori lucrul acesta. Atunci când nu ocupă poziţii legitime moral, precum cele de cadre universitare, sau când nu trăiesc de pe urma unei munci neintelectuale, toţi intelectualii se dedică găsirii unor sinecuri pe care, cu ajutorul politicienilor pe care îi slujesc, le folosesc ca surse de venit constante. Intelectualii sunt naturaliter de stânga. Nu sunt capabili să trăiască prin propria lor muncă şi de cele mai multe ori sunt incapabili şi să se supună unor rigori precum cele academice (majoritatea intelectualilor, după cum observaţi cu ochiul liber, sunt cel mult cu „jumătate de normă » la o facultate). Ei au nevoie de Stat pentru a îi finanţa şi atracţia lor naturală faţă de putere are şi o dimensiune pragmatică: puterea aduce bani. De aceea, să nu vă miraţi dacă veţi vedea cumva intelectuali cu idei conservatoare sau libertariene acceptând hămesiţi orice sinecură bugetară: înainte de a avea idei conservatoare sau libertariene, ei sunt oameni de stânga.
Intelectualii de dreapta nu există. Desigur că există intelectuali ce se găsesc la dreapta stângii, dar aceasta este o cu totul altă poveste. Cert este că nici stânga, nici dreapta nu ar avea nevoie de intelectuali, dar prezenţa lor a devenit de un firesc ce face să devină condamnabilă din oficiu o întrebare de genul „ce nevoie avem de dumneavoastră, domnule intelectual X? ».
La ce sunt buni intelectualii? Evident că la nimic… bun. Într-o societate pe care nu o pot influenţa negativ (unicul lucru pe care s-ar priepe să-l facă), intelectualii sunt nişte inutilităţi costisitoare. De când s-a autoinventat specia lor, nu au făcut mai nimic util pentru societate. Primii intelectuali au apărut în China primului Împărat. Atunci ei se numeau „filosofi legişti ». Orgolioşi ca şi urmaşii lor, contemporani cu noi, avizi de putere, cam tot ca aceştia, mereu gata să fie în serviciul clasei politice pe care o dispreţuiesc în aceeaşi măsură în care o admiră, proto-intelectualii au contribuit la instaurarea primului regim totalitar din istorie. Să o fi făcut din greşeală? Istoria ne va dovedi că, poate din pricina atracţiei pe care puterea o exercită asupra lor, intelectualii ajung să fie părinţii ideatici şi slujitorii totalitarismului.
După ce filosofii legişti au ieşit din istorie, până în secolul al XVIII-lea istoria ne-a ferit de intelectuali. Mai apărea din când în când către unul, dar morala religioasă, bunul-simţ şi frica de Dumnezeu a conducătorilor vremii făceau ca acel caz să fie izolat, iar specia să nu poată să se înmulţească. Secolul al XVIII-lea însă aduce, odată cu revoluţia industrială, fabricile de intelectuali. Ele nu sunt Universităţile, deşi trecerea prin Universitate este o condiţie sine qua non pentru a fi intelectual. Intelectualul se fabrica – şi se fabrică, încă – în saloane. Acolo, ferit de frigul de afară, în confortul oferit de o societate prosperă economic, intelectualul începe să facă ouă ideatice. Că le face, nu e o problemă (şi Morus, şi Campanella, si Bacon au mai ouat idei „geniale » despre noua lume). Problema este când încep să şi clocească ouăle respective. Inepţiile de salon se mută în biblioteci, li se dă o armătură teoretică şi apoi sunt oferite politicienilor pentru a le pune în practică. Din clocitorile intelectuale de secol XVIII am avut parte de revoluţia franceză cu teroarea şi războaiele sale. Iar clocitorile intelectualilor din secolul XIX ne-au oferit „şansa » de a trece, între altele, prin experienţele Gulagului, Holocaustului şi a două războaie mondiale.
O să mi se reproşeze că sunt prea categoric. Există şi intelectuali care se opun totalitarismelor, nu? Mulţi dintre ei, au adus servicii nepreţuite luptei antitotalitare prin scrisul lor. În definitiv, Raymond Aron, Hannah Arendt şi Camus au fost duşmani ai totalitarismului şi nu partizani ai lor. Eh! voi răspunde, nici o specie umană nu a reuşit să îşi inventeze o formă de supravieţuire precum intelectualii. Şi voi explica de ce.
Când au apărut în istorie, în zorii Chinei imperiale (războaiele celor Şapte Regate şi unificarea Chinei sub Shi Huang), intelectualii au descoperit, cu pragmatismul propriu civilizaţiei chineze (civilizaţie total lipsită de simţ metafizic), că statutul de intelectual este unul autodistructiv pe termen lung. Intelectualul este atras de puterea pe care o slujeşte, teoretiza Han Fei, unul dintre primii mari intelectuali, şi doreşte sporirea acestei puteri. Dar el trebuie să fie în acelaşi timp conştient că sporirea acestei puteri va face ca instrumentul politic al acesteia să trebuiască, pentru a supravieţui el însuşi, să îşi ucidă intelectualii. Pentru Han Fei şi discipolii săi acest fapt era inevitabil. De aceea, toţi intelectualii vremii şi-au asumat ca pe ceva firesc destinul fatidic de victime fizice a tiraniei pe care o consolidaseră.

Ideologie şi filosofie
Specia intelectualilor a ajuns să se conserve în timp. Pe de o parte, autosuficienţa intelectualilor, pe de altă parte, continua slăbire a factorului politic face ca intelectualii să aibă instrumente de autoprotecţie bine puse la punct. Intelectualii pot să devină „dizidenţi”, iar spiritul lor critic este parte importantă a propriei lor armături. Mai mult, intelectualii devin utili public împotriva… intelectualilor. Căci o inepţie criminală precum marxismul nu poate fi combătută decât cu instrumente intelectuale, nu? Şi iarăşi nu e întâmplător faptul că toţi intelectualii adversari ai intelectualilor au fost ei îşişi trecuţi prin filtrele ideologice pe care ulterior le-au combătut.
Desigur că intelectualii sunt ucişi, de multe ori fiind victimele propriilor sisteme pe care le-au clocit. Ştim desigur că cei mai mari ucigaşi de comunişti au fost comuniştii, iar gulagul a fost plin mai ales de intelectuali „dizidenţi » sau nu care, după ce serviseră ideea, trebuiau să moară tot pentru ea. Dar specia supravieţuieşte. Este imposibil acum să vezi specia intelectualilor dispărută, aşa cum s-a întâmplat în China primilor împăraţi.
Boala intelectuallilor este ideologia. Relaţia dintre intelectuali şi ideologie este una ontologică. Intelectualii generează ideologie şi se simt bine doar în ideologie. Nu pot să iasă din ideologie şi au tendinţa de a ideologiza totul. Luaţi ca exemplu drepturile omului. De la conştientizarea unor adevăruri de bun-simţ, drepturile omului au devenit, pe rând, lege, instrument politic, armă de întrebuinţat pentru tranşarea problemelor în relaţiile internaţionale şi biblia credinţei într-o minunată lume nouă pe care o pot face oamenii pentru oameni. Valorile iniţiale au devenit ulterior o încrengătură legislativă ce se contrazice pe ea însăşi în multe locuri.
Filosofia o instrumentalizează ideologic (a se vedea doar ce minunat dar a fost pentru intelectuali dialectica hegeliană şi cum au denaturat-o). În relaţia cu teologia sunt în continuă adversitate. Intelectualii contribuie în mod esenţial la scoaterea filosofiei din metafizică şi la aruncarea ei într-un mundan ce se vrea a fi şi politic. E interesant de remarcat că intelectualii se simt cel mai bine în medii ferite de influenţe metafizice şi teologice. Prima apariţie a lor în istorie a avut loc în China confucianistă şi antimetafizică, iar revenirea lor pe scenă se face în contextul deicidului de la 1789, deicid pentru care ei înşişi sunt direct responsabili. Relaţia lor cu filosofia este foarte bună atâta timp cât această filosofie rămâne prinsă într-un hic et nunc. Filosofia politică, de exemplu, care, aşa cum arăta un Leo Strauss, era indisolubil legată de metafizică pentru antici, devine acum un nume golit de sens, teren de joacă pentru intelectuali. Departe de a fi ceva serios, filosofia politică recentă este unul dintre croitorii ce mimează croirea hainelor celor noi ale intelectualilor împăratului.

Intelectualii nu se pot apropia de biserică decât cel mult cu frică şi rezervă. Nu sunt capabili să înţeleagă transcendentul, fiind sclavii istoriei, ai imediatului. Mesajul Creştinismului ajunge la urechile lor doar ideologic. Când profetul Isaia vorbeşte de Împărăţia ce va să vină, intelectualii se gândesc la… comunism sau la cine ştie ce utopie istorică. Specia lor nu se simte bine în lăcaşul Domnului decât dacă acest lucru „dă bine” public.
Teologia le este însă adversarul. De ce? Deoarece reprezintă tot ceea ce aşteaptă ei de la ideologiile lor, dar nu are nici o finalitate pământească. Intelectualii nu pot accepta miza principală a teologiei: această lume nu este decât o Vale a lacrimilor şi nu trebuie să aşteptăm nimic bun de la ea. Incapabili să îşi asume optimismul eshatologic al teologiei, care priveşte tot timpul dincolo de istorie, intelectualii rămân captivi unui optimism istoric, fideli credinţei conform căreia, inginereşte, se poate construi şi o lume mai bună. Teologia, cu priorităţile sale eshatologice, cu tipul de reflecţie critică faţă de lume pe care îl manifestă, este soluţia reală pentru provocarea intelectuală. Spre deosebire de soluţia agnostică a modestiei epistemice, propusă de Popper, soluţia teologică la speculaţia intelectuală este una ce poate să ofere intelectualilor înşişi şansa ieşirii din propia capcană ideatică: convertirea.

Poster un commentaire

Classé dans intelectualii si responsabilitatile lor

Un alt răspus la întrebarea: „La ce sunt buni intelectualii?” III

Atlas de mitocănie urbană: intelectualul – aceasta pare să fie miza articolului din numărul trecut (44) al revistei „Cultura” semant de domnul Bogdan Duca, descrierea în detaliu a unei specii culturale cu toate trăsăturile ei particulare, explicarea comportamentului, a mijloacelor de a supravieţui, a modalităţii de a se reproduce.

Intelectuali vs tehnicieni
Supărarea domnului Duca pe intelectuali este una apriori – prin definiţia la care domnia sa apelează, intelectualul este de stânga, de partea puterii, cel mai adesea această putere fiind una de tip totalitar, opţiunea de a apărea în piaţa publică trebuie să fie viciată de o ideologie, iar influenţa pedagogică a intelectualilor este nocivă. În cazul personalităţilor publice pe care şi domnia sa le respectă, introduce următoarea diferenţiere: Hannah Arendt, Raymond Aron, Karl Popper, aceştia nu sunt intelectuali, ci specialişti în filosofia politică, prin urmare tehnocraţi, ce au dreptul să se pronunţe asupra problematicii sociale şi politice.
Definiţia pe care o dă dl Duca intelectualului este de aşa natură, încât ea evită încadrarea în specie a acelor indivizi pe care domnia sa îi consideră valoroaşi. Vulgarizând la maxim, intelectualul este, prin definiţie, rău, dacă există cazuri de intelectuali buni, atunci acele cazuri nu reprezintă decât situaţii marginale ale sistemului, construite într-o circumstanţă istorică dată ca opoziţe faţă de intelectualii răi. Această opoziţie le e suficientă autoritate morală şi intelectuală, astfel încât, în timp, ei vor fi consideraţi specialişti în probleme sociale.
Popper este un teoretician politic pentru că se opune totalitarismului sau pentru că este un bun specialist în filosofia politică? Karl Popper a absolvit la Universitatea din Viena Facultatea de Fizică, apoi s-a specializat în filosofia ştiinţei şi abia apoi s-a apucat de filosofie politică. Aşa cum declară în „Lecţia acestui secol”, Popper s-a apucat să critice marxismul în urma unor experienţe personale şi în urma unei dezamăgiri trăite de un tânăr fizician, şi nu de un specialist în filosofie politică. A fost dreptul lui de cetăţean de a se implica în politică şi apoi de a critica o ideologie a căror neajunsuri le-a observat. Pentru că această critică este una foarte sistematică şi argumentată, astăzi îl tratăm pe Popper ca pe un specialist în teorie politică.
Exemplul lui Popper a fost adus în discuţie doar pentru a sublinia că nu doar studiile de specialitate îţi dau dreptul să te exprimi public, să susţii o idee sau un program politic. De fapt, exemplul este cu atât mai bun cu cât Popper însuşi este terifiat de dictatura specialiştilor, a tehnicienilor, a autorităţilor în domeniu (Trebuie să recunosc însă că dictatura specialiştilor nu este un pericol real pentru România, ea poate reprezenta un pericol serios pentru Germania sau pentru Austria lui Popper, însă România este ferită de acest pericol!). Democraţia presupune că toţi cetăţenii au obligaţia să se ocupe de politică, ea nu poate să fie apanajul unor specialişti. Problematica binelui public îi priveşte pe toţi şi, prin urmare, fiecare individ cu drept de vot are datoria (subliniez, datoria, şi nu doar dreptul) de a îşi exprima opinia.
Prin urmare, dacă toţi au obligaţia de a se implica, nu i se poate reproşa nimănui faptul că o face. Punctul în care pot să fiu de accord cu domnul Duca este transferarea autorităţii dintr-un domeniu în care anumiţi gânditori sunt foarte buni în autoritate în spaţiul public. Un scriitor foarte talentat, să zicem Sartre, uzează de renumele său pentru a susţine ideologia comunistă. Aici, avem într-adevăr de a face cu un abuz, dar într-un sens şi acesta este de înţeles în condiţiile în care intelectualii, prin natura vocaţiei, tind să promoveze valori. Dacă valorile promovate de Sartre nu ne convin, atunci putem oricând opta pentru valori promovate de alţi intelectuali, există intelectuali social-democraţi, liberali, libertarieni, ba chiar şi intelectuali conservatori. Aşa că, într-un fel, pe piaţa liberă a ideilor alegi să te laşi influenţat de unul sau de altul dintre tipurile de discursuri promovate de intelectuali.

Rostul intelectualilor – să susţină valori
Voi trece acum la lista de obiecţii ce încep cu litera „O” din lista de caracteristi alcătuite de domnul Duca: orgoliul şi pretenţia de obiectivitate. Cele două obiecţii sunt legate între ele, cel ce pretinde că are acces la adevăr presupune că acest adevăr este obiectiv şi universal, prin urmare purtătorul de cuvânt al adevărului împrumută din autoritatea acestuia şi devine orgolios. Orgoliul este o trăsătură de caracter pe care nu o pot promova, fiind adepta modestiei epistemice – întrucât nu ştim niciodată când am ajuns la adevăr, ci doar când suntem într-o eroare. Pretenţia de obiectivitate este, însă, în mod paradoxal, reversul unui păcat mai puternic al lumii moderne: relativismul. Atâta timp cât ai pretenţia de a fi obiectiv, nu îţi mai permiţi luxul de a fi relativist, cel puţin nu în mod coerent. Cred că boala intelectualilor postmoderni nu este pretenţia de obiectivitate, care se întălneşte din ce în ce mai rar, ci laxismul subiectivismului extrem, în care fiecare are libertatea de a susţine orice, oricând, bazându-se doar pe propriile preferinţe, şi nu pe un set de argumente ce pot intra într-o dezbatere.
Intelectualul se caracterizează tocmai prin susţinerea unei opinii prin argumente. Această opţiune ascunde următoarele presupoziţii: este vorba de a susţine o opinie şi nu un fapt, tipul de susţinere implicat este unul bazat pe un sistem de valori şi pe argumente, acesta presupune o justificare şi nu o opţiune arbitrară şi, nu în ultimul rând, nici unul dintre participanţii la discuţie nu poate demonstra că are acces la adevăr, într-o manieră căreia nu i se poate opune nici un om rezonabil. De accea, pot să fiu de accord cu domnul Duca, în presupoziţia că intelectualii sunt o specie diferită de cea a specialiştilor şi de cea a tehnicienilor. Tocmai pentru că, spre deosebire de tehnicieni, care ştiu cum să plombeze o măsea sau să calculeze traiectoria unei bile, intelectualii căută, propun, justifică o anumită opţiune, sunt purtătorii de cuvânt ai unor valori. A opta pentru o valoare presupune libertatea gândirii, prin urmare valorile nu sunt evidente, nu le susţinii în mod automat, iar întreaga cultură a lumii nu este altceva decât o lungă pledoarie în favoarea unor valori.
Intelectualii sunt oamenii ce susţin în agora, prin argumente, nişte valori, aceasta este răspunsul meu la întrebarea „La ce sunt buni intelectualii?”, din capul articolului semnat de domul Duca. Modelul intelectualului, independent de moartea sa tragică, ce funcţionează mai degrabă ca un avertisment, este Socrate, care a susţinut prin argumente şi prin comportament o sumă de valori în agora Atenei. S-ar putea să mi se obiecteze că Socrate este filosof, şi nu intelectual. Noi îl cunoaştem însă pe Socrate pentru poziţia sa critică asupra societăţii şi nu pentru sistemul său ontologic sau pentru epistemologia promovată. Mi s-ar mai putea obiecta că nu ne trebuie specialişti în susţinerea unor valori, orice om, în funcţie de bunul-simţ, poate susţine prin ideile şi comportamentul său un set de valori. Ar fi frumos să fie aşa, dar omul are nevoie să i se reamintească în mod constat existenţa valorilor transcendente.

Starea de exepţie a ideologiei
Ar mai fi două propoziţii asupra cărora trebuie să mă opresc, în articolul domnului Duca: 1. „Boala intelectualilor este ideologia”; 2. „Intelectualii generează ideologie şi se simt bine doar în ideologie”. Cele două propoziţii apar ca fiind în continuitate, ceea ce nu este totdeuna cazul.
Propoziţia 1 presupune că există situaţii în care un intelectual decade de la starea sa naturală, cea în care susţine valori şi idei, la starea de excepţie în care ideile sunt prezentate printr-o structură de gândire fixă, ce le face să cadă în ideologie. Din păcate, cazul comunismului, este o confirmare a acestei boli, ce poate să îi atace pe intelectuali, dar este departe de a fi regula, aşa cum ne lasă să înţelegem propoziţia numărul 2.
De asemenea, domnul Duca pomeneşte concurenţa dintre intelectuali, pe de o parte, şi filosofi şi teologi, pe de altă parte. Aici sesizează un aspect interesant din relaţiea între filosofi, teologi şi intelectuali. În mod obişnuit, filosofia şi teologia sunt cele care vorbesc despre valori şi, în primul rând, de valori transcendente. Însă, aceste valori se cer a fi coborâte din cerul ideilor platoniciene în sfera publică şi, în momentul coborârii, ele devin copii imperfecte. Adică, în timp ce filosoful vorbeşte de Binele absolut, iar teologul de Binele ca Persoană, intelectualul, invocând binele transcendent, dar activând în sfera publică, se vede pus în situaţia de a vorbi de situaţii concrete, de etică aplicată.
Evident că luciul conceptelor abstracte se şterge şi riscul de a instrumentaliza binele şi de a cădea în ideologii este mai mare, dar oamenii au de a face cu situaţii concrete la care au nevoie de răspunsuri şi nu cu idei abstracte, cu toate că mi-aş dori să aibă de a face direct cu astfel de diei. Dacă am avea de a face direct cu ideile şi nu cu oamenii care le susţin, am elimina atacurile ad hominem în care decad multe dintre dezbateriile intelectuale. Aceste atacuri la persoană, dincolo de faptul că transformă cultura într-o cloacă, nu sunt perene şi, prin urmare, nu folosesc nici unuia dintre cei ce se află în căutarea adevărului.

Poster un commentaire

Classé dans intelectualii si responsabilitatile lor

Placerea de a fi contra, Penseu auto-critic

E atat de bine sa fii critic al societatii in care traiesti! Sa strigi ca guvernul nu a luat decizii bune, ca valorile adevarate au murit, ca nu mai exista adevar absolute si ca egalitarismul si consumismul ne-au sufocat pe toti. Sa te ocupi de distopii si arati cum degradarea urmareste toate gesturile noastre politice si atunci cand ai ocazia sa iesi in strada sa protestezi. E tonic sa fii contra Realitatea nu e placuta, putem sa o criticam sau sa incercam sa ne refugiem din ea! Ce ne/ar mai ramane de facut daca nu am critica? Intelectualul are un rol critic in societate pentru ca nu poate avea alt rol.

Poster un commentaire

Classé dans intelectualii si responsabilitatile lor

Despre Revizuirea Constitutiei

<!– /* Style Definitions */ p.MsoNormal, li.MsoNormal, div.MsoNormal {mso-style-parent: » »; margin:0in; margin-bottom:.0001pt; mso-pagination:widow-orphan; font-size:12.0pt; font-family: »Times New Roman »; mso-fareast-font-family: »Times New Roman »;} @page Section1 {size:8.5in 11.0in; margin:1.0in 1.25in 1.0in 1.25in; mso-header-margin:.5in; mso-footer-margin:.5in; mso-paper-source:0;} div.Section1 {page:Section1;} –>
/* Style Definitions */
table.MsoNormalTable
{mso-style-name: »Table Normal »;
mso-tstyle-rowband-size:0;
mso-tstyle-colband-size:0;
mso-style-noshow:yes;
mso-style-parent: » »;
mso-padding-alt:0in 5.4pt 0in 5.4pt;
mso-para-margin:0in;
mso-para-margin-bottom:.0001pt;
mso-pagination:widow-orphan;
font-size:10.0pt;
font-family: »Times New Roman »;}

Azi la Sala Rondă de la Intercontinental a avut loc o întâlnire organizată de Cadi, KAS şi IPP al cărui subiect a fost Revizuirea Constituţiei. Organizarea sălii impune o anumită structurare a dezbaterilor. Un pătrat mare de mese care a grupat pe laturile lui: profesori de drept constituţional şi ştiinţe politice, pe o latură, politicieni pe o altă parte, jurnaliştii şi studenţi conştiincioşi. S-au discutat probleme concrete din care merită să reamintesc cîtva. În centrul dezbaterii stă problema alegrii tipului de regim politic. Miza este modul de atribuire a puterii, sintetizată în alegrea între parlamentarism şi semiprezidenţialism. Teoretic şi alte variante sunt posibile însă ele sunt mai puţin probabile.

S-a insistat foarte tare pe nevoia unei consultări populare înainte de redactarea textului, de necesitatea reprezentativităţii cetăţeneşti a viitoarei Constituţii. Una din ideile propuse de Valeriu Stoica ar fi un referendum pre constituţional în care cetăţenii să fie întrebaţi ce tip de regim politic îşi doresc, dacă îşi doresc să voteze direct preşedintele şi ce atribuţii trebuie să aibă acesta. O altă problemă sesizată de V. Stoica este accea a reglemetării condiţiilor în care un referendm poate trece. De acord că e necesară anunţarea condiţiilor apriori în care se poate realiza adoptarea Constituţiei prin referendum dar nu cred că e necesar nici instituirea votului obligatoriu şi nici a pre inscrieri celor ce vor să voteze.

Depresonalizarea discuţiilor este dezideratul principal. Argumentul este că revizuirea ar dura prea mult astfel încît să ştim dinainte pe cine ar avantaja schimbările. Basescu nu va avea parte de o republica pe gustul sau pentru ca cel mai probabil nu va mai putea fi presedinte atunci cînd Constituţia cea nouă va intra în vigoare. În plus participanţii la dezbatere nu consideră că trebuie să ne temem de o dictatură, am depăşit treapta democratică în care autoritarismul era un pericol real.

Oare există cineva care să fie ferit de aşa ceva???

Despre Raport a avut cîteva comentarii critice punctuale C.L Popescu care şi-a declarat clar obţiunea pentru varianta parlamentară a regimului politic.

Comentariile politicienilor veniţi, din păcate au fost făcute de parcă nu ar fi fost în sală în momentul în care au vorbit profesorii de drept.

1 commentaire

Classé dans intelectualii si responsabilitatile lor