Azi la sala Drepturilor omului, la Casa Poporului, a avut o loc o conferinţă despre revoluţiile din 1989 şi sfârşitul utopiei susţinută de Vladimir Tismăneanu.
Puţină lume, cam 30 de persoane, (y inclus fiul domnului Tismăneanu) din care 5 jurnalişti, 5 organizatori, 5 politicieni şi 5 studenţi la ştiinţe politice dar o conferinţă teoretică foarte interesantă la nivelul de curs de ştiinţe politice şi nu de consiliere pentru politicieni. Să fie de vină locaţia aleasă pentru conferinţă, ce descurajează participanţii sau tema dezbaterii? Să nu mai fie deja oamenii interesaţi de fenomenul revoluţiilor din 1989?
Voi prezenta schematic câteva trăsături amintite de profesorul Tismăneanu :
- Antropologia pervesă a comunismului, prezentarea comunismului ca o nouă civilizaţie ce pune omul nou în centrul lumii.
- Comunismul este o ecceleziologie, căci partidul este în mijlocul tuturor activităţilor
- Există un set de axiome ideologice ce pretind infailibilitatea epistemică
- Suveranitatea partidului este opusă heteronomiei individului, căci acesta depindea în toate nevoiile lui de ceea ce oferea partidul.
- Integrarea şi represiunea exercitate de partidul comunist erau două fenomene complementare.
- Marxismul promitea salvarea în această lume
- Negarea realităţii şi înlocuirea ei cu o hiper-realitate: utopia
- Revoluţiile din 1989 au fost anti-teleologice, în sensul că nu au propus o altă schemă de interpretare a realităţii.
- Revoluţiile au fost opera dizidenţilor, a celor ce au avut curajul să critice sistemul şi nu a serviciilor secrete.
Obeserv 2 trăsături ale discursului: elemente foarte frecvente de teologie politică, comunismul este interepretat ca o erezie creştină şi astfel sunt explicate toate formele de perversitate a binelui pe care acesta a ajuns să le practice. Ideologia ţine locul dogmaticii, infailibilitatea partidului, infailibilităţii bisericii şi mai ales a capului ei Papa-Secretarul general. Orientarea eshatologică a mişcării revoluţionare comuniste ce voia să instaureze aici şi acum cetatea lui Dumnezeu pe pământ, ce promiteau o fericire universală. Însăşi expresia de „om nou” este preluată de la Apostolul Pavel, comuismul este un sistem ce înlocuieşte din locul central pe Hristos cu omul produs de civilizaţia şi ideologia comunistă. Profeţismul marxist ce merge mână în mână cu determinarea istorică sunt calchieri ale instituţiei profetului din Vechiul Testament şi al sfârşitului istoriei prin apocalipsă, care contrar tuturor interpretărilor superficiale, este un sfârşit fericit, în care binele învinge.
Teologia politică este o hermeneutică specială ce se ocupă de probleme cum ar fi sacralizarea politicului, recunoaşterea de patternuri teologice în politic, ceea ce s-a petrecut în cazul regimurilor totalitare şi politizarea sacrului, recunoaşterea de probleme politice în ceea ce priveşte ce înseamnă binele comun în biserică şi în religie în general, tratând probleme cum ar fi doctrina socială a bisericii catolice.
A doua trăsătură ar fi o reabilitare a individului, a omului concret cu valorile şi viaţa sa în adevăr, a celui ce a contribuit la schimbarea regimurilor pentru că nu mai suporta minciuna totalitară şi care a ieşit în stradă sau a scris împotriva unui sistem ce îi sufoca libertatea.
Legat de revoluţii în general şi de fenomenul revoluţiilor din 1989 în special putem obseva o anumită dezamăgire a cetăţeanului de rând ce se aştepta la mai mult. Dezamagirea este provocată de continuarea unor structuri comuniste în democraţie şi de schimbul de elite, eşalonul 2 a luat locul eşalonului 1, dar atât. Dar orice citeşte Tocqueville ştie că revoluţiile sunt o negociere între vechiul regim şi noul regim, iar că instituţii întregi ce păstrează în maniera lor reformată. Schimbările bruşte şi radicale sunt foarte periculoase pentru o societate, iar ele sfârşesc la ghilotină. Citeam zilele trecute Mărturisirile unui dizident convertit a lui Michnick, acesta se plânge că schimbarea în Polonia nu a fost una de succes poate pentru că revoluţia lor nu a fost una violentă. Dar, revoluţia noastră a fost una violentă şi a sfârşit prin a avea un succes mai mic decât a celei poloneze. Deci, schimbarea bruscă şi violentă nu reprezintă un succes asigurat, măcar pentru asigurarea schimbării.
Nu pot să închei fără a aminti de multicauzalitatea căderii regimurilor comuniste. Se pot găsi foarte multe teorii despre căderea regimurilor, în funcţie de mediul în care se pune problema: de la administraţia Regan la vizita Papei în Polonia cu trecere prin glasnost şi perestroika şi prin influenţa serviciilor secrete. Dar, cel mai probabil a exist o unitate de gândire între toţi aceşti factori, o unitate de idei, ce pleacă din fondul cel mai intim al convingerii personale că sistemul comunist este un proiect utopic ce sufocă libertatea spiritului.
Ganduri firesti 