Archives de Catégorie: totalitarisme pe dos

Locul religiei in spatiul public partea a II a

3. Dezvrăjirea politicului

Gauchet descrie acestă evoluţie istorică după un model asemănător centrat pe lupta între Stat şi Biserică pentru autoritate: momentul în care Statul a reuşit să alunge religia din sfera publică trimiţând-o în cea privată, este cel în care, la începutul secolului XX, Statul prezida societatea civilă, o societate civilă organizată în manieră pluralistă în care Biserica era una dintre ogranizaţii. Din aceeaşi mişcare Statul este investit cu demnitatea ce îi era rezervată până acum doar Bisericii. Conflictul între Stat şi Biserică s-a încheiat în momentul în care varianta secularizată a religiei, manifestată prin ideologie şi-a demonstrat incapacitatea de a fi o alternativă plauzibilă. Statul a pierdut, ca şi rivala sa Biserica, demnitatea ce le-a împins la confilict.
In acest context ar exista posibilitatea revenirii în spaţiu public, o revenire ce se face prin dorinţa diverselor grupuri de a fi recunoscute, de a avea o identitate distinctă şi percepută de ceilalţi ca atare. Indivizii se identifică cu o astfel de etichetă : francez, homosexual, catolic, negru, etc iar spaţiul public coincide cu aceste singuralităţi private devenite publice . Pentru Marcel Gauchet, dezvrăjirea politicului şi dispariţia angajamentului pozitiv al cetăţeanului în stat sunt responsabile pentru reintegrarea religiei în spaţiul public, iar acestă reintegrare este o manifestare a obiectivelor profane ale Statului sau ale cetăţenilor săi .
Articolul citat al lui Antoon Braeckman conchide în urma unei comparaţii între poziţiile lui Habermas şi ale lui Gauchet, în ceea ce priveşte reluarea locului religiei în spaţiul public, că forma cea mai prezentă de religie din momentul actual este un alt erzat- naţionalismul- importanţa sa este argumentată prin capacitatea sa de a crea comunităţi simbolice importante şi pentru capacitatea individului de a muri pentru aceste comunităţi . Nu cred însă că teza se susţine din două motive:
1. Caracteristicile pe care le oferă pentru a defini elementele din spaţiul public se pot aplica şi altor ideologii, nu doar naţionalismului, prin urmare, în spaţiul public, pot să coexiste identităţi naţionale cu identităţi rasiale cu identităţi religioase, sexuale sau chiar de clasă. În mod special, tot ceea ce el susţine despre naţionalism se poate aplica perfect şi marxismului. Prin urmare, prima mea obiecţie este că teza sa nu este suficient de bine circumscrisă.
2. Acceptând însă teza sa pentru varianta largită ce face loc şi altor ideologii dincolo de cea naţionalistă, teza sa nu mi se pare actuală. Ea ar fi putut să descrie situaţia de la începutul secolui XX, dar este desuetă în urma eşecului nazismului şi comunismului.
Ceeea ce putem însă păstra ca manifestări simbolice secularizate şi desacralizate ce iau locul religiei în spaţiul public sunt identităţiile locale de care vorbeşte Antoon Braeckman: homosexual, piemontez, alsacian, baptist. Numesc locale aceste identităţi întrucât ele sunt mai apropiate spaţiului privat al unui individ, decât cele naţionale sau de clasă. Aceste identităţi sunt specifice unei societăţi de tip multicultural, obligată să armonizeze păreri radical diferite.
Pentru a face acest lucru, se poate încerca varianta în care statul îşi declară neutralitatea faţă de toate aceste identităţile. Din păcate, această variantă este uşor de contestat de către cei ce susţin că statul nu are cum să fie neutru, neutralitatea sa nefiind decât o formă de a susţine o anumită opinie, a liberalismului înţeles ca ideologie individualistă. Teoretic, statul nu este neutru, dacă ar fi, nu ar interveni în susţinerea drepturilor omului şi nu ar încerca să îi salveze pe cei ce încearcă să se sinucidă. Dar, doctrina drepturilor omului are pretenţii universale, adică se presupune că ea este în folosul tuturor, indiferent de rasă, sex, religie, etnie. Prin urmare, nu consider că această obiecţie are consecinţe relevante, chiar daca ea este strict formal adevărată.
Cu totul altfel, stau lucrurile în cazul în care statul preia iniţiativa apărării unui anumit grup, cum ar fi grupul majoritar din acel stat sau, cum se poartă mai nou, grupul minoritar, discriminat pozitiv, ca o compensaţie datorată tuturor discriminărilor negative din trecut. În cazul acestor discriminări pozitive devine brusc rentabilă afişarea manifestă a unor identităţi specifice mai ales religioase, preferabil non-creştine. Multiculturalismul avantajează identităţile marginalizate până acum în occident: evrei, musulmani, budişti etc. Confesiunile creştine, chiar dacă sunt acceptate în acest joc al identităţilor public afişate, sunt dezavantajate întrucât, sunt considerate responsabile pentru discriminările religioase din trecut.

4. Geografia determină spiritul, sau cum locul rezervat în sfera publică produce schimbări substanţiale în religie
Evident nu ne putem aştepta ca religia creştină să renunţe la vreuna din dogmele sale teologice fundamentale, din cauza marginalizării sale (sau a unei poziţii ce nu este în nici un caz centrală) în spaţiul public. Nu ne putem aştepta ca bisericile creştine să renunţe la credinţa în divinitatea lui Hristos sau la credinţa în Judecata Finală. La fel cum, nu ne putem aştepta ca interdicţiile privind vălul islamic, în ţări ca Franţa, să ducă la o renunţare la acest element în portul islamic tradiţional.
Dar un lucru este cert „religia a trebuit să renunţe la prentenţia sa de a poseda monopolul interpretării” , ca să se adapteze jocului democratic. Cel puţin formal, religia a trebuit să înceteze să susţină cu voce tare că este singura care deţine Adevărul Absolut. Poziţiile publice se adoptă mai repede în numele drepturilor naturale, decât prin citarea Evangheliei. Este adevărat că apelul la drepturile naturale apare în poziţiile Bisericii Catolice, de exemplu, încă de la Toma, dar în scrierile sale dreptul natural era sinonim cu legea lui Dumnezeu înscrisă în sufletul oamenilor, în timp ce de la moderni, dreptul natural devine sinonim cu raţiunea umană.
„ Dreptul natural a rămas-mai ales în Biserica Catolică-structura de argumentare prin care aceasta apelează la raţiunea comună în dialogurile cu societatea secularizată şi cu alte comunităţi religioase”
Un comentator răuvoitor la adresa enciclicelor Bisericii catolice post Leon al XXIII-lea poate spune că Biserica face mai des apel, în scrierile sale oficiale, la justificări în numele drepturilor omului, pacifismului, drepturilor naturale, justiţiei, echităţii- ce sunt valori seculare- decât la justificări ce provin din tradiţia creştină. Enciclica lui Leon al XIII-lea, Rerum novarum din 1891, vorbeşte despre dreptul la proprietate privată ca un drept natural, pe care Statul nu îl poate suprima . Enciclica lui Ioan al XXIII-lea Pacem in Terris susţine că o societate fondată doar pe raporturi de forţă nu are nimic uman . Enciclica lui Ioan Paul al II-lea Laborem exercens din 1981, dedicată problemei muncii şi a rolului muncii în creştinism, cu greu ar putea fi numită una ce critică comunismul, dat fiindcă se exprimă într-un limbaj marxist. Important pentru cercetarea noastră este elemntul de limbaj, Biserica preferă să se adreseze credincioşilor săi într-un cod promovat de marxism, pe care se presupune că aceştia îl înţeleg mai uşor decât pe cel tradiţional al Bisericii. Acestea sunt doar câteva exemple, dar lista ar putea continua. Adaptarea discursului teologic la cerinţele dezbaterii moderne este un punct important în transformările pe care secularizarea le are asupra interiorului Bisericii. Discursul, ce se presupune că este gândit pentru a promova un anumit comportament printre credincioşi, se exprimă în termeni ce nu sunt în mod prioritar creştini.
Dar nu suntem doar în faţa unui ambalaj schimbat, acest ambalaj vine şi cu câteva valori la pachet, pacifismul (tot evul mediu este marcat de doctrina războiului just), iertarea datoriilor lumii a treia ( Ioan Paul al II-lea a fost un mare susţinător al idei) , drepturile omului nu sunt valori creştine tradiţionale, ele au fost preluate de către Biserică. O dată cu Pacem in Terris la 11 aprilie 1963, drepturile omului sunt recunoscute în ansamblul lor de către Biserică. De altfel, în semn de solidaritate Ioan al XXIII-lea trimite această enciclică la ONU şi la Consiliul Europei, ce redactase în 1950 Convenţia Europeană a drepturilor omului .
Mişcarea Preoţilor muncitori ce renunţă la serviciul parohial pentru a lucra în uzină, având o viaţă cât se poate de asemănătoare cu cea a credincioşilor laici, este un bun exemplu de adaptare a Bisericii la valorile lumii. Evident, renunţând la viaţa parohială clasică, ei renunţă şi la avantajele sale cum ar fi casa parohială şi salariu, angajându-se să trăiască dintr-un tip de muncă ne-sacerdotală. Cu siguranţă, este vorba de o mişcare marginală din Biserică dar faptul că este posibilă- după Conciliu Vatican II a fost reluată experienţa preoţilor muncitori, interzisă în 1954, din cauza laicizării excesive a celor ce urmau acest experiment social- dă seama de gradul de preluare a valorilor laice de către biserică.
5. Redefinirea raţiunii, compasul ce desenează cercul sferei publice
Există însă şi excepţii de la acestă tendinţă de desacralizare a discursului catolic. O astefel de excepţie este reprezentată de gândirea lui Joseph Ratzinger.
„« Să nu acţionezi potrivit raţiunii ( potrivit Logosului) se opune naturii lui Dumnezeu » Îi spune Manuel al II , potrivit interpretării sale creştine a înţelegerii lui Dumnezeu , interlocutorului său persan . În acest Logos, în această raţiune lărgită, îi invităm pe partenerii noştrii la dialogul culturilor. Să îl regăsim de fiecare dată, acesta este marea sarcină a Universităţii »
Acesta este ultima parte a discursului de la Ratisbonne prin care Ratzinger îşi încheie prelegerea în faţa oameniilor de ştiinţă de la acea universitate. Faptul că vorbeşte despre sarcina Universităţi nu e deloc întâmplător. După agora grecească şi senatul roman, universitatea a devenit, în evul mediul, locul discuţiilor publice. Astăzi metoda dezbaterilor din universitate s-a generalizat pentru tot spaţiul public. Nu vreau să spun că orice discuţie publică este una după standarde academice, ci că universitatea a impus modelul de raţionalitate recunoscut ca valabil în sfera publică. Universitatea a impus un model de raţionalitate, iar dacă se doreşte schimbarea lui, tot universitatea trebuie să ofere o alternativă. Alternativă este constituită nu de o renunţare la raţionalitate, ci de o adâncire a ei. Modul de a înţelege raţiunea este sinonim astăzi cu verificaţionismul şi cu empirismul, dar adevărata raţionalitate depăşeşte aceste cadre restrânse ale pozitivismului.
„În încercarea de a separa raţiunea de credinţă, Kant a înrădăcinat credinţa doar în raţiunea practică, negându-i accesul la realitatea întreagă”, aflăm din acelaşi discurs. Putem să continuăm ideea spunând că mulţi alţi filosofii suferă de tendinţa adversă, de a plasa credinţa în domeniul raţiunii teoretice; dacă credinţa nu corespunde exact exigenţelor raţiunii teoretice ea va fi excomunicată din spaţiul public. Problema în ambele cazuri este aceeaşi a refuzului de a se raporta la totalitatea realităţii. Fără o raportare la totalitatea realităţii printr-o raţiune lărgită nu este posibilă o cultură autentică, pentru că nu există o normă a desfăşurării dialogului în spaţiul public. Acolo unde nu se încercă această abordare prin raţiunea lărgită a problemelor religioase, reducându-le ori la partea verificaţionistă, ori la cea pietistă, avem de a face cu „patologii ale raţiunii şi ale religiei”. Patologii care fac imposibilă convieţuirea şi învăţarea reciprocă în raport cu alte culturi. De aceea, Ratzinger insită că această întălnire cu alte culturi, şi deci cu alte religii sau cu alte maniere de a privi lumea să aibă loc, în acest spaţiu al raţiunii lărgite, spaţiu privilegiat de vechile universităţi.
Sociologic este de amintit că în Germania, locul unde Ratzinger a predat, învăţământul confesional, cu departamentele sale de teologie catolică şi protestantă, este încadrat în universităţile de stat. În plus, aceste departamente sunt renumite pentru libertatea academică acordată profesorilor şi cercetătorilor. Această atmosferă de întâlnire în raţiune, de schimburi de idei între teologii catolici şi teologii protestanţi dar şi dintre teologi şi restul specialiştilor: filosofi, filologi, istorici, formează un adevărat Universitas şi oferă modelul de urmat în întălnirile dintre religii sau dintre religie şi ştiinţă .
Există deci , cel puţin o şansă ca expresia stranie de „gândire postseculară” să desemneze o treaptă ascendentă pe scara culturii, una cu propriile sale canoane şi repere.

Poster un commentaire

Classé dans jurnal epistemologic, totalitarisme pe dos

1. Locul religiei în spaţiul public-o perspectivă istorică , Partea I

„ În loc să gândim lumea modernă în lumina creştinismului- care este logica catolicismului integral, chiar şi în versiunile sale cele mai la stânga- regândim creştinismul în cadrul modernităţii.”
Acest citat mi se pare că sublinează diferenţa esenţială ce defineşte modificarea produsă în ceea ce priveşte locul religiei în societate. La sfârşitul secolului al-XIX-lea prin enciclicele lui Leon al-XIII-lea, ce contestă modernitatea şi liberalismul- văzut ca o ideologie a modernităţii împreună cu socialismul- catolicismul încă mai gândea şi prin urmare critica, lumea modernă plecând de la creştinism. Ceea ce cred că s-a întâmplat o dată cu Conciliu Vatican II este o regândire a creştinismului încercând să i se găsească un loc în lumea modernă. Schimbarea este esenţială întrucât diferă asumpţiile de bază, nu mai este creştinismul cel ce dă un cadru lumii, ci lumea modernă, cea care oferă loc de manifestare, printre multe altele, şi creştinismului. Chiar dacă Conciliu Vatican II este relevant doar pentru lumea catolică prin deciziile sale, el este reflectarea unei situaţii generale privind locul religiei în societate, cel puţin pentru sfera creştină.( Voi restrânge acest eseu la schimbările produse în lumea creştină şi nu voi menţiona alte religii decât ca termeni de comparaţie.)
Schimbările propuse la Conciliu, chiar dacă făcute în mod voluntar, sunt datorate presiunii societăţii moderne. Dacă în Imperiu Bizantin şi în Europa apuseană a evului mediu, creştinismul era creator de spaţii publice: biserici, universităţi, în jurul cărora se centra viaţa comunităţii, creştinismul ocupă azi în sfera publică cam acelaşi loc ca al unui ONG vizibil şi bine organizat. Statul democrat şi convenţii ale drepturilor omului permit creştinismului să se manifeste. Valorile, care odată erau reclamate ca fiind creştine, pot astăzi să se manifeste public doar cu condiţia să îşi exprime universalitatea şi neutralitatea confesională. Manifestările unei vieţi considerate morale în lumea modernă nu sunt deosebite de manifestările unei vieţi considerate morale în creştinism, dar diferă justificările filosofice,ce fac apel la raţiune şi la alte valori despre care se presupune că orice om le respectă. Filosoful J. Habermas le cere creştinilor să încerce să traducă valorile lor religioase în valori seculare, ce pot fi acceptate de cineva ce nu împărtăşeşte aceleaşi premise metafizice.
2. Secularizare şi post secularizare
Tradiţia creştină însăşi este folosită fără a face apel la esenţa transcendentă a religiei. Alain Badiou scrie o carte despre apostolul Pavel, Sfântul Pavel, Întemeierea universalismului , declarând încă din prefaţă, că nu crede în nici una dintre dogmele creştine şi că nu este interesat decât de omul Pavel (de activistul Pavel, mai corect fie spus). Paulo Passolini, în filmul Evanghelia după Luca, îl prezintă pe Hristos ca lider marxist prin excelenţă. Acestea sunt modele de folosire secularizată a religiei.
Teoriile secularizării nu au reuşit să ajungă la un consens acceptabil. Teoriile clasice ale lui C. Schmitt şi ale lui M. Gauchet s-au impus ca viziuni coerente asupra lumii ce pot fi luate în discuţie pentru dezvoltări preliminarii, dar dincolo de ele, teoriile sociologice ce au încercat să verifice aceste ipoteze nu au reuşit să ofere rezultate unitare.
Habermas introduce noţiunea de postsecularizare, ce se manifestă ca o reîntorcere la valorizarea religiei. Dacă secularizarea este înţeleasă ca retragerea religiei în spaţiul privat, postsecularizarea presupune o reacceptare a acesteia alături de imaginiile ştiinţifice sau pur şi simplu filosofice asupra omului, în spaţiul public. O societatea post seculară este înţeleasă astfel ca acea societate, care fără să plece de la viziuni religioase asupra lumii, nici nu le exclude din start. În acest mod putem să explicăm istoria religioasă a ultimului secol: liberalismul propune o retragere a religiei din sfera publică în sfera privată. Comunismul şi nazismul au încercat o înlocuire a religiei creştine cu o religie seculară, aceea a încrederi în om şi în progres. Ca şi religiile, sistemele totalitare au propus o concepţie asupra lumii detaliate ce acoperă întreaga sferă a preocupărilor omeneşti.
O comparaţie demnă de reprodus între comunism, nazism şi liberalism şi raportarea lor la transcendenţă apare la iezuitul Gaston Fessard :
„ În timp ce Liberalismul dă importanţă puterii transcendente dar plasând-o în indeterminat, comunismul şi nazismul îi atribuie exigenţa întrupării, desemând schiţa concretă a idealului. Din cauza raţionalismului laic al primului, care se bazează doar pe reflecţie şi nu simte nevoia unei mântuiri colective, comunismul şi nazismul se prezintă ca mistici temporale, religii terestre sau „seculare”, după cuvintele directorului „France Libre”, Raymond Aron”
Pasajul este important pentru că ne ajută să distingem între ce presupune plasarea religiei în sfera privată şi ce presupune plasarea unor false elemente religioase în sfera politică, lăsând adevăratele elemente religioase pentru sfera intimă (sfera intimă, spre deosebire de sfera privată, cuprinde cele mai tainice elemente ale vieţii individului).
În această perioadă religia a fost prezentă în spaţiul public doar în momentele în care a fost dispusă să facă nişte sacrificii pentru această prezenţă, întrucât spaţiul public era în întregime ocupat de erzat-ul de religie reprezentat de comunism şi nazism. Pentru Europa, momentul renunţării la aceste două forme de manifestări politice totalitare, a însemnat intrarea în era postmodernă în care religia putea să se exprime dar sub auspiciile unei relativizări generale a oricărui sistem de valori. Orice enunţ filosofic, ştiinţific, politic, artistic este relativizat, nici unul nu mai poate avea pretenţia la universalitate, suntem în epoca lui Anythig goes al lui Paul Fayerabend.
Imaginile religioase asusupra lumii sunt contestate, dar nu sunt singurele contestate, filosofia clasică, concepţia ştiinţifică asupra lumii, sunt contestate împreună. Raţiunea ce a criticat în iluminism religia ajunge să se alieze cu ea pentru că ambele îşi doresc o societate pacificată în care se respectă drepturile omului şi în care este posibilă convieţuirea cu cei diferiţi de noi. Aceasta îmi pare a fi miza dezbaterii dintre Habermas şi Ratzinger, o încercarea de a vorbi împreună despre fundamentele pre-politice ale statului modern, fundamente pe care s-ar putea baza valori ca demnitatea şi toleranţa, fără de care convieţuirea într-un stat modern este imposibilă.
Acesta este momentul reapariţiei religiei în spaţiul public. Vocea ei se face din nou auzită în agora, zumzăitul indefinit al multor organizaţii nu poate acoperi o voce obişnuită de secole să se facă ascultată. Este momentul gândirii postseculare, în care religia începe să se facă din nou auzită într-un spaţiu public, spaţiu ce îi impune însă limitări specifice. În Franţa, în urma legii din 1905 statul devine laic şi nu dă dreptul la manifestarea însemnelor religioase în spaţiul organizat de el. În alte ţări, situaţia leagală nu este atât de strictă, însă ea se reflectă în gradul de acceptabilitate al argumentelor gândite într-un sistem religios. Această situaţie este foarte bine reflectată de cazul dezbaterilor legate de avort sau de cel al căsătoriilor între homosexuali. Cei credincioşi sunt dispuşi să ofere justificări religioase, cei ne-credincioşi nu sunt dispuşi să le accepte tocmai pentru că sunt religioase. Filosofia îşi poate propune aici un rol de mediator, încercând argumente ce pot fi asumate de ambele părţi .
Societatea post seculară nu este însă sinonimă cu o societate post-creştină. Termenul de post-creştinism, aşa cum este el folosit de Thierry de Duve în articolul său “Come on, humans, one more effort if you want to be post-Christians!” presupune o ieşire din religie prin eliminarea părţii transcendente a creştinismului, respingerea întrupării şi a învierii. Articolul pleacă de la remarca înlocuirii celor trei virtuţii teologice: „credinţa, nădejdea şi dragostea” cu virtuţiile sociale ale Revoluţiei franceze « Liberté, Egalité, Fraternité ». Urmarea firească a acestei înlocuiri este naşterea eroului postcreştin : pastorul ateu, un om al cărui job este să fie pastorul unei comunităţi dar care personal nu crede nici în Dumnezeu, nici în învierea lui Hristos. Creştinismul este înţeles ca „religia ieşirii din religie” iar Thierry de Duve presupune că eroul postcreştin va fi canonziat în viitor. Ce doreşte acest autor este să păstraze formele de solidaritate pe care le-a oferit religia, eliminând conţinutul ce fundamenta acea solidaritate. Evident însă, că nu poţi distruge liantul unui societăţi şi pretinde ca societatea să rămână solidară fără el.

Poster un commentaire

Classé dans intelectualii si responsabilitatile lor, totalitarisme pe dos

Revin legat de taxa pe fast food,

Ministerul Sanatatii intentioneaza sa introduca, de la 1 martie, o taxa pe produsele tip fast-food, pe modelul taxei pe viciu, banii urmand a fi destinati programelor de sanatate si de investitii, a anuntat ministrul Attila Cseke. Referitor la produsele pe care le are in vedere aceasta taxa, secretarul de stat in Ministerul Sanatatii Adrian Streinu-Cercel a declarat ca se aplica tuturor produselor care contin E-uri, aditivi, grasimi sau sare, singurele exceptate fiind apa, sucurile naturale, legumele, fructele si produsele bio, titrează un ziar de azi.
Ori dacă asta urmează să se întămple aflăm un lucru mult mai îngrijorător, nu avem de a face cu o taxă discriminatorie şi arbitrară ci cu o taxă generală, pe cam tot ce se poate mânca. Produsele bio, exceptate de la această taxă, sunt oricum foarte scumpe. Nici legumele şi fructele nu sunt adesea prea ieftine. Sămbătă în Carrfour o salată consta între 2,5 lei şi 8 lei. Până şi o persoană care poate să mănânce doar salată la o masă, plăteşte o masă destul de scumpă. Sucurile naturale sunt din nou în categoria produselor foarte scumpe, de ce nu se gândesc dragii noştrii naturişti să scadă preţul la aceste produse. Dacă 2l de Fanta sunt 5 lei şi 1 l de suc natural de portocale 7,8 lei,populaţia optează pentru prima variantă, pentru că cea de a doua e prea scumpă. După noua taxă probabil că 2l de fanta vor fi aproximativ la fel de scump ca 1l de suc natural, aşa că nu poţi spune că vei creşte consumul la suc natural în aceste condiţii. Fanta se va adăuga sucului natural, în cadrul produselor scumpe, de lux, pentru un venit mediu. Cât despre apă, consumăm apă îmbuteliată pentru că sistemul de transport al apei, cel puţin cel din Bucureşti, este atât de prost încât aceasta este inconsumabilă.
Nu cred că sunt subiectivă, subiectivitatea presupune implicare directă, ori eu nici nu deţin un restaurant fast food, nici nu consum astfel de produse. Dacă subiectivitatea presupune vina de a nu înghiţi ceea ce îmi propune guvernul meu, îmi asum vina de a fi subiectivă şi de a rămâne aşa.

Poster un commentaire

Classé dans totalitarisme pe dos

impotriva modului romanesc de a face campanii electorale

Are cineva o bombă? Aş avea nevoie de ea pentru o mica manifestare politică. În centrul Ploieştului, la Casa de Cultură, partidul Rromilor oferă un concert de manele pentru PD-L. Aşa că orice cetăţean implicat în viaţa politică are ocazia de a participa la acest recital minunat. Aşa înţeleg indivizii aceştia să facă o campanie electorală să ofere cel mai penibi circ. Cum e posibil ca după anii de comunism în care am văzut la ce anomalii ideologice se poate ajunge să nu vedem în politică decât o vânare de voturi prin cele mai alienante modalităţi??

Modul de a face campanii electorale este total contraeducativ: o dată cultural şi o dată socio-politic. Ce pretenţie să ai de ei, când organizatorii aleg o astfel de strategie şi când cetăţenii se bucură cuminţi de ce le oferă lor politicul?

Oamenii aştia nu înţeleg un lucru esenţial că politicul este traiul în comunitate de care fiecare e responsabil şi dacă au probleme nerezolvate nu e numai vina nenorociţilor alora, care nu se mai satură de putere. De ce nu s-a gândit nimeni la campania electorală în care să meargă să îi întrebe pe oameni ce probleme au şi să le ofere soluţiile gândite de partidul lor? Vrem argumente, nu joc al imaginii, care nu poate decât să degenereze în caricatură !!!

Mult mai calmi, de cealaltă parte a drumului ecologiştii, aceşti filosofi păşunişti cum le spunea Noica împart balonaşe verzi şi zâmbesc frumos spunându-ne să votăm pentru mai multe spaţii verzi şi pentru locuri de parcare din nişte jeep-uri 4×4.

Un lucru este cert, campania asta m-a convins NU o să votez cu reprezentaţii pe care ii sugerează Copilul de Aur!!

Poster un commentaire

Classé dans totalitarisme pe dos

un mic off politic

In scumpul oras natal, Ploiestul lui Caragiale perioada electorala se manifesta prin balonase colorate si spectacol prelungit de artificii. Superb nu zic nu, dar pe cat de faina e metoda cu atat mai nepotrivita!Daca exista bani pentru campanie de ce nu se investesc ei inteligent, de ce nu sunt in stare sa vorbeasca cu cetatenii si sa vada ce probleme au si ce cai sunt de a face ceva concret. De ce e totul doar o lupta de imagine? de ce politicienii nostrii vaneaza voturi la intamplare in loc sa isi construiasca o strategie pe termen lung, in care sa isi educe si implice alegatorii? De ce sa nu creem alegatori si de ce sa speram pe norocul ca poate vom castiga alegeriile astea?

politicienii nostrii rateaza esenta democratiei si ne fac sa  o ratam si noi

2 Commentaires

Classé dans totalitarisme pe dos

frica de metafizica naste monstrii

Frica de metafizică, de implicaţii ontologice, de ideile de adevăr, realitate, obiectivitate sunt astăzi instituţionalizate în politicaly correct, în ideea prost înţeleasă a lui nu avem cum să ştim care e structura intimă a lumii. În loc să fim modeşti şi să facem din asta o lecţie de umilinţă dăm atenţie în mod egal tuturor ideilor, tot pot avea dreptate, nu fi totalitar spunându-i că nu are dreptate. De fapt cel mai grav toţi pot avea dreptate în acelaşi timp pentru că vorbesc din perspective diferite.
Principiul non contradicţiei se revoltă urlând în urechile celor ce mai au urechi de auzit că asta e imposibil. Nu e nimic grav amicii politicaly correct au o replică şi pentru asta, argumentul nu ţine decât într-un sistem în care acceptăm autoritatea logicii de tip dualist, un sistem evident totalitar prin însăşi regulile sale de constituire.
Acest principiu face orice dezbatere imposibilă, întrunirile să zicem că sunt posibile ca forme de împărtăşire a unor experienţe, dar discuţia argumentată asupra unei probleme e imposibilă, pentru că nimeni nu e dispus să iasă din sistemul său proaspăt văruit pentru a îl privii din afară şi a vedea dacă e corect şi complet.
Filosofia devine astfel o perspectivă la fel de personalizată şi subiectivă ca poezia, ba chiar şi ştiinţa cu pretinsa ei obiectivitate nu e decât o altă formă de a fi totalitar a experţilor.
Orice fundament este aruncat în aer şi orice perspectivă rămâne la fel de valabilă ca oricare alta, nu există nici un criteriu ceea ce ne aruncă într-un anarhism epistemologic.
De unde vine însă această frică de metafizică, de lipsă de încredere în raţiune şi în capacitatea ei de atinge realitatea?
Atitudinea se răspândeşte la începutul secolului prin empirismul logic şi dezvrăjirea pe care acesta o face metafizicii de tip hegelian. Din frica ca metafizica să nu spună tămpenii, să nu fie doar un abuz de limbaj, o teorie în care problemele sunt ori prost puse, ori imposibil de rezolvat, fără acoperire în lumea palpabilă, zilnică, aş fi spus reală dar asta presupunea deja implicarea ontologică.
Ea are o întălnire nefericită pentru societatea noastră cu ideile de stânga care egalizează fără diferenţieri. Interesant e că stânga politică iniţială vede egali doar oamenii nu şi ideile, cele opuse sunt etichetate drept rele şi aparţinând ideologiei burgheze.
Apoi neo marxismul soft va renunţa la impunerea directă a propriei teorii asupra lumii, făcund-o cumva pe uşa din dos, ca un principiu al nici unui principiu, al lipsei de criterii şi a acceptării a orice. Transformarea aceasta o datorăm eşecului direct al comunismului, supravieţuirea camuflării, sub măşti diverse ca pacifism, ecologism, multiculturalism.
Astfel politicaly correct este un copil nelegitim al acestei atitudin empiriste combinate cu un marxism soft al egalizării tuturor opiniilor, al nediscriminării de orice tip, prelungit în ideologia drepturilor omului, al unor drepturi care nu fac distincţia între libertităţi şi necesităţi, instituind ceea în dauna libertăţii unora, necesităţi „superflue” ale altora.

Poster un commentaire

Classé dans totalitarisme pe dos

Totalitaralitarismul gândirii şi anythig goes

 

Dacă accepţi ideea că orice idee poate fi la fel de bună ca oricare alta, dacă respingi criterii care să aducă diferenţa atunci extrema gândului unic se întălneşte cu extrema acceptării tuturor gândurilor: un singur adevăr e la fel de periculos ca nici un adevăr. Şi dacă secolul trecut a trecut prin seducţia totalitarismelor care oferă o casă sigură afectivităţii aderentului, secolul nostru va fi unul care va construi o casă comună pentru toate ficţiunile care trec prin capul unui individ şi cărora nu li se cere nici un criteriu de coerenţă. Ca să nu discriminăm nimic acceptăm totul

Dar cum să faci casă bună cu o idee şi cu contrariul ei? Nu căutăm să găsim o teorie mai mare care să le includă ci acceptăm şi pe cel ce spune că pacea este război si pe cel ce spune că pacea este contrariul războiului. Ne punem în locul lui şi găsim metode pentru a arăta că are dreptate, apoi ne întoarcem în pielea noastră şi ne dăm dreptate

Şi totuşi din această casă trebuie exclus cineva: cel ce spune că nu se poate ca cei doi să aibă dreptate în acelaşi timp. Principiul non contradicţiei este singurul exclus din această lume utopică;el aduce cu el războaie si dispute.

Să începem să punem sub semnul întrebării gândul că există o realitate, un adevăr, un bun simţ, o datorie, un bine şi un rău, să relativizăm şi să rămânem deschişi perspectivelor pentru că aşa e cool.

 

Totalitarismul are idee că există o singură realitate şi numai eu, cel privilegiat pot avea acces la ea, relativismul e credinţa că nu există adevăruri ci numai perspective, că nu există rău ci numai avantaj sau dezavantaj, că la limită şi ideea relativisumului est o idee relativă; ei dau libertate la toată lumea, la răi şi la nebuni, la oameni serioşi şi la copii: moarte oricărui tip de autoritate e deviza lor. Totul e artă şi creaţie liberă şi nu ştiinţă făcută să găsească adevărul universal.

 

În plus acest relativism poate duce uşor la schizofrenii mentale, sunt şi nu sunt de accord cu mine însumi şi in plus cine zice şi de ce că cele două se exclud?

Totalitaralitarismul gândirii şi anythig goes sunt cele două extreme care sufocă orice gândire de bun simţ, sunt variantele sub care cultura europeană riscă să se sufoce ca între doi pereţi care vin unul de la dreapta, unul de la stânga( da pot fi interpretate politic) şi distrug individualitatea şi libertatea omuleţului care a avut tupeul de a nu se înregimenta în nici una din tabere.

Poster un commentaire

Classé dans totalitarisme pe dos