Collège des Bernardins, un exemplu optimist pentru cultura europeană

În centrul Parisului, între Muzeul evului mediu şi Sorbona poţi să întălneşti un monument arhitectural de secol XIII. Nu este vorba despre nişte ruine de secol XIII, ci despre o clădire ce funcţionează şi în ziua de azi, ca spaţiu de întălnire între biserică şi societate.

Coloane gotice şi furtunuri de pompieri
Începând din 1245 călugărul de origine engleză Etienne de Lexington, abate de Clairvaux, porneşte demersurile pentru construcţia Colegiului Sfântului Bernard, cunoscut sub numele de Colegiul Bernardinilor. Nu este vorba despre un nou ordin călugăresc, ci despre un loc dedicat cazării călugăriilor cistercieni ce veneau să studieze teologie şi filosofie la Paris, la încurajarea Papei Inocenţiu al IV-lea. (Şi clădirea Sorboneiei a apărut la fel, în secolul al XIII-lea, ca un colegiu, loc de cazare al studenţilor săraci de la disciplinele teologie şi filosofie.) Numele, ce desemnau locurile de studiu, ne-au rămăs de la colegii şi nu de la universităţi, pentru că în acel prim moment cursurile aveau loc în aer liber. În secolul XIV-lea unul dintre foştii elevi ai Colegiului devine papă sub numele de Benedict al XII-lea. Acest eveniment a avut consecinţe asupra dezvoltării locului, căci Benedict al XII-lea va oferi Colegiului o foarte frumoasă biserică.
Din păcate, însă, aceasta va fi distrusă la Revoluţia Franceză prin transformarea sa în carieră de piatră. Clădirea colegiului, naţionalizată, va servi ca închisoare o lungă perioadă şi apoi, mai târziu, va deveni cazarmă a pompierilor până în 1995. Vă rog frumos să vă imaginaţi hilarul situaţiei în care camionul roşu al pompierilor îşi face loc să treacă printre coloanele gotice de secol XIII. În 1995 Primăria Parisului scoate la vânzare clădirea ce va fi cumpărata de Arhiepiscopia Parisului, spre a îi reda vocaţia sa de centru cultural.
Până în 2008 are loc un proces arhitectural foarte complicat de refacere a structurilor sale. Astăzi, Collège des Bernardins este un centru cultural unde se ţin cursuri de teologie, conferineţe pe teme sociale, expoziţii de artă, un spaţiu al întâlnirii dintre valorile bisericii şi problemele societăţii. Este o experienţă interesantă să ştii că înveţi într-un loc echipat ultramodern, unde cu 700 de ani înainte călugării cistercieni combinau Lectio Divina cu Disputatio, dar mai ales cu rugăciuni. În afară de cursurile de teologie poţi să găseşti cursuri orientate în jurul următoarelor nuclee de cercetare: 1. societatea umană şi responsabilitatea educativă; 2. economie, om, societate; 3. etică biomedicală; 4. societate, libertate, pace; 5. iudaism şi creştinism.
Pentru a vă face o idee concretă despre tipul de conferinţe şi cursuri care se ţin la Collège des Bernardins puteţi descărca o parte din ele de pe site-ul colegiului, la secţiunea conferinţe: http://www.collegedesbernardins.fr.

Ce a mai rămas din cultura europeană
La o săptămână de la redeschiderea Colegiului, pe 12 septembrie 2008 are loc vizita Papei Benedict al XVI-lea ce rosteşte un discurs despre sursele culturii europene, subliniind importanţa monahismului în formarea acestei culturi. Călugării nu şi-au propus să formeze o cultură, dar aceasta a fost una dintre consecinţele încercării lor de a îl găsi pe Dumnezeu. Discursul său tratează necesitatea culturii europene de a şti să se plaseze între arbitrariu şi fundamentalism, punctează faptul că fundamentul oricărei culturi autentice este încercarea de îl găsi pe Dumnezeu şi de a îi da ascultare. Cultura europeană, în mod special, este o cultură a cuvântului, ce a combinat eshatologia cu gramatica, a interpetării textului scris în spirit şi nu în litera lui, a dezvoltării unei apologii plecând de la două elemente fundamentale: universalitatea lui Dumnezeu şi universalitatea raţiunii.
O cultură ce se reduce la latura ei pozitivistă este o formă de a renunţa la raţiune. În timp ce cultura cuvântului presupune în primul rând o intrare în comuniune cu ceilalţi, o încercare de a da seama de ideile şi credinţele noastre. Cuvântul adresat celuilalt, înţeles în diversele lui forme, este prima etapă a creării unei comunităţi: cuvântul lui Dumnezeu adresat oamenilor, cuvintele oamenilor prin care se fac apostoli ai cuvintelor lui Dumenezeu, cuvintele oamenilor ca formă de a îşi manifesta solidaritatea cu ceilalţi şi, nu în ultimul rând, cuvântul în forma lui scrisă, ca depozit al tradiţiei.
Din ce în ce mai multă lume îmi repetă obsesiv că nu mai există cultură europeană sau, în cel mai bun caz, că dacă aceasta există trece printr-o criză profundă. Aş vrea să le opun acestă mostră de cultură europeană care este Collège des Bernardins. Pesimiştii îmi vor răspunde că este vorba de trecut, de un muzeu pur şi simplu şi că el nu poate decât să reprezinte o amintire amară a unor timpuri apuse ale culturii europene. Dar istoria acestui loc este încurajatoare – distrus spiritual şi redus la utilitatea sa materială ultimă, au făcut carieră de piatră din catedrală, locul reuşeşte după două sute de ani să îşi recupereze vocaţia sa iniţială spaţiu de studiu, de întâlnire intelectuală şi spirituală.
Poate că Denis de Rougemont (1) are dreptate atunci când afirmă că trăsătura distinctivă a Europei este capacitatea sa de a învia totdeuna, de a renaşte, de a produce totdeuna ceva nou sub soarele Europei. Însă această noutate nu este o ruptură cu trecutul, ci tipul de noutate pe care o aduce mugurele pe trunchiului bătrânului stejar, din care îşi trage seva.

Spiritul grecesc; europenismul
Acelaşi Denis de Rougemont oferă o definiţie foarte interesantă a europenismului: „Orice rasă de pe tot pământul care a fost în mod succesiv romanizată, creştinată şi supusă spiritul grec în ceea ce priveşte disciplina gândirii este absolut europeană.” (2) Vedem aici reieşind cele trei surse ce definesc Europa în plan cultural, şi nu geografic: Roma, Ierusalimul şi Atena. Oricine este supus influenţei lor este european. Între paranteze, aş putea spune că supunerea la aceste trei surse ar fi soluţia pentru a rezolva problema migraţiilor cu care se confruntă azi Europa.
Spunând aceste lucruri sunt însă conştientă de faptul că propunerea mea nu este deloc corectă politic şi că nu există o voinţă la nivel european de a lega viitorul Europei de sursele ei. Or, fără aceste surse specifice ale ei, Europa îşi pierde identitatea, este obligată dacă vrea să reziste să caute acelaşi tip de refacere pe care au suportat-o coloanele gotice din Collège des Bernardins (s-a săpat în jurul lor şi coloanele de piatră au fost dublate de o structură metalică) pentru a face faţă trecerii timpului.
În ce ar putea consta această refundamentare? O refundamentare care presupune combinarea bazelor trecutului cu tehnica prezentului, să fie vorba doar despre o revenire la surse sau despre o reinventare a mizei culturii? După cunoaşterea lui Dumnezeu, cunoaşterea omului şi cunoasterea universului ce ar mai putea face omul modern în afară de aprofundarea acestor trei teme? Propun ca procesul de refundamentare să înceapă prin conştientizarea faptului că, în ciuda cantităţii din ce în ce mai mari de cunoaştere pe care a acumulat-o, raportul dintre ceea ce nu este cunoscut şi ceea ce este cunoscut rămâne constant, i.e. drumul continuă, chiar dacă nu mai suntem la începutul său.

Note:

1. Denis de Rougemont , Vingt-huit siècles d’Europe, La conscience européenne à travers les textes, de Hesiod à nos jours , Christian de Bartiland, Editeur, 1990,Pg 225

2. Idem pg 323