Poate omul european sta în faţa lui Hristos?

 

Săptămâna trecută, la Facultatea de teologie Romano-Catolică din Bucureşti, a avut loc o conferinţă intitulată, general,„Rațiunile credinței », la care au vorbit profesorii Daniel Barbu – cu un eseu despre „Secularizare, separare, subsidiaritate: transformările proiectului european » – şi Pr. Prof. dr. Wilhelm Dancă – susţinând o prezentare despre „Omul european în fața lui Cristos ». Aceste conferinţe ne dau ocazia să reflecăm din nou asupra relaţiei dintre Europa şi creştinism, dar în nişte termeni noi, faţă de aceia pe care îi foloseam până acum.

 

Transformările proiectului european

Conferinţa profesorului Daniel Barbu a plecat de la o afirmaţie, şi nu de la o întrebare: da, nu numai Europa, ci şi Uniunea Europeană are rădăcini catolice foarte clare, ce se pot sesiza dacă facem un excurs în biografiile celor trei lideri ai creaţiei europene – Robert Schuman, Alcide de Gasperi şi Konrad Adenauer; toţi trei au fost catolici practicanţi şi s-au lăsat influenţaţi de gândirea socială a papei Leon al XIII, mai ales de cea propusă în enciclica Rerum Novarum. Datorită educaţiei catolice îşi formaseră o părere optimistă despre natura umană şi despre posibilitatea de a găsi nişte oameni virtuoşi care să fie capabili să guverneze acest proiect comun numit mai târziu UE.

Profesorul Daniel Barbu a insistat pe deosebirile dintre modul de a gândi politicul al fondatorilor UE şi cel al fondatorilor SUA. Gândirea catolică consideră că persoana umană este orientată către bine şi atrasă în mod natural de el (cel mai probabil, datorat preluării de către Sf. Toma a elementelor din Etica Nicomahică aristotelică), în consecinţă, ea propune o guvernare făcută de către cei virtuoşi (probabil o altă preluare a lui Aristotel), şi nu una de tip democratic. În opoziţie, gândirea protestantă a părinţilor fondatori ai SUA vede omul ca pe o fiinţă căzută, o fiinţă marcată profund de păcatul original şi pentru care binele nu (mai) este în firescul său. Ca urmare a acestei concepţii despre ce este omul, proiectul politic propune un regim democrat, un regim care evită cumularea puterii, datorită credinţei că nu se vor găsi prea uşor oameni suficient de virtuoşi pentru a lucra în favoarea binelui comun. Aşadar, gândirea protestantă construieşte un sistem care să evite răul, deoarece crede că omul este înclinat către corupţie, în timp ce gândirea catolică propune un sistem care caută binele, pentru că priveşte persoana umană ca fiind în esenţa sa bună. Din această diferenţă de concepţie reies şi diferenţele între sistemele politice american şi european.

Pe lângă elementele care ţin de genealogia proiectului european, profesorul Barbu subliniază şi câteva aspectele formale de asemănare între Uniunea Europeană şi Biserica Catolică. Ambele au părinţi spirituali pe care şi-i proclamă ca atare ca părinţi spirituali. Ambele au un Magisteriu, care produce documente despre ce este filosofia oficial acceptată. Ambele au o anumită tradiţie pe care îşi propun să o promoveze. Plecând de la conferinţa aceasta, putem să ne întrebăm câteva lucruri: nu cumva Uniunea Europeană face concurenţă Bisericii Catolice? Încercând să reglementeze viaţa şi gândirea cetăţeanului în cât mai multe dintre aspectele ei, nu cumva UE, de la un simplu proiect economic, a crescut acum într-unul politic şi vrea să se extindă şi ca unul cultural, care propune o gândire unitară asupra mai multor fenomene?

Catolicismul a fost, de-a lungul istoriei, foarte critic cu multe proiecte politice, cu comunismul, cu nazismul, cu liberalismul, cu democraţia, cu republica, dar nu şi cu proiectul european, care a fost întâmpinat cu entuziasm. Poate nu ar fi cazul să ne grăbim să îl îmbrăcăm pe Iisus cu un steag UE, având „rezeve de tip eshatologic”, după experesia lui J.B. Metz faţă de orice formă de guvernare politică. Acest lucru nu înseamnă, evident, să refuzăm proiectul european, mai ales că pentru noi, românii, UE reprezintă un factor de civilizaţie, pe care nu putem să îl fentăm aşa uşor cum facem cu proprii compatrioţii. Dar, pentru că suntem cetăţeni cu drepturi şi responsabilităţi depline în UE, ar fi de dorit ca fiecare dintre noi să ne preocupăm nu doar de politica locală, de care oricum ne-am plictisit, ci şi de a răspunde la o întrebare esenţială: care ar fi cel mai bun mod de a ne guverna împreună, ca europeni? Filosofia politică clasică are două maniere de a trata problema guvernării: prima este influenţată de modul antic de a gândi politicul, ce se întrebă cum arată cetatea ideală, care este cea mai bună formă de guvernământ şi care ar fi virtuţile omului politic şi ale cetăţeanului. Cea de-a doua formă se întreabă cum putem evita răul? Cum putem gândi un sistem în care răul să fie cât mai greu de făcut? Care este cel mai puţin rău sistem posibil? Acest tip de a pune problema s-a dezvoltat foarte mult după experienţa totalitarismelor. Primul mod de-a pune problema pune accentul pe construcţie, cel de-al doilea pune accentul pe critică. La limită, nici un regim nu este posibil fără ambele elemente, dar contează foarte mult proporţia fiecăruia în distilarea unui regim politic.

 

Omul european în faţa lui Cristos

Profesorul Wilhelm Dancă, tocmai parcă pentru a veni să ilustreze teza profesorului Barbu despre optimismul catolic, a dat un exemplu despre cum putem veni în întâmpinarea lumii moderne, deschişi fiind şi afirmând identitatea catolică cu tărie, delimitând foarte clar punctele nenegociabile din doctrina catolică şi păstrându-ne, în rest, deschiderea către alte culturi şi interpretări. Părintele Dancă a vorbit şi despre nevoia unei noi evanghelizări, o evanghelizare pentru cei care nu cunosc creştinismul, una pentru cei ce îl cunosc, dar nu îl aplică, pentru că nu îi convinge, şi o evanghelizare intensivă, dacă vreţi, pentru cei ce trăiesc viaţa în biserică.

În timp ce îl ascultam pe părintele Dancă mă gândeam că Franţa sau Italia se confruntau deja cu o astfel de problemă a decreştinării undeva prin anii ‘40. De fapt, războiul a oferit ocazia observării acestui fenomen şi apoi a dat naştere unor încercări de evanghelizare. Consider că această comparaţie cu Franţa anilor ‘40 se poate susţine, nu doar datorită faptului că România este în urma a orice, cu aproximativ 50 de ani, de unde şi o întârziere a fenomenului secularizării, ci şi datorită faptului că România, până de curând, nu a fost obligată să facă faţă în mod direct curentelor de gândire mai noi, care bântuie Europa de ceva vreme. Venind la urmă, am putea învăţa ceva din experienţa franceză (din această experienţă ar putea avea de învăţat şi ortodocşii, nu doar catolicii, vorba aceea, Cine are urechi de auzit…). Văzând o societate decreştinată (aici o parte consistentă din vină o poartă Revoluţia Franceză, şi ceea ce i-a urmat), Biserica catolică din Franţa a conştientizat că este de datoria ei să facă ceva. Primii lipsiţi de educaţie creştină erau muncitorii francezi, prinşi, de altfel, foarte uşor în mrejele Partidului Comunist Francez.

Pentru a lega orice formă de conversaţie cu necredincioşii, trebuia plecat de la un punct comun; punctul comun pe care l-au ales francezii a fost solidaritatea dintre muncitori, dublată de spiritul de sacrificiu ce li se cere în faţa greutăţilor vieţii. Mai departe, catolicii au încercat să le arate că, de fapt, aceste atitudini sunt fundamental creştine. Însă Bisericii Catolice i-a fost frică de propriu său imperialism şi s-a oprit din evanghelizare, încercând doar să fie împreună cu acei oameni şi să le arate că nu îi condamnă pentru faptul de a gândi diferit. Astfel, proiectul francez de evanghelizare de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost înlocuit uşor-uşor de un proiect de trai în comun, în condiţiile în care vecinii împărtăşesc viziuni diferite despre sensul omului şi existenţa sau nonexistenţa lui Dumnezeu. Numărul de valori nenegociabile a scăzut văzând cu ochii şi, în loc ca societatea să fie adaptată la creştinism, creştinismul s-a adaptat la societatea în care trăia, împrumutându-i valorile. Într-un fel, pentru occident ca întreg, bătălia este pierdută, şi singurul lucru pe care putem să îl facem este să veghem, astfel încât noi să nu devenim la rândul nostru victimele iubirii de fraţi, adică să nu ne convertim, din iubire de relativişti, la relativism.

În final, s-ar putea ca rădăcinile şi modelul creştin al Europei să se întoarcă împotriva ei, ca orice încercare de a implementa creştinismul în plan politic sau ca orice încercare de secularizare. 

Publicités

1 commentaire

Classé dans Non classé

Une réponse à “Poate omul european sta în faţa lui Hristos?

  1. Ontelus Dan Gabriel

    Un observator relativ informat și echilibrat înțelege că secularizarea epocii moderne a mers atât de departe, încât ,,dezvrăjirea lumii” apare ca ireversibilă. Totul este cuprins în Geneza biblică, iar pentru creștini soluția unică este așteptarea răbdătoare a Parusiei. Sigur, putem face multe lucruri, dar deșertăciunea lumii, clamată de la Ecleziast și până la sfinții secolului al XX-lea nu poate fi transfigurată colectiv, ci doar individual, prin grație dumnezeiască. Să ne bucurăm și să ne întristăm cu măsură, râvnind la pace, în toate sensurile!

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s