Archives de Catégorie: Non classé

Botez, globalizare, nationalism și Duh Sfânt.

 

 

Cinzecimea este momentul constituirii bisericii prin acțiunea Duhlui Sfânt. Plecând din acest moment, apostolii încep să dea mărturie cu cuvântul dar și botezând în în numele Tatăl a Fiului și a Sfântului Duh. Botezul îți deschide porțile comunității creștine, iartă păcatele și oferă  darul Duhlui Sfânt, cel care convertește sufletele oamenilor și cel care inspiră cuvintele. Nu e întâmplător că actul prin care recunoaștem acțiunea Duhului este vorbirea în limbi, care înseamnă pe de o parte darul profeției, pe de altă parte abilitatea de a adapta mesajul creștin la culturi și limbi diferite. În mod tradițional Cinzecimea este interpretată ca răspunsul dat peste timp separării de la Turnul Babel. Dacă la Babel, oamenii vor să își construiască o cetate care să ajungă la cer, semn al puterii și a autosuficienței care intră în concurență cu Dumnezeu, la Rusalii, unitatea dorită la Babel este oferită ca har de către Duhul Sfânt. Oamenii divizați sunt uniți în pofita diferențelor lor culturale și etnice, erau la Ierusalim iudei din toate neamurile ; « Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, În Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi » Faptele Apostolilor 2, 9-12. Această enumerare este de două ori inetresantă, pe de o parte pentru că exprimă diversitatea internă iudaismului care este reunificată nu doar de aceeași alianță făcută de Avraam, ci și de posibilitatea de a auzi mesajul întrupării și învierii în limba și după structurile sale mentale, și a doua oară pentru că numește comunitatea formată din evrei și din convertiți, Deci Duhul poate uni atât dincolo de diversitatea lingvistică cât și dincolo de diversitatea etnică. Avem același popor ales de Dumnezeu răspândit în mai multe culturi, evreii din Frigia și din Egipt, din Iudeea și din Capadocia dar și popoare diferite evreii și păgânii uniți de credința în mărturia lui Hristos. Aceasta este globalizarea bună, a iubirii și a inteligenței care acționează în același spirit dincolo de diferențele culturale, căreia i se opune pe de o parte globalizarea rea de la Babel, cea a unității nivelatoare, a cetății în care toți sunt la fel în limba și în moravuri, iar pe de altă parte naționalismul care slăvește particularitatea națională sau lingvistică în detrimentul comunității universale. Botezul ne face deci să devenim parte a unei comunități speciale, bazate pe diferența culturală și carismatică care iau locul diferențelor naționale dar și unității proaste totalitar unificatoare. Iar misiunea bisericii -care suntem noi toți cei botezați- este de a da mărturie de mesajul vieții,morții și învierii lui Hristos într-un limbaj adecvat întregii diversități cu care Domnul a binecuvântat pământul.

 

 

 

 

 

 

Poster un commentaire

Classé dans Non classé

La picioarele crucii

Oare cît timp poți sta la picioarele crucii? oare poate cineva sta onest la picioarele crucii? Vazând toată suferința inutilă? Ai putea trișa gândindu-te la Înviere, dar daca ești la picioarele crucii, chiar dacă știi că urmeaza o înviere tot nu îți vine să crezi în ea, nu atunci. Sa îl vezi pe Dumnezeu răstignit si lumea fară nici un Dumnezeu. E adevărat, nu ești tu cel crucificat, tu doar stai acolo  jos la picoarele crucii, doar privești și te întrebi care e sensul suferinței de pe cruce. De ce inocentul trebuie sacrificat? de ce e intuneric in jur ? Da, am greșit  și noi pe ici pe colo, dar chiar trebuie cineva să moară pentru încălcarea poruncilor? Chiar nu exista eliberare magică, adică fara preț de sânge?
Ca si la suferința din lumea asta, nu am bătut noi pironele în mâinile lui Hristos, dar într-un fel suntem coresponsabili de suferința produsă. La picioarele crucii, nu poți
face filosofie. Poti fi doar umilit, rațiunea si ființa ta sunt umilite. Nu vrei sa stăo acolo,căci acolo tot cotidianul și toate speranșele tale mundane tau sunt puse sub un mare semn de întrebare. In noaptea cea mai întunecata a sufletului întrevezi crucea dar tot ce îți dorești e să treacă. Când ești în stare de veghe, încerci sa îți organizezi viata astfel încât să eviți crucea! Dar cum vrei sa fi mântuit daca tu nici nu poți privi către cruce??
Cum sa o pui in centrul vieții tale când e un scandal inadmisabil și tu vrei doar o viață noramală,comodă, binecuvântată?

Poster un commentaire

Classé dans Non classé

Despre colaborarea divino-umană sau despre David și Dumnzeu.

De vreo câteva săptamâni mă tot gândesc la întrebarea care e relația corectă între voința mea și voința lui Dumnezeu? Facă-se voia ta, din rugăciunea Tatăl Nostru exclude voia omului sau cum? Ortodocșii dau o mare luptă legat de renunțarea la voia proprie. Cum ramâne atunci cu libertatea? Vrea Dumnezeu niște oițe supuse sau îi plac curajoșii ca Moise și Avraam care știu negocia cu Dumnezeu însuși?

Azi dimineață îmi pică ochii pe relația între regele David și Dumnezeu, pe acțiunea lui David și reacțiunea lui Dumnezeu care îl lasă pe David să facă ce vrea dar îl pedepește fară ca pedeapsa să fie definitivă, exterminatoare.

Dumnezeu îl lasă pe David să se culce cu Batșeba. Nu intervine, poate nu e treaba lui să intervină în relațiile sexuale chiar aduci când sunt în afara mariajului. Apoi îl lasă pe David să îl trimită la moarte pe Urie, soțul Batșebei. Aici deja rațiunea mea începe să îmi șoptească. Ar fi putut totuși să intervină. De ce să îl lase pe bietul om să moară? E clar că soțul e o victimă inocentă. În plus, în alte părți Dumnezeu a intervenit pentru mai puțin decât atât. Ar fi putut să o facă și acum, nu că El nu intervine în istorie să lase oamenii liberi. Știm, că atunci când vrea, Intervine cu vârf și indesat și nu poate scăpa nimeni.

Dar David nu ramâne nepedepsit, Dumnezeu ucide copilul născut de Batșeba chiar după ce David se pocăiește și își cere iertare. Serios? Adică în loc să îl pedepsească pe David? Ucide bebele. Păi e vina copilului că are părinți păcătoși? Evident că și părinții suferă, dar suferă doar, viața lor merge mai departe. Apoi ce iertare e asta pe care Dumnezeu i-o dă lui David dar care totuși aplică pedeapsa? Pentru noi iertarea înseamnă să scapi și de pedeapsă. Oricum pedeapsa divină nu se oprește aici, David e atacat și tronul său pus în pericol de unul dintre fii săi, Abasalon. Greu de suportat pentru un tată, situația în care propriul său copil îl vrea mort, îi vrea nevestele și tronul. Și totuși când Absalon e înfrânt, David e trist si poartă doliu, nu se bucură că a scăpat, ci e extrem de trist că propriul său fiu a fost ucis ca el să scape.

Povestea are happy-end căci David moare de bătrânețe pe tronul său. Surpriza interesantă e cine îi urmează la tron? Solomon, al doilea fiu al Batșebei… Adică copilul obținut după un adulter și o crimă, adică cel care dacă crima și adulterul nu ar fi avut loc nu s-ar fi născut?!! În plus Solomon are parte de o onoare mai mare decât cea a tatălui său, Dumnezeu îi promisese lui David, că fiul său va fi cel care îi va construi lui Dumnezeu o casă de piatră. Solomon e cel care construiește templul, locul sfânt prin excelență care stabilește domiciliu lui Yahwe pe pământul lui Israel și care până la moartea lui Hristos e punctul de referință al sacralității. Dumnezeu ar fi putut alege pe oricine altcineva să îi urmeze la tron lui David  și să îi ceară să îi construiască templul sacru. Dar se ține de cuvântul dat lui David și îi duce mai departe moștenirea prin veriga ei cea mai suspectă, fiul Batșebei.

Concluzie provizorie: Dumnezeu îi lasă pe oameni să facă ce vor (chiar și atunci când asta e împotriva voinței sale), ba uneori îi și întreabă ce vor, cum va fi cazul cu Solomon, dar asta nu înseamnă că El stă deoparte și lasă libertatea umană să se manifeste nestăvilită, doar că intervențiile sale sunt nebănuite, misterioase și stranii pentru logica noastră. Și dacă uneori există o colaborare divino-umană cum a existat în unele momente ale vieții lui David sau în cazul sfinților, există și planuri separate ale fiecărei tabere și câte un deznodamânt care nu face decât să lase cu gura căscata logica umană.

Poster un commentaire

Classé dans Non classé

Ziua când vom muri

Mama a fost în Colectiv. Nu, nu în seara cu incediu, dar am aflat uimită că până și mama fusese în acel club. Dacă și mama, o doamna pensionară, bună gospodină și pe care nu o bănuiesc de forme avansate de progresism și alianțe anarhice, a fost în Colectiv, atunci oricare dintre voi, ar fi putut ajunge acolo în seara incendiului.

Soarta tinerilor din club, la fel ca și numele melodiei „The day we die” reprezintă un Memento mori pentru noi toți. E un accident oribil, cauzată de incompetența și neglijența unora, dar care se bazează pe un lucru simplu pe care nimeni nu vrea să îl audă: nu suntem stapânii vieților noastre. Viitorul pe care îl pregătim cu atenție și căruia îi dedicăm energiile și strategiile noastre nu este al nostru. Oricât de tânăr ai fi și oricât de precaută ar fi viața ta, e posibil ca ea să se termine brusc și tragic. Ceea ce face, ca ceva să fie o tragedie e absurdul situației, nebunia ei, care o face de neacceptat pentru orice minte rațională. Cu toții ne dorim să evităm tragediile să nu avem de-a face cu ele, nici noi, nici cei dragi nouă, și putem organiza spațiul astfel încât să prevenim accidentele absurde, dar niciodată organizarea noastră și raționalizarea noastră nu sunt suficiente. Există un grad de risc și de pericol de moarte în tot ceea ce facem fiecare din noi zilnic.

Chiar dacă există o cauză eficientă care a produs incediu, o cauză formală care a dus la imposibilitatea de a fugi din calea lui și o cauză materială care a făcut ca la incendiu să nu fi venit suficiente ambulațe, toate aceste cauze pot fi totdeauna minimizate, dar nu aneantizate în orice lume civilizată. Într-o țară civilizată există mai multe ieșiri cu siguranță, dar și în alte părți ale lumii mor oamenii în incendii. Oricât de eficientă ar fi infrastructura, nu se pot evita accidentele cu desăvărșire. Da, cei care au dat aprobare pentru funcționarea clublui trebuie trași la răspundere, pentru ca pe viitoar să nu se mai permită alte săli cu o singură ieșire. Dar, aceasta tragere la răspundere este una preventivă pentru viitor și nu pentru trecut, viețile unor tineri s-au dus, ale altora s-au schimonosit fizici și psihic.

Cei credincioși, se pot ruga lui Dumnezeu să ii ferească de moarte năpraznică, cei ce nu cred în divinitate, pot să își pună speranța în noroc, dar nimeni nu poate scăpa de această fragilitate a existenței cotidiene, pe care ne este mult mai ușor să o ignorăm, crezându-ne stapânii universului. Pentru fiecare dintre noi va veni o zi când vom muri, mai devreme sau mai tărziu, așteptat sau neașteptat, nici o autorizație și nici o precauție nu ne poate face să evităm moartea. Singura atitudine cu adevărat rezonabilă este ca acest moment să te găsească împăcat, în sens religios, pentru credincioși sau doar uman, pentru restul. Evident, gândul la moarte provoacă suferință și pentru cei mai credincioși dintre oameni, e neplăcut, e dureros, trebuie să renunțăm la tot ce ne-a fost drag. Adevărul este că nu există alternativă și că fiecare trebuie să se confrunte cu sine, în vederea zilei când vom muri.

Nu cred că participarea la un concert rock sau o petrecere de Halloween sunt o ocazie care poate să te apropie de moarte mai mult decât altele. Nu cred că Dumnezeu i-a pedepsit de unii pentru că se distrau, cred însă, că acea seara a fost pentru unii ocazie de mântuire, am citit povești despre tineri care odată ieșiti s-au întors să își salveze prietenii și au murit salvându-i pe alții. Și pentru cei din jur care au participat la salvarea celor răniți,medici, asistente sau trecători care s-au implicat, evenimentul tragic e ocazie de mântuire. Tragediile nu pot fi cu adevărat evitate, contează însă ce poți face atunci când ele apar.

Poster un commentaire

Classé dans Non classé

Poate omul european sta în faţa lui Hristos?

 

Săptămâna trecută, la Facultatea de teologie Romano-Catolică din Bucureşti, a avut loc o conferinţă intitulată, general,„Rațiunile credinței », la care au vorbit profesorii Daniel Barbu – cu un eseu despre „Secularizare, separare, subsidiaritate: transformările proiectului european » – şi Pr. Prof. dr. Wilhelm Dancă – susţinând o prezentare despre „Omul european în fața lui Cristos ». Aceste conferinţe ne dau ocazia să reflecăm din nou asupra relaţiei dintre Europa şi creştinism, dar în nişte termeni noi, faţă de aceia pe care îi foloseam până acum.

 

Transformările proiectului european

Conferinţa profesorului Daniel Barbu a plecat de la o afirmaţie, şi nu de la o întrebare: da, nu numai Europa, ci şi Uniunea Europeană are rădăcini catolice foarte clare, ce se pot sesiza dacă facem un excurs în biografiile celor trei lideri ai creaţiei europene – Robert Schuman, Alcide de Gasperi şi Konrad Adenauer; toţi trei au fost catolici practicanţi şi s-au lăsat influenţaţi de gândirea socială a papei Leon al XIII, mai ales de cea propusă în enciclica Rerum Novarum. Datorită educaţiei catolice îşi formaseră o părere optimistă despre natura umană şi despre posibilitatea de a găsi nişte oameni virtuoşi care să fie capabili să guverneze acest proiect comun numit mai târziu UE.

Profesorul Daniel Barbu a insistat pe deosebirile dintre modul de a gândi politicul al fondatorilor UE şi cel al fondatorilor SUA. Gândirea catolică consideră că persoana umană este orientată către bine şi atrasă în mod natural de el (cel mai probabil, datorat preluării de către Sf. Toma a elementelor din Etica Nicomahică aristotelică), în consecinţă, ea propune o guvernare făcută de către cei virtuoşi (probabil o altă preluare a lui Aristotel), şi nu una de tip democratic. În opoziţie, gândirea protestantă a părinţilor fondatori ai SUA vede omul ca pe o fiinţă căzută, o fiinţă marcată profund de păcatul original şi pentru care binele nu (mai) este în firescul său. Ca urmare a acestei concepţii despre ce este omul, proiectul politic propune un regim democrat, un regim care evită cumularea puterii, datorită credinţei că nu se vor găsi prea uşor oameni suficient de virtuoşi pentru a lucra în favoarea binelui comun. Aşadar, gândirea protestantă construieşte un sistem care să evite răul, deoarece crede că omul este înclinat către corupţie, în timp ce gândirea catolică propune un sistem care caută binele, pentru că priveşte persoana umană ca fiind în esenţa sa bună. Din această diferenţă de concepţie reies şi diferenţele între sistemele politice american şi european.

Pe lângă elementele care ţin de genealogia proiectului european, profesorul Barbu subliniază şi câteva aspectele formale de asemănare între Uniunea Europeană şi Biserica Catolică. Ambele au părinţi spirituali pe care şi-i proclamă ca atare ca părinţi spirituali. Ambele au un Magisteriu, care produce documente despre ce este filosofia oficial acceptată. Ambele au o anumită tradiţie pe care îşi propun să o promoveze. Plecând de la conferinţa aceasta, putem să ne întrebăm câteva lucruri: nu cumva Uniunea Europeană face concurenţă Bisericii Catolice? Încercând să reglementeze viaţa şi gândirea cetăţeanului în cât mai multe dintre aspectele ei, nu cumva UE, de la un simplu proiect economic, a crescut acum într-unul politic şi vrea să se extindă şi ca unul cultural, care propune o gândire unitară asupra mai multor fenomene?

Catolicismul a fost, de-a lungul istoriei, foarte critic cu multe proiecte politice, cu comunismul, cu nazismul, cu liberalismul, cu democraţia, cu republica, dar nu şi cu proiectul european, care a fost întâmpinat cu entuziasm. Poate nu ar fi cazul să ne grăbim să îl îmbrăcăm pe Iisus cu un steag UE, având „rezeve de tip eshatologic”, după experesia lui J.B. Metz faţă de orice formă de guvernare politică. Acest lucru nu înseamnă, evident, să refuzăm proiectul european, mai ales că pentru noi, românii, UE reprezintă un factor de civilizaţie, pe care nu putem să îl fentăm aşa uşor cum facem cu proprii compatrioţii. Dar, pentru că suntem cetăţeni cu drepturi şi responsabilităţi depline în UE, ar fi de dorit ca fiecare dintre noi să ne preocupăm nu doar de politica locală, de care oricum ne-am plictisit, ci şi de a răspunde la o întrebare esenţială: care ar fi cel mai bun mod de a ne guverna împreună, ca europeni? Filosofia politică clasică are două maniere de a trata problema guvernării: prima este influenţată de modul antic de a gândi politicul, ce se întrebă cum arată cetatea ideală, care este cea mai bună formă de guvernământ şi care ar fi virtuţile omului politic şi ale cetăţeanului. Cea de-a doua formă se întreabă cum putem evita răul? Cum putem gândi un sistem în care răul să fie cât mai greu de făcut? Care este cel mai puţin rău sistem posibil? Acest tip de a pune problema s-a dezvoltat foarte mult după experienţa totalitarismelor. Primul mod de-a pune problema pune accentul pe construcţie, cel de-al doilea pune accentul pe critică. La limită, nici un regim nu este posibil fără ambele elemente, dar contează foarte mult proporţia fiecăruia în distilarea unui regim politic.

 

Omul european în faţa lui Cristos

Profesorul Wilhelm Dancă, tocmai parcă pentru a veni să ilustreze teza profesorului Barbu despre optimismul catolic, a dat un exemplu despre cum putem veni în întâmpinarea lumii moderne, deschişi fiind şi afirmând identitatea catolică cu tărie, delimitând foarte clar punctele nenegociabile din doctrina catolică şi păstrându-ne, în rest, deschiderea către alte culturi şi interpretări. Părintele Dancă a vorbit şi despre nevoia unei noi evanghelizări, o evanghelizare pentru cei care nu cunosc creştinismul, una pentru cei ce îl cunosc, dar nu îl aplică, pentru că nu îi convinge, şi o evanghelizare intensivă, dacă vreţi, pentru cei ce trăiesc viaţa în biserică.

În timp ce îl ascultam pe părintele Dancă mă gândeam că Franţa sau Italia se confruntau deja cu o astfel de problemă a decreştinării undeva prin anii ‘40. De fapt, războiul a oferit ocazia observării acestui fenomen şi apoi a dat naştere unor încercări de evanghelizare. Consider că această comparaţie cu Franţa anilor ‘40 se poate susţine, nu doar datorită faptului că România este în urma a orice, cu aproximativ 50 de ani, de unde şi o întârziere a fenomenului secularizării, ci şi datorită faptului că România, până de curând, nu a fost obligată să facă faţă în mod direct curentelor de gândire mai noi, care bântuie Europa de ceva vreme. Venind la urmă, am putea învăţa ceva din experienţa franceză (din această experienţă ar putea avea de învăţat şi ortodocşii, nu doar catolicii, vorba aceea, Cine are urechi de auzit…). Văzând o societate decreştinată (aici o parte consistentă din vină o poartă Revoluţia Franceză, şi ceea ce i-a urmat), Biserica catolică din Franţa a conştientizat că este de datoria ei să facă ceva. Primii lipsiţi de educaţie creştină erau muncitorii francezi, prinşi, de altfel, foarte uşor în mrejele Partidului Comunist Francez.

Pentru a lega orice formă de conversaţie cu necredincioşii, trebuia plecat de la un punct comun; punctul comun pe care l-au ales francezii a fost solidaritatea dintre muncitori, dublată de spiritul de sacrificiu ce li se cere în faţa greutăţilor vieţii. Mai departe, catolicii au încercat să le arate că, de fapt, aceste atitudini sunt fundamental creştine. Însă Bisericii Catolice i-a fost frică de propriu său imperialism şi s-a oprit din evanghelizare, încercând doar să fie împreună cu acei oameni şi să le arate că nu îi condamnă pentru faptul de a gândi diferit. Astfel, proiectul francez de evanghelizare de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost înlocuit uşor-uşor de un proiect de trai în comun, în condiţiile în care vecinii împărtăşesc viziuni diferite despre sensul omului şi existenţa sau nonexistenţa lui Dumnezeu. Numărul de valori nenegociabile a scăzut văzând cu ochii şi, în loc ca societatea să fie adaptată la creştinism, creştinismul s-a adaptat la societatea în care trăia, împrumutându-i valorile. Într-un fel, pentru occident ca întreg, bătălia este pierdută, şi singurul lucru pe care putem să îl facem este să veghem, astfel încât noi să nu devenim la rândul nostru victimele iubirii de fraţi, adică să nu ne convertim, din iubire de relativişti, la relativism.

În final, s-ar putea ca rădăcinile şi modelul creştin al Europei să se întoarcă împotriva ei, ca orice încercare de a implementa creştinismul în plan politic sau ca orice încercare de secularizare. 

1 commentaire

Classé dans Non classé

Secularizare radicală?

Acesta este titlul unei conferinţe la care am participat în perioada 19-22 septembrie în Anver, Belgia. Conferinţele sunt, de obicei, un bun barometru pentru ce se mai discută într-un domeniu la un moment dat, sau, dacă vreţi, despre care sunt„ hot topic-urie” unui domeniu. Tema secularizării este reclamată azi de sociologi şi de specialiştii în ştiinţe politice, dar ea a început, ca majoritatea dezbaterilor fundamentale, în filosofie. Miza ei este de a vorbi de relaţia dintre creştinism şi modernitate. Modernitatea este un concept ambiguu şi el se foloseşte diferit de la autor la autor, plasându-l cronologic între secolul XVII şi secolul XX. Între evoluţia ştiinţifică şi descoperirea, de către Newton, Galileo Galilei şi Copernic, a ceea ce azi numim legi ale naturii, şi Primul Război Mondial. Dezbaterea legată de secularizare a început cu cartea lui Carl Schimtt, „Teologia politică”, ce susţine că toate conceptele politice sunt concepte secularizate, şi se extinde la cartea lui Karl Löwith, „Istorie şi mântuire”, a cărui idee principală este că credinţa contemporanilor noştri în progres este o secularizare a credinţei în eshaton.
Această ipoteză este criticată de Hans Blumenberg în „Legitimitatea timpurilor moderne”, carte construită în jurul ideii că modernitatea reprezintă o delimitare faţă de creştinism, şi nu o trecere în sfera laică a unor concepte care, altădată, aveau un conţinut şi o forţă creştină. În ultimii ani, două noi cărţi au completat dezbaterea: „Vârsta seculară” a lui Charles Taylor, care arată cum raportarea la religie a contemporanilor noştri nu a dispărut, dar s-a transformat; avem religiozităţi plurale şi privatizate. Nu este vorba doar de numărul foarte mare de religii care apar în aceeaşi arie geografică, fenomen care s-a manifestat întotdeauna în unele regiuni, ci de faptul că există un pluralism în modul în care, în cadrul aceleaşi denominaţiuni, credincioşii înţeleg să îşi trăiască religiozitatea. O altă teză care intră în dezbaterea este cea lansată de Marcel Gaughet în „ Dezvrăjirea lumii”, potrivit căreia creştinismul este religia ieşirii din religie. Fără a sta prea mult să socotească numărul participaţiilor la ceremoniile religioase, activitate preferată a sociologilor, participanţii la conferinţă, în majoritatea lor filosofi, au încercat să ridice câteva întrebări cu privire la relaţia între secularizare-creştinism şi erezie.
Voi schiţa câteva dintre poziţiile prezentate, în felul următor:
1) Modernitatea ştiinţifică şi politică apar din creştinism, şi nu putem nega îndatorarea faţă de teologia creştină
Faţă de această teză avem două reacţii:
a) Din punct de vedere cultural, vom rămâne iudeo-creştini, chiar şi atunci când nu suntem practicanţi, pentru că totul în jurul nostru, de la drepturile omului la statul democratic şi la ideea de lege a naturii sunt constructe posibile, iniţial, datorită teologiei Europei medievale.
b) Tocmai datorită înrudirii între creştinism şi variantele lui secularizate, o perspectivă atee asupra lumii nu poate fi concepută în structurile oferite de creştinism. Nihilismul şi anarhismul vor eliminarea a tot ceea ce, cultural, seamănă cu moştenirea creştină, chiar dacă ea este azi inocentă dogmatic. Deconstructivismul postmodern se încadrează în această dorinţă de a dizolva orice urmă de sens, ca moştenire a gândirii teleologice creştine.
2) E adevărat că secularizarea poate apărea doar în creştinism, dar ea nu apare în cadrul creştinismului dogmatic corect, ci datorită ereziilor care se nasc ca reacţii la dogmă. Aici avem mai multe abordări, unele care, când vorbesc despre erezii, se referă la gnosticism, cum o face Eric Voegelin, altele care trimit doar la nominalism şi voluntarism, cum propune John Milbank, dar şi altele care susţin că metafizica însăşi este vinovată de secularizare, pentru că, încercând să înghesuie fiinţa lui Dumnezeu în concepte bine şlefuite, a făcut posibilă izolarea Dumnezeului creştin în Transcendent.
3) Secularizarea este consecinţa firească a creştinismului, întrucât creştinismul este religia în care transcendentul se întrupează în imanent, ia formă umană şi cere de la discipolii săi să trăiască în funcţie de acest proces de întrupare a valorilor. Această perspectivă este profund influenţată de Hegel, potrivit căruia toate creaţiile culturii umane, operele de artă, sistemul juridic, instituţiile politice şi chiar religiile sunt manifestări ale spiritului în istorie care, prin aceste concretizări, se revelează şi ajung să se cunoască pe sine. Această teză susţine, în consecinţă, şi că secularizarea este un fenomen firesc, ba chiar necesar şi de care nu putem scăpa, secularizarea fiind o manifestare directă a puterii transcendentului de a transforma imanentul.
4) Există o autonomie a modernităţii faţă de creştinism. Renaşterea, atunci când a încercat să regândească sursele filosofiei antice, încerca de fapt să scape de intermediarul creştin. Modernitatea este procesul de delimitare de creştinism, de inventare a altceva, plecând de la el, dar construind în alte sensuri decât cele trasate de creştinism. Aici există din nou două interpretări :
a) Modernitatea este doar acreştină şi, prin urmare, poate convieţui cu creştinismul după modelul separării bisericii de stat;
b) Modernitatea este principial anticreştină şi culmile ei sunt ateismul unor Feurerbach şi Marx, dar şi ale iluminismului francez de tipul Voltaire şi Rousseau.
Interesant este că Marx însuşi, atunci când exportă conceptul de alienare dinspre alienarea religioasă înspre alienarea politică, propune o utilizare secularizată a unui concept religios.
Eu cred că putem desena un triunghi, să scriem într-un vârf creştinism şi pe celelalte două erezie şi secularizare. În interiorul haşurat al acestui triunghi putem plasa modernitatea, atât ca produs al creştinismului, cât şi ca secularizare a creştinismului şi ca formă de erezie faţă de creştinism. Cultura europeană este, deci, un amalgam format din cele trei elemente, despre care cred, potrivit interpretării hegeliene, că nu puteau fi evitate.
De ce vorbim însă despre o relaţie în trei termeni, în care erezia apare ca termen mediu între secularizare şi creştinism? Influenţa creştinismului s-a făcut simţită ca un mediu ce face posibilă modernitatea, dar care nu o determină în mod direct. Atât secularizarea, cât şi ereziile pot fi descrise prin termenul „schimbare în teologie” (1), dar, în timp ce secularizarea este o schimbare în subiectul idolatrizat, ereziile sunt schimbări în predicatele ce vorbesc despre Dumnezeu. De aceea, consider că noul concept de secularizare a luat locul vechiului concept de erezie în dezbaterile contemporane despre religie. Această situaţie se datorează faptului că secularizare este opusă şi complementară structurii ereziei. Erezia apare atunci când respingem unul dintre atributele lui Dumnezeu, în timp ce secularizarea implică folosirea atributului într-un context diferit de cel religios. Având structura unei propoziţii despre Dumnezeu sub forma S este P, atunci erezia apare ca orice propoziţie care neagă faptul că (P) s-ar aplica la (S)ubiectul Dumnezeu. În mod colateral, secularizarea aplică atributul respectiv al divinităţii în afara subiectului divinităţii.

Exemplu de propoziţie adevărată:
1) Dumnezeu este infinit, S este P.
Erezie
2) Dumnezeu nu este infinit, S este non P.
Secularizare
3) Universul este infinit, Non S este P.
Atributul divinităţii se aplică în alt context decât cel corect dogmatic. Interesant e că, din perspectiva creştină, propoziţia secularizată nu este adevărată sau falsă. Ea poate produce o propoziţie adevărată în anumite contexte, iar atunci când se verifică adevărul acelei propoziţii putem vorbi despre universalitatea unei structuri creştine de gândire.
Să luăm un alt exemplu:
1) Dumnezeu este suveranul absolut.
2) Dumnezeu nu este suveranul absolut – Erezie.
3) Statul este suveranul absolut – Secularizare.

Exemple pot să se extindă şi asupra creştinismului şi a bisericii, în general.

1. Creştinii aşteaptă un sfârşit al istoriei în care lumea va fi reînnoită la a doua venire.
2. Negarea unui sfârşit al istoriei sau al recreării lumii – Erezie.
3. Pretenţia că altcineva decât Dumnezeu poate aduce finalul istoriei şi reînnoirea naturii, aşa cum o emite comunismul, e ceva care arată ca o secularizarea a unui concept creştin.

Comunismul înţeles ca religie politică se poate plasa în această interpretare a secularizării. Dacă conceptele se transmit din creştinism în lumea seculară, dacă vechile atribute ale lui Dumnezeu devin atribute ale statului sau ale Universului, asta poate sugera faptul că există un nod de adevăr în creştinism, fără de care nu se pot descurca nici măcar acele elemente care vor să nege importanţa şi relevanţa creştinismului.
În final, ar mai rămâne o întrebare: a avut sau n-a avut loc această secularizare radicală despre care vorbim ? Unul dintre participanţii la conferinţă, elveţian de origine, sublinia că, de fapt, singurul loc din Europa unde a avut loc o secularizare radicală şi impusă au fost ţările din blocul ex-comunist. Dar ceea ce sesiza cercetătorul elveţian e că, de fapt, în ciuda secularizării forţate a instituţiilor, practica religioasă propriu-zisă nu a scăzut în mod drastic. Într-un fel, din momentul întrupării, lumea este un proces de continuă secularizare, accentuat şi de distincţia augustiniană între împărăţia oamenilor şi împărăţia celestă. Cu cât distanţa dintre cele două este mai mare, cu atât procesul de secularizare este mai accentuat.
Atunci când suntem gata să judecăm după două măsuri, una pentru această lume şi una pentru cealaltă lume, suntem în proces de secularizare. Dar secularizare nu este neapărat un proces rău, ea a făcut posibile statul modern şi dezvoltarea ştiinţei. Pe de altă parte, procesele de secularizare forţată a valorilor creştine, cum a fost întregul fenomen comunist, unde iubirea de aproape este impusă cu forţa şi unde redistribuirea bunurilor nu vine în urma unei decizii personale, ci prin decizia statului, şi unde cultul divin este înlocuit cu un cult al omului nou, s-au dovedit a fi eşecuri radicale.

NOTE:

(1) John Milbank, „Theology and social science, Beyond secular reason”, Blackwell, second edition, 2006, p 27

1 commentaire

Classé dans Non classé

Intermedierea in crestinism, cazul Sf Ioan Botezatorul

Sf Ioan Botezatorul este un om dur, critica puterea, spune adevarul pe care nimeni nu are chef sa il auda, sta in pustie si se hraneste cu lacuste. Un personaj greu de ingurgitat. Trebuie sa recunosc ca nu prea imi place nici de el si cu atat mai mult povestea in care este bagatat, in primul rand pentru ca femeile ies prost din aceasta poveste. Ele apar ca intermediari, dar ca intermediari care influenteaza inspre rau pe toata lumea. Dar sa ne gandim un pic la rolul lui Ioan, nascut cu cateva lui fata de Iisus, in aceeasi familie ca si el, Maria si Elisabeta erau rude, intelegem ca era un fel de verisor al lui Iisus. Dar de la recunoasterea lui Hristos inainte de nastere pana la botezul in Iordan, nu mai stim nimic despre relatia intre cei doi, putem sa ne imaginam ca au trait impreuna sau ca nu s-au mai intalnit pana la Iordan, Ioan nu il urmeaza pe Iisus impreuna cu apostolii, el face altceva el ii pregateste calea, il anunta, este profet, rol fundamental pentru Vechiul Testament. Fara profeti nu am avea cum sa il recunoastem pe Mesia din randul de pretinsi si falsi mesia. Vechiul Testament este important pentru crestini pentru ca ofera criteriile recunoasterii lui Iisus din Nazaret ca Mesia. Ioan Botezatorul nu este important pentru sine ci pentru relatia pe care o are cu Hristos. Isi obliga contemporanii sa se pocaiasca, anunta venirea si institutionalizeaza botezul si da face un lucru incredibil in logica umana, il boteaza pe Dumnezeu insusi. In momentul in care isi indeplineste misiunea dispera, se sterge din poveste ca sa lasa loc celui ce este cel pe care el doar il vesteste. Este destul de neplacut in aceasta poveste sa stim ca Dumnezeu nu il salveaza pe Ioan, nu intervine, nu face o minune ca Ioan sa scape si lasa intrigile umane sa triumfe, dar Ioan isi indeplinise misiunea si nu facea altceva decat sa se intorca la Tatal. Interesant este ca Irod atunci cand afla de Iisus, nu poate sa il perceapa decat ca pe Ioan inviat din morti, constiinta sa face o legatura intre cei doi, una incorecta dar ii leaga. Deci Ioan este cel ce intermedieaza venirea lui Hristos, ii matura calea si apoi se stinge. Un rol foarte interesant cel de intermediar, mai ales daca ne gandim si ca Fecioara Maria este si ea la randul ei un alt intermediar. Nu doar ca se roaga lui Hristos pentru noi, ci si este cea care il naste. Iisus in ambele cazuri colaboreaza cu oamenii, ii face coparticipanti la proiectule sale. Evident daca este atotputernic nu are nevoie de acordul si vointa lor pentru a face orice, dar se pare ca ii place sa actioneze asa, sa bage si finitul in seama, Si sfintii devin sfinti tocmai pentru ca colaboreaza cu Hristos la planurile sale. Biserica insasi este gandita pe modelul intermediarului, ne rugam sfintilor ca sa intermedieze pentru noi, preotul slujeste pentru noi si chiar in relatiile dintre crestini suntem indemnati sa ne caram crucea unul altuia. Chiar si la un nivel mai inalt, Dumnezeu Tatal interdemieaza actiunea sa prin Hristos si prin Sf Duh. Hristos insusi este vazut ca fiind Mediatorul, cel depasete diferentele intre oameni si mai ales intre oameni si Dumnezeu.

52 Commentaires

Classé dans Non classé