o condamnare epistemica a comunismului

Raportul final

O condamnare epistemică a comunismului

Dezbateri inutile

Cintind articolele dedicate acestei dezbateri mă trece un sentiment de inutilitate, de pierdere a esenţialului printre poveşti concrete, picante amănute bune de can can dar nu de o reală dezbatere. De ce e aşa important cine pe cine atacă, dacă oricum oricine ar fi vorbit despre asta ar fi atacat. Printre personaje cu charismă şi cu aură de sfinţi în imaginaţia admiratorilor se pirerd faptele, ideile şi ne rămâne doar eterna telenovelă românească.

Ce s-a întâmplat de fapt? Un preşedinte să-i spunem X, vrea să condamne public un regim de tip totalitar, Z şi pentru asta adună o comisie de istorici, sociologi şi în primul rând de oameni care au trăit efectele dezastruoase ale regimului Z şi urmările sale care se propagă în tipul de cultură politică asumată şi după căderea regimului Z. Drept preşedinte al comisiei este ales un anumit individ W, profesor de ştiinţă politică, deci cu autoritate epistemică. Cu ocazia discursului de condamnare a regimului Z are loc un scandal în parlamentul ţării conduse de X, nedemn de orice instituţie care se vrea realmente politică, unde prin politic înţeleg o încercare de soluţionare a conflictelor în mod neviolent. Urmează diverse atacuri la persoanele celor care au scris raportul mai ales a numelor care apar ca evidente pe copertă şi holist şi asupra preşedintelui X.

De ce ne pierdem în detalii? De ce ne e aşa de greu să spunem lucrurilor pe nume: un sistem politic de tip democratic condamnă un sistem politic de tip totalitar, avem de a face aici cu un gest extrem de firesc, aproape de nivelul unei tautologii. De fapt aici e şi problema în incapacitatea de a se opune acestei condamnari, de frica de a nu fi etichetat drept comunist, marxist, nazist, fascist, oamenii care nu sunt de acord cu această condamnare atacă detali nesemnificative, din viaţa celor care au vorbit despre asta. Dat fiindcă formalismul de mai sus e atât de curat raportat la construcţiile sociale acceptate, încât am putea spune că e valid, într-o logică a cercetării politice nu putem decât să ne legăm de faptul că cel care a scris ecuaţia era stângaci şi deci nu trebuie să îi acceptâm raţionamentul( aici stângaci nu are nici o conotaţie ideologică).

Mi s-ar putea răspunde că am făcut o formalizare greşită şi că regimul Z nu era unul de tip totalitar, sau şi mai simplu, argumentul pe care îl foloseau toţi francezii când le vorbeam de comunismul românesc: oamenii au greşit în aplicarea unei idei bune şi de aceea s-a ajuns la un dezastru. Putem deci acuza aplicarea greşită, metodele, instrumentele dar nu şi ideea. Deci demersul în sine de condamnare al comunismului este greşit şi inutil.

Aş vrea să răspund unor astfel de critici printr-un exemplu din fizică: o ipoteză ştiinţifică nu poate fi niciodată testată singură, ea are nevoie de un set de alte ipoteze cu care intră în contact şi nu în ultimul rând de instrumentele cu care va fi testată. O ipoteză îşi creează înstrumentele de testare şi nu putem ştii dacă instrumentele nu sunt bune sau ipoteza e greşită în cazul în care efectul prevăzut nu se realizează. În cazul în care o predicţie a teoriei nu se potriveşte putem spune că conjuncţia formată din toate ipotezele care participă, filtrate de instrumentele pe care ea le creează este falsă. Nimic nu ne poate însă arăta care anume din conjecturile făcute e greşită. Aceasta este teza holismului dezvoltată de fizicianul francez Pierre Duhem şi extinsă la sistemul întregii cunoaşteri omeneşti de filosoful W.O. Quine.

Respingerea unui sistem de gândire nu se poate face decât la o analiză completă care să includă faptele şi ideile care le-au produs. Predicţille comunismului nu s-au adeverit, omul nou nu a putut fi creat şi economic nu s-a putut depăşi bunăstarea ţărilor capitaliste. Aceste fapte îmi sunt suficiente, strict intelectual, fără a număra morţii şi faptele smintitoare ale regimului, pentru a face o condamnare a comunismului.

O ideologie este o încercare de a impune o viziune completă despre lume şi viaţă care pleacă de la locul omului în univers şi merge până la câte perechi de cizme mărimea 40 trebuie să se producă într-o fabrică. Holismul ei este mai uşor sesizabil decât al teoriei căldurii din fizică. De la ideea că omul este cel care trebuie şi poate să domine natura cu orice preţ s-a ajuns la construirea canalului Dunăre-Marea Neagră, ce trebuie să ajungă ca fapt divers până la Bucureşti. De la ideea construirii omului nou s-a ajuns ca artiştii, aceşti „ingineri ai sufletelor” după vorbele lui Stalin, să îmbrăţişeze un singur tip corect de a gândi, cel al realismului socialist. De la credinţa în faptul că mediul este singurul care are efecte asupra individului s-a ajuns la reeducări de tip Piteşti dar şi la încercări aproape simpatice ce a creşte pomi fructiferi în Siberia.

Şi aici cred că este şi punctul slab al raportului lipsa unei critici ideologice argumentate a ideilor care au stat la baza regimului comunist şi cum ideile au dus la acele fapte reprobabile, cum e imposibil să prevezi totul şi să sistematizezi în planuri cincinale, cum egalitatea nu poate fi impusă prin lege pentru că e în natura omului să găsească mijloce de a fi diferit, cum orice guvernare prin frică îşi are limitele ei, frica celor care conduc şi neîncrederea lor în cei conduşi.