Voi posta aici textul conferintei care a avut loc pe 10 aprilie la Casa Lovinescu
În istoria filosofiei de la Parmenide a gândi s a îndepărtat din ce în ce mai mult de a fi, dar de separat nu s au putut separa niciodată. Conferinţa mea încearcă să schiţeze care este relaţia între căutarea Fiinţei şi formele de cunoaştere ştiinţifică la Noica. O primă parte va încerca definirea noţiunii de model atât în ştiinţele moderne cât şi în înţelegerea lui Noica. Apoi voi încerca să arat cum prin această noţiune se poate construi un pod între ontologie şi epistemologie şi voi arăta cum structurile de gândire noiciene oferă o soluţie problemelor clasice de epistemologie pe care Noica nu şi le pune cu galasul tare.
Într o ultimă parte voi analiza consecinţele unei astfel de abordări reflectare în raportul dintre cunoasterea de tip ştiinţific şi contemplare.
Pentru a ilustra mai bine demersul lui Noica voi face un mic excurs despre fiosofia stoică.
Potrivit lui Jaques Brunschwig unitatea filosofiei stoice se poate vedea prin prisma modelului conjunctiv.
ceea ce este valabil în logică se reflectă în real, în toate formele sale de manifestare. Structura logicii este structura lumii, legile logicii dau interpretarea realului. Modelul de gândire conjunctiv se găseşte în toate celelate idei ale filosofiei stoice. plecând de la conjucţia
Fie p&q& r&s
O conjuncţie este adevărată dacă toate elementele sale sunt adevărate. Ea este falsă dacă cel puţin un element al său este fals. Cum se reflectă asta în real?Să luăm câteva exemple:
omul înţelept are toate virtuţiile şi nici una nu îi poate lipsi, încardarea în armonia universală presupune lipsa oricărei impurităţi.
dacă în schimb în suflet apre o pasiune cât de mică, ea viciează întregul.
O mişcare este ori ordonată ori dezordonată.
O haină deşirată un pic este considerată stricată cu totul.
Stropul de vin nu se dizolvă în mare, el rămâne să strice armonia mării.
Nu există grade de virtute sau de falsitate, chiar dacă bunul simţ ne spune că o conjucţie cu 3 membri adevăraţi şi unul fals ne ar da mai multă informaţie decât una cu 3 membri falşi şi unul adevărat. Stoicii nu acceptă gradele intermediare, nu trişează, modelul conjucţiei satisface setea lor de rigoare şi claritate, ei generalizează folosirea acestui model în fizică, în epistemologie, în etică.
Noica face exact invers: aplică modelul ontologic înlogică şi ştiinţă, lasă ca ontologia să ţină loc de teorie a cunoşterii.
I Ce este insa un model si care este rolul sau in gandirea lui Noica?
Un model este – o imagine ce reuşeşte să întrupeze abstractul într un corp
- o structură
- o schemă de gândire
- o analogie
- o simulare pe calculator
- un mini sistem care ghidează cercetarea viitoare
- structura simplificată a unei teorii
- o ecuaţie
- un desen
- o machetă
- un intermediar între teoria prea abstractă şi fenomenele prea diverse
teorie ştiinţifică
model 1 model 2
experienţă
Avantajul modelului este de a fi parţial, de a reduce anumite lucruri pentru a scoate în evidenţă altele, de a ignora cu bună sţiinţă unele părţi pentru a da o imagine de ansamblu, de a permite surprinderea unor fenomene anume.
De asemenea nu există un singur model pentru a descrie o teorie, tocmai pentru că nu are pretenţia de a surprinde totul. Fiind o simplificare prin raport cu teoria şi un instrument prin raport la fenomene putem avea mai multe modele pentru o singură teorie sau acelaşi model pentru teorii diferite, incomensurabile chair.
Noica spune în Jurnalul de idei că
„ Modelul este si nu este mai simplu. Nu este mai simplu, caci trebuie sa contina virtual tot ce va fi realul: este mai simplu caci nu e, ca prototipul(arhietipul) gata structurat.Daca ar fi simplu nu ar putea duce la complex: sau ca fiind simplu, nu modeleaza complexul. Trebuie sa ii redea toate ecuatiile, trebuie sa l refaca intreg.
În limbaj noician modelul poartă cu sine întregul pe care vrea să-l reprezinte. Este ca o bucată dintr o hologramă, oricare din ele poate reface imaginea completă, chiar dacă nici una nu este imaginea completă.
Vorbim de modele de fiecare dată când nu putem avea acces direct la întreg , datorită complexităţii sale şi capacităţilor noastre limitate, suntem obligaţi să cunoaştem ceea ce e total printr o parte a sa. Capacitatea de a reprezenta este trăsătura esenţială a modelului.
Modelul filosofiei lui Noica este IDG vom avea de a face cu el când căutăm fiinţa, când vorbim de ştiinţe naturii, în încercarea de a da o logică, când vorbeşte de maladiile spiritului, când descrie tipuri de culturi în istorie, când vorbeşte de modulaţiile limbii.
Modelul este prin definiţie precar, el arată mai repede cum ar trebui să fie fiinţa, el nu are în natură decât doi din cei trei termeni şi tinde câtre al treilea, procesul este în desfăşurarea. Această încercare de împlinire este însă după Noica suficientă pentru a descrie toate procesele din lume.
II Modelul ontologic al lui Noica aplicat structurilor epistemologice
De ce nu are nevoie Noica de o epistemologie in sistemul său filosofic?
Modelul ontologic se regăseşte ca model peste tot, inclusiv în modul nostru de a cunoşte. Între nivelul ontologic şi cel epistemologic este o realaţie de modelare, de reflectare a unuia în celălat şi de explicare a onticului prin gândire voi încerca să reconstruiesc ceea ce nu transpare în opera lui Noica, dar poate fi dezvoltat plecând de la ceea ce el dă deja, o teorie a cunoaşterii. Cum are omul acces la fiinţă? Cum ajunge el să o cunoască? Să se raporteze la ea?
Teza mea este că Noica nu dezvoltă o epistemologie pentru că probabil credea că logica dată de el cuplată la teoria existenţei sunt suficeinte şi pentru a acoperi acest domeniu. Adică IDG este suficient şi pentru a descrie modurile posibile de a gândi, incluvis cum se face ştiinţă.
De exemplu: „Toată cunoaşterea ştiinţifică poate fi văzută ca o vânare a individualului cu armele generalului.”
Cum putem aplica însă schemele sale conceptuale asupra modelului gândirii ştiinţifice?
Problematica clasică în filosofia ştiinţei este care este relaţia între teoria ştiinţifică şi experienţă? Cum se trece de la una la alta, poate teoria să explice fără rest experienţa? Dacă da, nu cumva teoria selectează din natură anumite fenomene pe care le poate explica şi decretează arbitrar că aceasta este experienţa.
Voi încerca o traducere în limbajul lui Noica a unor probleme specifice epistemologiei:
Teorie ( GENERAL )
Model ( determinaţii)
Experienţă ( INDIVIDUALI )
schema care se aplică lumii este relaţia între un general, un individual şi determinaţiile pe care acestia şi le dau pentru a intra în relaţie. Individualul poate fi identificat cu experienţa concretă, cu observaţiile fenomenelor particulare, generalul cu teoria ştiinţifică sub care se structurează, iar determinaţiile cu regulile de corespondenţă, dacă abordăm limbajul lui Hempel.
3 modele care cum le cheama
Relaţia este insă valabile din orice sens la Noica, plecăm de la generalul care îşi dă determinaţii şi ajungem la un individual, adică de la teoria ştiinţifică pentru a identifica fapte experimentale, este cazul predicţiei într-un model ipotetico deductiv.
Teorie ( GENERAL )
Model ( determinaţii) deducţie
Experienţă ( INDIVIDUALI
Avem individualurile care se strâng sub determinaţii şi prin generalizare inductivă ajungem la teorie. Nu în ultimul rând avem subdeterminarea empiricăprecizare a individualului care poartă cu sine generalurile din care a provenit.
Teorie ( GENERAL )
Model ( determinaţii) inducţie
Experienţă ( INDIVIDUALI)
Putem de asemenea pleca şi de la detrminaţii, adică de la structurile matematice, corespunzătoare mai mult teorii şi mai multor individauluri, pentru a avea o bază sigură a ceretării, avem modele matematice care se află între o teorie ştiinţifică şi observaţiile care o determină, într-o imagine structuralistă a ştiinţei.
Teorie ( GENERAL )
Model ( determinaţii) structuralism
Experienţă ( INDIVIDUALI)
Iar realismul structural recunoaşte drept comune între diverse teorii ştiiţifice structuri ale gândirii comune, modele, de obicei de natură matematică dar nu stric. E calea cea mai liberă de implicaţii ontologice în care plecăm de la determinaţii şi ne extindem atât în partea individualului cât şi în a generalului căci el este calea de legătură. Libertatea e legată de faptul că determinaţiile sunt un fel de predicate care se aplică unor subiecte, general, sau individual, dacă nu le avem predicatul nu se aplică.
Asigurarea progresului teoriilor ştiinţifice si dialectica tematica
Se ne amintim ca modelul ontologic al lui Noica este legat de dialectica tematica, varianta modificata a dialecticii hegeliene.
O altă problemă centrală a epistemologiei este cum se face trecerea de la o teorie veche la una nouă. Există o continuitate la nivelul referinţei termenilor individuali, al predicţiilor, al structurilor comune de gândire, al aparatului matematic folosit? Sunt teoriile ştiinţifice incomensurabile? ( adică teremenii care apar într o teorie veche îşi păstrează acelaşi sens şi acceaşi referinţă în noua teorie? Sau cele două teorii vorbesc limbaje diferite intraductibile unul în celălat? )
Scopul teoriilor ar fi de a surprinde cât mai bine structura ontică, a lumii să o descrie, şi se apropie căt mai tare de cum stau lucrurile de fapt. De aceea trecem de la o teorie la alta, progresul, devenirea este pentru a surprinde căt mai tare o parte a fiinţei. E adevărat într o viziune realistă cu care cred în să că Noica ar fi de accord.
Relaţia între temă şi antitemă descrie foarte bine relaţiile între două teorii care îşi urmează cronologic în istoria ştiinţei, ca de exemplu fizica lui Newton şi cea a lui Einstein, despre care nu putem spune că se contrazic ci că una vine să o lărgească pe cealaltă, fără însă ca prima să fie totalmente invalidată. Antitema contrazice tema în sensul că nu poate să facă faţă unor noi experimente la care teoria temă trece. Şi din procesul asta vom face o trecere de la una la alta ca în dialectica tematică, pentru a sigura procesul de cunoaştere a realităţii în teză şi a avea la capăt o tema regăsită prin asumarea noile descoperi care le duc cu ele pe cele vechi.
“ caracteristica ştiinţei moderne este că viziunea cea nouă nu o respinge şi înlocuieşte pur şi simplu pe cea veche, ci face din ea un caz particular. Se poate spune chiar că o ştiinţă s-a maturizat când a atins nivelul unor adevăruri, respeciv legi,suficient de bine asigurate spre a rămâne oricând valabile înlăuntrul unui orizont deşi, într-un anumit orizont lărgit ele nu mai sunt valabile ca atare şi par a fi dezminţite”
Temă: teoria einsteiniană a relativităţii
Antitemă: teoria lui Newton
Teză: fenomenele naturii
Temă regăsită: teoria einsteiniană cu cazul ei limită
Noica nu are o teorie a cunoaşterii, pentru că nu are nevoie, ontologia îi ajunge, orice se întămplă în lumea ştiinţei poate fi integrat în ce se întămplă în general în lume, cum am acces la cunoaoştere e o întrebare care stă sub umbra lui cum am acces la fiinţă. Atunci când ai tratat de ontologie care are în coadă o propunere pentru o logică nouă, pur şi simplu cunoaşterea apare ca procesul insăşi de a ajunge la fiinţă.
De fapt şi exemplele pe care Noica le foloseşte în cărţile sale care provin din ştiinţă şi pe care le găsim foarte stranii în contrext, sunt menite tocmai a arăta ca în lumea fizică, fenomenală se întămplă exact cum spune el dând structura tuturor lucrurilor din lume.
Credinţa sa în ordinea lumii care se perpetuează la toate nivelurileşi care îl împinge să dea modelul ontologic îl disculpă de nevoia de a avea o teorie a cunoaşterii. Descriind cum stau lucrurile în forul lor interior, el are o cunoaştere de tip apriori la lume, în care experienţa nu e menită decât să vină ca o ilustrare, ca o concretizare. Dacă datoria noastră este să punem pe lume o idee atunci ea este conceptul care să structureze lumea care vine din apriori fără legătură cu experienţa. el este o creaţie liberă a minţii faţă de care experienţa fenomenală poate servi doar ca de exemplu, ca analogie.
Nivelul ştiinţific pentru Noica nu e altceva decât o parte din ontologie, pe care crede el că o descoperă oamenii de ştiinţă şi căruia filosoful trebuie să îi dea o interpretare conceptuală.
Dar între conceptele filosofului şi realitate, există o concordanţă apriori, un fel de armonie prestabilită, de accord garantat de apelul la raţiune care e unică şi se manifestă universal indifrent de domeniile sale.
E de fapt o foarmă a argumentului transcendental exista o asemanare structurala intre conceptele mintii mele si ceea ce descoper in afara ei in natura, intre structura gandirii mele si structura lumii. Fara acesasta asemanarea cunoasterea nu e posibila, ontologia nu are sens, adecvatio rei et intelectus, este motivul pentru care ontologia nu poate fi despartita de epistemologie si pentru care adevarata stiinta nu este cea care face predictii ci cea care descopera structura reala a lumii.
Cunoştere şi contemplare
Ca o urmare firească a relaţiei dintre ontologie şi epistemologie voi face câteva remarci despre relaţia între cunoaştere şi contemplaţie la Noica.
sunt unite prin relaţia de modelare , dar sunt separate căci cunoaşterea ştiinţifică este o cădere din contemplaţie. Şi pentru platon stadiul cunoaşterii matematice este cel ce se află sub stadiul contemplării ideilor.
Cunoaşterea ştiinţifică este reducţionistă, ea vrea reducerea diversului la unitate, să-l pună sub legi, să l unifice şi să l ordoneze, pentru a l adapta structurilor inteligenţei noastre. Şterge diversitatea lucrurilor individuale pentru a le arunca în statistică e un fel de termintaor metafizic fiind ontofaga.
Invers contemplaţia este cea care poate recuprea întreg sensul fiinţei,, aduce o adunare bună sub lucruri, găseşte fiinţa sub diversele ei forme, le dă nume şi le justifică existenţa, dă unitatea în diversite, cum ar spune sloganul UE.
Un teolog grec contemporan Nikolaos Matsoukas făcea distincţia între adevărul care este un obiect şi cunoşterea care este procesul de participare la acel adevăr. Astfel am putea apropia cunoşterea de contemplaţie, căci definiţia se potriveşte ambelor la fel de bine.
Chiar căzută cunoaşterea nu pierde însă legătura cu Fiinţa, În „ 27 trepte ale realului” Noica suţine că universalele, aşa zisele categorii, istorisec povestea lumii pe care o va relua mai tărziu, în termeni siguri ştiinţa.
Categoriile tradiţionale sfârşesc prin a se acoperi cu sistemul ştiinţelor. Dar dacă ştiinţa preia problemele de ieri ale filosofiei, presimţirile ei speculative, după ce o jefuieşte de concepte şi probleme ce îi mai rămâne azi filosofiei? Îi rămâne totul ne asigură Noica căci au abordări distincte:
„ căci una vrea legile, alta sensurile, una caută exactitatea, cealaltă adevărul, una omul în lume, alta lumea în om, una părţile ce dau totul, alta totul ce dă părţile.
Noica descrie aici un tip de raporatre între metafizică şi fizică, de completare şi motivare reciprocă, ştiinţa aduce informaţia, în timp ce filosofia vine să reflecteze la sensul ei.
Nu e nici un cult gol al ştiinţificităţii şi al încercării de a reduce orice întrebare la determinaţiile sale ştiinţifice, cum, de exemplu, filosofia minţii contemporană încearcă să reducă problema conştiinţei la cum funcţionează creierul. Nu e nici o respingere a modelului ştiinţific, ce îşi caută şi el generalul în legea pe care o exprimă teoria ştiinţifică. Căutarea ştiinţifică este tot una a spiritului chiar dacă cunoaşterea ţine mai mult decât de simpla epistemologie e revelaţia primordială a vieţii spiritului”
Avem aici disjuncţia între gândirea ce se cunoaşte pe sine vs gândirea a ceea ce exista deja, a adevăratului şi a falsului. Numai că nu este o disjuncţie exclusivă, modelul ştiinţific este reducţionist şi de accea e criticat de Noica, dar e normal să fie aşa căci încercare de a unifica totul sub un unic chapeau este încercarea de a îşi găsi generalul. se poate spune că în gândirea de tip ştiinţific este ceva mai adânc decât ea însăşi, căci ea este o copie a modelului ontologic.
Rămânând în limbajul lui Noica între cunoaşterea ştiinţifică şi filosofia e o relaţie de contradicţie unilaterală, în care cunoaşterea ştiinţifică este termenul slab integrat şi făcut posibil de filosofie. Viaţa spiritului se manifestă peste tot în lume, fiind unitară cu sine, în gândirea filosofică ce se gândeşte pe sine, în formele de manifestare ale logicii, în modul de a face ştiinţă, în discursul meu şi în întrebările dumneavoastră pe care le aştept.
