Rolul filosofiei în ştiinţele cogniţie

Eseul meu vizează problematica raportării dintre ştiinţele cognitive şi filosofie. Pe de o parte mă întreb ce poate aduce filosofia în acest demers şi pe de alta cum poate domeniul ştiinţelor cognitive să dea un răspuns la unele probleme ale filosofiei.

Ştiinţele cogniţiei sunt definitite ca fiind acel studiu pluridisciplinar ( filosofie, lingvistică, psihologie, neuroştiinţe, matematică, informatică, antropologie, cibernetică) al cogniţiei şi al substratului său biologic, al naturii cunoaşterii şi al reprezentării sale mentale, mai ales din perspectiva raportului dintre evoluţie şi învăţare.[1] Deci cogniţia este tot ceea ce vizează modul în care o maşină sau un organism obţine informaţii în ceea ce priveşte mediul şi le interpretează pentru a îşi regla comportamentul, acest proces poate fi unul de percepere, de memorare, de raţionare sau conceptualizare[2].

Legătura cu filosofia vine din preocuparea acesteia de a răspunde la întrebarea ce pot cunoaşte, cu eventuale ei ramificaţii cum pot cunoaşte, care e diferenţa între o opinie şi o cunoştiinţă, ce reprezintă cunoaşterea de tip ştiinţific şi cum se obţine ea, ce grad de certitudine are.

Diferenţa esenţială, din perspectiva definiţiei de mai sus este că subiectul, dacă filosofia se interesează de cum cunoaşte omul, ştiinţe cogniţiei au în vedere şi ale organisme vii dar şi maşinile, susceptibile de comportament inteligent, adică învăţare şi adaptare la mediu. Nu voi desemna prin comportare inteligentă un comportament intenţional şi conştient pentru a evita dezbaterile despre posibilitatea ca o maşină sau robot, ba chiar un muşuroi de furnici, luat colectiv, să aibă conştiinţă de sine. Oricum psihologia acceptă definiţie a inteligenţei drept capacitatea de a se adapta mediului şi de a da răspunsuri corespunzătoare.

Deci întrebarea esenţială este cum cunoaştem, număi că ştiinţele cognitive renunţă la o abordare prin analiză conceptuală şi încearcă să realizeze experimente. Pentru ca aceste experimente să fie posibile cercetarea plecă de la câteva ipoteze de lucru:

1) mentalul posedă o natură materială, nemisterioasă care se integrează într-o viziune ştiinţifică asupra lumii,

2) mentalul posedă o anumită autonomie conceptuală sau logică, care permite şi face necesar studiul la un nivel de descriere proprie ce tratatează problema entităţilor mentale

3) mentalul are o natură materială, de aici competenţa neuroştiinţelor,

4) stările mentale sunt entităţi a căror funcţie e de a fi purtătoare de informaţie, procesele mentale sunt entităţi ce au o funcţie calculatorie sau algoritmică.[3]

O problemă filosofică ar fi care este natura mentalului, adică a unei entităţi despre nu ştim ( încă) ce statut are, nu a fost încă naturalizată, redusă. O alta, de la Descartes reprezintă problema raportului dintre mental şi material sau în termeni wittgensteinieni cum face braţul meu să se ridice atunci când mintea mea îi spun să se ridice.

Raportul dintre minte şi corp, încercarea de a explica cum conştiinţa subiectivă poate avea influenţa asupra lumii obiective sunt probleme clasice ale filosofie, rezumate cel mai adesea în concepţiile: materialism , dualism sau idealism. Ştiinţele cognitive nu se mulţumesc cu analiza conceptuală specifică abordarii clasice filosofice ci plecând de la una din aceste paradigme de gândire dezvoltă concepţii pe care încearcă să le testeze prin experimente şi observaţie, dând ştiinţificitate cercetării, după criteriul popperian. Astfel de teste îşi propun să stabilească corelaţii sistematice între activităţiile cognitive şi arii specifice ale creierului. Pentru a realiza acest lucru foloses un asamblu de tehnici printre care:

1) înregistrarea electrofiziologică a neuronilor individuali sau a ansamblului de neuroni în cursul unei activităţi la diverse animale în stare de veghe sau anesteziate

2) studiul neurofiziologic al degradaţiilor produse selectiv de leziuni ale creierului la pacienţii umani

3) studiul psihopatologic al maladiilor mentale la pacienţii umani la care leziuni cerebrale nu au fost observate

4) utilizarea diverselor tehnici de scanare cerebrală permiţând vizualizarea activităţilor în anumite suprafeţe pe parcursul desfăşurării unei sarcini cognitive la subiecţii umani

5) studiul psihofizic al răspunsurilor perceptive sau motrice ale subiecţilor umani sănători la detectarea unui stimul experimental.[4]

Aici se conturează întrebarea în ce măsură răspunsurile la astfel de întrebări despre cum reacţionază neuronii pot lumina abordări ale filosofiei, adică a ştii cum se mişcă neuronii când reperăm un stimul, când facem un calcul, când ne gândim la rezolvarea unei probleme spune ceva relevant despre cum gândim, cum ajungem să deţinem o cunoştinţă.

Ceea ce fac ştiinţe cognitive este o întreprindere cât se poate de onorabilă care poate aduce rezolvarea unor probleme practice, de la construirea unui calculator mai performant până la tratarea unor boli psihice. Din aceasta perspectivă înţeleg perfect interesul pe care le pot avea medicii sau inginerii dar mă întreb care e valoarea pe care o pot extrage filosofii din astfel de cercetări? Pot astfel de cercetări asupra structurii şi funcţionării bazei biologice în momentul când se produce cunoaştere aduce lămuriri asupra a ce reprezintă realmente o cunoştiinţă. Invers stimulând acele zone ale creierului putem produce cunoştiinţe? Dacă drogurile produc stări de adormire sau intesificare a conştiinţei, de depresie sau de fericire, deci funcţionează la nivel afectiv, de ce nu putem considera că la un moment dat ele vor produce şi stări de cunoaştere într-o continuare a viziunii lui A.Haxley din Minunata lume nouă?

Analiza bazei materiale ne poate spune ceva ( sau poate că nu e nevoie să ştim mai mult decât atât) despre ce se înţelege în mod clasic în filosofie prin cunoaştere? Dacă vom descoperi că atunci când avem o opinie se stimuelează grupul de neuroni X şi atunci când avem o opinie întemeiată, însoţită de un argument, vom avea stimulaţi neuronii X şi încă un grup de neuroni Z vom ştii mai multe despre ce este o opinie şi ce e o cunoştinţă?

Cunoşterea este legată de problema adevărului, chiar dacă acesta e definit ca o corespondenţă cu faptele, ca o coerenţă internă sau după criterii pragmatice.

Cunoşterea procesului de cunoaştere prin ştiinţe cognitive reprezintă o cunoştiinţă în măsura în care lărgeşte cantitatea de informaţii pe care le avem despre lume, ea este deci la acelaşi nivel de analiză cu chimia sau cu fizica. Structura atomică a lumii nu ne oferă însă răspunsuri dacă vrem să mutăm un corp dintr-o încăpere în alta, interacţiunile dintre molecule nu ne spun de ce un anumit aliment are un anumit gust. Există nivele de analiză care trebuie luate separat, a trage o concluzie în ceea ce priveşte alt nivelul decât cel analizat presupune o trecere nelegitimă la fel cum o anliză a sintaxei unei propoziţii nu ne spune nimic de semantica ei, chiar dacă vorbim de aceeaşi propoziţie. Un răspuns în termeni tehnici despre structura neuronală nu poate acoperi o întrebare despre liberatate sau determinism în acţiuniile umane pentru că nu există nici o formă de reducere al conceptului de determinism sau de libertate la o formulă biologică sau chimică. Întrebărilor filosofiei nu li se poate aduce un răspuns tehnic pentru simplul motiv că ele vizează altceva, evident că se pot face speculaţii despre natura gândirii plecând de la descoperirile din ştiinţele cognitive dar ele nu vor atinge nici măcar punctul la care au ajuns speculaţiile despre gândire plecând de la teorema lui Godel de incompletitudine.

În aceste condiţii ce poate aduce filosofia acestui domeniu? Care poate fi atribuţia filosofului specifică printre specialiştii în ştiinţele cogniţiei? Teza mea este că ceea ce poate aduce relevant filosoful în munca de echipă a acestui domeniu este analiza de tip epistemologic şi evaluarea consecinţelor de natură etică a demersului. În termeni duri ceea ce poate să facă filosoful în ştiinţele cogniţiei şi ceea ce pot aceste ştiinţe să ia de la el nu este altceva decât ceea ce face filosoful unei ştiinţe de specialitate, fizică, chimie, biologie, istorie pentru acea disciplină. Analiza presupoziţiilor unei cercetări, ce uneori nu sunt evident, coerenţa demersului, sugerarea unei paradigme, angajamentele ontologice pe care cercetătorii le fac într-un domeniu ( apropo pare de la sine înţeles că toţi cei practică ştiinţe cognitive se angajează realist faţă de statutul entităţilor descoperite de ei) progresul sau incomensurabilitatea între două teorii succesive sunt genul de întrebări la care filosoful angajat în demersul ştiinţelor cogniţiei poate aduce lămuriri conceptuale. De asemenea probleme legate de etica cercetării ştiinţifice, a face experimente pe fiinţe vii, pe bolnavi, pe nebuni sau din contră a încerca să dai conştiinţă artificială roboţilor sunt dezbateri la care filosoful se poate pronunţa.

] Invers, răspunsurile din ştiinţele cogniţiei dincolo de a da noi obiecte de analiză în filosofia ştiinţei poat fi ocazia unor speculaţii conceptuale, dar conştienţi fiind de nivelul speculativ al acestor abordări.

Un tip de problemă a ştiinţelor cogniţiei care revine analizei filosofice prin excelenţă este utilizarea modelelor în cercetare. Ideea de bază este a studia ceva mai puţin cunoscut prin ceva mai cunoscut, sau printr-o schemă a acestuia. Contrargumentul folosit împotriva metaforelelor şi a modelelor este că ele devin de cele mai multe ori simple sloganuri, influenţate de moda zilei şi se schimbă o dată cu aceasta. Istoria ne arată că modele folosite în alte perioade sau în alte epoci istorice ne apar ca hilare[5].

Principalul model vizat este cel computaţional, creierul este o maşină de calcul, studiul IA ne poate da direcţii şi paradigme de cercetare în ceea ce priveşte propriul nostru instrument de gândire. Un mod de a răspunde acestei critici este a susţine că în cazul modelului computaţional lucrurile s-au petrecut exact invers. Turing a încercat să imagineze o maşină logică, adică una care încarnează logica, la fel cum creierul e o maşină logică alcătuită organic din materialul biologic ales de evoluţia naturală. Adică reflecţia teoretică asupra naturii gândirii a dus la dezvoltarea calculatorului, modelul pe care Turing l-a avut în 1936 pentru creaţia sa este cel al omului ca fiinţă care face calcule[6].

Aceasta este diferenţa între celelalte modele, luate de a lungul istoriei şi modelul calculatorului apărut în cercetarea minţii în ultima perioadă. De aceea ne putem aştepta la fertilitatea acestui model spre deosebire de celelate, calculatorul a fost creat după chipul şi asemănarea umană şi de aceea poate da răspunsuri, sau măcar direcţii orientative de cercetare la întrebări despre cum este mintea umană.

Astfel autoritatea filosofului nu trebuie să depăşească în ştiinţele cogniţiei pe cea a epistemologului în fizică, la fel cum nici aceste ştiinţe nu au dreptul de a pretinde că soluţionează probleme dincolo de aria lor de competenţă. De aceea susţin o colaborare în autonomie, decât un melange conceptual imposibil de descălcit şi despărţit în atătea nivele de analiză.

BIBLIOGRAFIE

Daniel Adler, Anne Fagot-Largeault, Bertrand Saint-Serin, Philosophie des sciences I. capitolul asupra Proceselor cognitive

Pierre Jacob, Les reflexions d un philosophe sur ses interactions avec un specialiste des neurosciences, Instituto Internacional para el Pensamiento Complejo, accesat la www.complejidad.org în data de 30.04.2008

http://thebrain.mcgill.ca/ situl este interesant prin structurarea sa pe nivele: social, psihologic, neurologic, celular, molecular. Adica orice tema poate fi trată pe diverse nivele. Dacă adăugăm că este structurat şi pe avansat, intermediar, începător şi bilingv engleză franceză devine o plăcere să sesizăm trecerile de la un nivel la altul şi unitatea lor.


[1] Silvia Pavel, Intelligence logicielle, dictionnaire francais anglais,Reseau international de neologie et de terminologie, Canada, 1989, p 319

[2] Idem p 62

[3] Daniel Adler, Anne Fagot-Largeault, Bertrand Saint-Serin, Philosophie des sciences I. capitolul asupra Proceselor cognitive, p 267

[4] Pierre Jacob, Les reflexions d un philosophe sur ses interactions avec un specialiste des neurosciences, Instituto Internacional para el Pensamiento Complejo, accesat la www.complejidad.org în data de 30.04.2008

[5] Models and metaphors

[6] Daniel Adler, Anne Fagot-Largeault, Bertrand Saint-Serin, Philosophie des sciences I. capitolul asupra Proceselor cognitive p 289.

Publicités

1 commentaire

Classé dans jurnal epistemologic

Une réponse à “Rolul filosofiei în ştiinţele cogniţie

  1. Ana,
    Articolul tau este o buna pledoarie pentru studiul consecintelor axiologice pe care le-ar putea avea cercetarea interdisciplinara in Filosofie si Stiinta pentru societatea in care traim, ceea ce de altfel fac in mod indirect si mai degraba fad, Stiintele Cognitiei.
    Spun indirect, deoarece, cum bine stii, obiectul cercetarii lor il reprezinta mediul reprezentational mental, existand doua curente majore, cel al unui mediu reprezentational inteles ca « limbaj al gandirii » si cel al unui mediu reprezentational inteles ca cvasi-pictorial. Structura « lingvistica » a mediului reprezentational mental e importanta pentru « filosofii cognitiei » deoarece ar constitui cea mai buna explicaţie pentru o serie de caracteristici ale vietii mentale precum productivitatea, sistematicitatea şi (hiper)intensionalitatea gandirii, rolurile multiple ale atitudinilor directionate asupra gandurilor, abilitatea de a rationa în modalitati uzuale deductive, inductive si practice.
    Fodor a fost primul care a inaintat teza mintii ca masina inferentiala, fiind interesat de relatiile rationale intre evenimentele unei vieti mentale, intrucat in opinia lui numai acestea pot fi analizate ca fiind computationale, deci ca parti componente ale universului de discurs al unei psihologii cognitive.
    Totusi, exista si numeroase argumente bazate pe introspectie, conform carora nu gandim in cuvinte, fie ele si formal sau abstract construite, ci in imagini.
    Asadar, in aceasta disputa abordarea filosofica isi are spatiul ei speculativ, oferind modele paradigmatice ce asigura cercetarii Stiintelor Cognitiei directii de dezvoltare si pe mai departe.
    Din punct de vedere axiologic insa, rolul Stiintelor Cognitiei poate fi evidentiat in implicatiile pe care acestea le au in oferirea de prioritati continutului fenomenelor lingvistice ca valori ala gandirii unui om. De aici, disputa asupra criteriului limbajului ca valoare culturala, care la Heidegger trimite catre intelegerea umanismului ca « locuirea » in limba, umanismul cuiva constand in esenta ce parvine din limba sa. Daca ar fi sa traduc, reiese ca Heidegger valorifica formarea constiintei lingvistice in afara dominatiei limbii ca sistem, deoarece invers, daca nu exista principiul Logosului ca gandire, nu doar cuvant, acest lucru provoaca « moartea » constiintei prin pierderea libertatii de gandire.
    Dupa cum vezi, problematica pe panta axiologica este spinoasa si controversata, ceea ce asigura si deliciul abordarilor filosofice 🙂

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s