Despre diverse forme de a face cultura: Despre idei şi blocaje. Despre lăutărism

Putem saluta apariţia în aceeaşi perioada la editura Humanitas a două cărţi care se completază într-un fel. Tratează aceeaşi problematică a modelului cultural românesc. „Despre idei şi blocaje” ne dă reţeta de succes a unei culturi complete iar „Despre lăutărism” face o critică a păcatelor în care poate cădea o cultură dezechilibrată ca cea românească. Lăutărismul e o formă de a face lucrurile după ureche aşa cum Barbu Lăutaru l-a uimit pe Listz reproducând o melodie după ureche.
Reuşita unei culturi stă undeva sub semnul echilibrului a lui şi cultură generală şi cultură de specialitate, a unei combinaţii calde între adevăr şi exactitate.

Despre idei şi blocaje

Cultura generală şi cultura de specialitate sunt două modele de a face cultură care duse în extremă pierd esenţialul, pierd buna aşezare a spiritului.
Pierderea se poate face fie în vag şi sentimentalism fie în practic şi gol. Patapievici propune un model pentru buna funcţionare a unui sistem: cel al roţii, avem în centru o sumă de întrebări esenţiale din care se desprind spiţele ce nu sunt altceva decât disciplinele de specialitate.
La capăt, dincolo de disciplinele concrete, avem limitele lor, care în opinia mea pot fi privite ca o formă specială de a face filosofia disciplinelor specializate, a arhitecturii, a fizicii, a tehnicii, a istoriei.
Avem de a face în acest context cu uimirea bună a nespecialistului, ce vizitând atelierul arhitectului pune întrebarea despre locuire şi în ce măsură a construi e deja o formă de a locui2. Exemplul acesta al întrebărilor asupra spiţelor speciale poate fi considerat ca un argument pentru posibilitatea filosofiilor asupra disciplinelor specializate, ca filosofia fizicii sau filosofia istoriei. Cel care gândeşte problema nu e un specialist ci omul cultivat, cu gândirea orientată către meta-ul disciplinei, care e capabil să ridice o problemă relevantă chiar dacă nu are acces la detaliile tehnice. El nu este în ce-ul problemei, ci în cum-ul ei şi în de ce-ul utilizării teleologic sau etic al disciplinei.
Or întălnirea între cultura generală şi cultura de specialitate şi ceea ce au ele bun de adus lumii se întălnesc tocmai în filosofia unui domeniu anume. Cultura generală cu problematicile ei se află în centru, în mod analog filosofia în modelul aristotelician. Acest centru e populat de întrebările de factură generală, de o metafizică în sensul întrebărilor despre fiinţă şi despre adevăr. Pe marginile roţii avem un altfel de tip de întrebări, despre limitele şi semnificaţia lucrurilor particulare.
Acest model al roţii de a face cultură poate fi privit şi ca o punere în ordine a relaţiei filosofiei cu lumea, un de exemplu al cum arată o orânduire bună.

Dacă aşa stau cu adevărat lucrurile într-o cultură, nu mi se pare o problemă centrală, dat fiindcă prin coerenţa şi unitatea sa modelul poate fi văzut ca unul prescriptiv şi nu descriptiv.

Autoritatea specialiştilor şi democraţia

Cultura specializării şi modelul ei sunt astăzi răspândite în mediile academice. Bunul specialisit se simte de asemenea dator să critice dispreţuitor cultura generală şi pe eseişti3. Acest bun spcialist îşi restrânge domeniul la o foarte mică părticipă şi îşi declină, ca un semn de bun simţ, puterea de a se pronunţa despre ceva în afara strictei specializări.
Dar nu este această atitudine într-un fel antidemocratică? Democraţia presupune egalitatea de competenţă a tuturor de a se pronunţa asupra a ceea ce reprezintă res publica. Or temele de cultură generală sunt lucruri care ne privesc pe toţi şi asupra cărora fiecare are datoria de a îşi exprima un punct de vedere pentru a participa activ la viaţa comunităţii sale.
Dacă cultura generală nu e deschisă tuturor, alunecăm spre un autoritarism al specialiştiilor, o guvernare a experţilor, care însă nu au nici un autoritate special în afara domeniului lor, chiar dacă au notorietatea adusă de faptul că sunt buni specialişti.
Căci trebuie să recunoaştem că există domenii fără de specialişti sau mai bine spus în care autoritatea lor nu e valabilă decât pentru construirea cadrului teoretic al dezbateriilor.
De exemplu, cel care are un doctorat în bioetică este cel care ştie toate teoriile vehiculate asupra avortului, să spunem, şi poate lista la comandă argumente pro şi contra acestui gest, poate dezvălui asumţiile ascunse ale unui gând sau sesiza incorenţe într-un discurs. Dar asta nu îi dă autoritatea de a răspunde definitiv şi pentru ceilalţi la întrebarea dacă avortul e un bine sau un rău într-o situaţie dată.
Întrebarea despre binele şi răul unui act face parte din centrul general al roţii, întrebarea despre bine si răulu avortului, venit după dezvoltarea medicinei şi a bioeticii face parte din limiele roţii. E clar că cele două domenii sunt legate prin spiţele specializării.

Dictatura relativismului este şi o formă de a spune că cultura generală nu contează, în sensul că ceea ce este în centru roţii nu este universalizabil. Fiecare are libertatea de a spune că orice viziune despre lume şi viaţă e la fel de bună ca oricare alta. Opiniile în ceea ce priveşte problemele generale sunt subiective şi nu pot fi supuse unei dezbateri raţionale. A trata raţional aceste probleme este doar manifestarea unei opinii subiective
Cartea lui Horia Roman Patapievici este interesantă nu neapărat ca o descriere a ceea ce se întămplă de fapt în cultura română, chiar dacă acesta este scopul manifest al cărţii, ci prin modelul de raportare între părţile unei culturi, model ce poate fi universalizabil dincolo de contextul cărţii.

Raportul dintre specialitate şi cultură generală sau Despre lăutărism

Ca o formă de manifestare a Dumnezeului culturii în aceeaşi perioadă cu apariţia la Humanitas a cărţii Despre idei şi blocaje apare şi o editare a cătorva texte ale lui Constantin Noica, tot un despre al cultrii noastre „Despre lăutărism”.
Problematica e aceeaşi: statutul culturii române în lume. Accentul cade în cartea lui Noica pe modele umane şi pe păcatele culturale la care acestea sunt supuse.
Lăutărismul este păcatul omului doar de cultură generală, care nu are pe lăngă atitudinea de a lua totul a la legre, care nu e neapărat uşurinţă ci uşurătate, baza unei culturi de specialitate profunde. Interesante sunt gândurile lui Noica despre eseu. Eseul nu este un gen ne spune Noica, ci o relaxarea a unui gen.
„ Nu faci eseu de jos în sus, de la ignoranţă spre cultură, ci de sus în jos, de la cultură spre joacă şi graţie ca şi spre cititorul mai puţin avizat.”4
Noica este dur aici cu cultura de tip eseistic, cea prin care şi el va avea acces la public, căci cine citeşte Tratatul de ontologie?
Dar dacă cultura eseului este relevantă doar dacă descinde din cultura de specialitate, modelul pe care îl putem ghici la Noica este unul opus celui al lui Patapievici. Mai întâi avem tehnicizarea domenului şi apoi relxarea lui în eseu. În centru unei culturi sunt specialiştii şi tot ei se manifestă în eseul ca popularizare a propriului domeniu. Numai că într-o astfel de lectură filosofia nu mai poate avea un rol special, fiind şi ea un domeniu printre altele.

Indiferent care ar fi modelul ales cred că ambii autori ar cădea de accord asupra următoarelor concluzii:
Dacă specializarea riscă să devină îngustime a spiritului, accentul pe cultură generală riscă să devină lăutărism şi dilentatism. Între cele două extreme e foarte greu de jucat. Echilibrul ca întotdeauna e greu de atins.
Civilizaţia care are doar cultură generală e condamnată fie la producţii minore fie la producţii imposibil de evaluat. Invers, în cazul în care nu există cultură genarală, ci doar culturi de specialitate, baza de inteligibilitate a culturii generale scade dramatic, deci şi gradul acesteia de civilizaţie se prăbuşeşte.5 Oricare din extreme este rea. Numai buna rănduire, raportul armonios sunt demne de a da o civilizaţie şi o cultură serioase.
Între lăutari şi intelectuali fără cultură nu există alegere raţională, numai combinaţia de specializare şi cultură pot aduce ceva stabil, competent şi comprehensibil.

Avertisment
Însăşi tema acesta impune ca formă de abordare eseul cu riscurile sale de a cădea în lăutărism atât ale celor doi autorilor căt şi a mea. Prin urmare testul de autoincluziune nu poate fi trecut, pentru că a fi în despre cum tratăm o problemă şi nu în problema însăşi presupune utilizarea eseului.