In secolul al XVII-lea sunt folosite din ce in ce mai des doua concepte ce isi au originea in Evul Mediu, dar care nu obtinusera un statut de referinta universala in acea perioada. Cele doua concepte sunt cel de legi ale naturii, folosit in filosofia naturala, si cel de legi naturale, folosite in jurisprudenta si in teoria politica.
O metafizica mecanicista; Dumnezeu e corp!
Dincolo de asemanarea lexicala, exista si o asemanare in profunzime? Exista doar o asemanare metodologica a constructiilor teoretice din acea perioada sau exista o unitate de structura si de gândire? Asemanarea nu trebuie sa ne apara ca fiind una arbitrara dintr-un motiv simplu, filosofia naturii moderne combina elemente din ceea ce astazi numim stiinta, filosofie si teologie.
In majoritatea cazurilor unul si acelasi gânditor era si om de stiinta si metafizician si epistemolog si moralist. Thomas Hobbes, ramas in memoria colectiva ca filosof al politicului, realiza experimente stiintifice si avea o opinie metafizica despre structura materiei. Pentru o analiza coerenta a lui Hobbes putem pleca exact de la opinia sa asupra materiei. Exista interpretari ale lui Hobbes (1) care sustin ca metafizica sa este gândita spre a fi cea care asigura pacea sociala, ca renuntarea la entitatile spirituale este motivata de dorinta sa de a asigura pacea civila. Mi se pare insa onest si elegant sa ii oferim lui Hobbes prezumptia de nevinovatie si sa asumam ca punctul de plecare al sistemului sau de gândire este ontologia, evitând sa ideologizam de la bun inceput interpretarea.
Pentru Hobbes exista doar entitati corporale si nu exista nimic in afara acestor entitati corporale. Aceste entitati se definesc ca fiind independente de minte si co-extensive in spatiu. Ele au accidente, acestea sunt corelativul proprietatilor substantelor din gândirea lui Descartes, orice atribut in afara de miscare – culoarea, temperatura, marimea – reprezinta un accident. Interesant este faptul ca accidentele sunt cele ce joaca un rol cauzal, si nu corpurile. Orice explicatie in ceea ce priveste lumea fizica, corporala, singura care exista, este redusa la miscarea materiei (2).
Daca acceptam aceasta viziune asupra lumii avem câteva probleme, caci Hobbes nu elucideaza ceea se intâmpla intr-un corp astfel incât sa poata produce miscare in celalalt. In plus, aceasta conceptie nu este compatibila cu creatia lumii de catre Dumnezeu ex nihilo, afirmatie cu care Hobbes este de accord, data fiind conceptia sa asupra autoputerniciei divine. E interesant de subliniat ca Dumnezeu insusi este corp, pentru ca nu exista entitati spirituale, dar in acelasi timp Dumnezeu este incognoscibil, caci oamenii nu poseda o facultate ce poate concepe infinitul (cum poseda in filosofia lui Descartes).
Omul ca suveran de nevoie
Consecintele acestei reduceri ontologice sunt impresionante. In mod direct, dat fiindca nu exista decât materie corporala si toate schimbarile sunt definite prin miscarea materiei, singurul model pentru orice tip de cunoastere este fizica. Metoda geometrica a fizicii trebuie generalizata pentru toata cunoasterea. Hobbes insusi declara in Prefata de la „De Cive“ ca filosofia sa a fost posibila doar prin aplicarea noii metode folosite de Galilei in fizica.
In plus, daca filosofia morala medievala era bazata pe metafizica, in modernitate locul metafizicii a fost luat de filosofia naturala, asa ca Hobbes incearca sa isi bazeze filosofia politica pe acesta noua stiinta a naturii. Mecanica devine model universal, de la teoria politica la medicina, vointele individuale sunt privite ca putând fi compuse, la fel cum fortele sunt compuse la Galilei, pentru a obtine vointa colectiva. Monismul materialist si determinismul sunt elementele distinctive al acestui mecanicism generalizat ce se prezinta ca un sistem inchis, aproape autarhic si in echilibru (3).
Dar cum si legile mecanicii reprezinta rezumate si sinteze ale fenomenelor, si nu fenomenele insele, la fel si viziunea asupra societatii se prezinta ca fiind artificiala. Geometria este un model pentru fizica, dar este o „insula“ ideala a certitudinii si coerentei, creata de mintea umana si nu de natura. Pentru Hobbes, adevarata cunoastere este doar cea a propriilor creatii, este o cunoastere a ceea ce e artefact. Dat fiindca atotputernicia divina este de neinteles, nu exista o armonie prestabilita intre mintea umana si univers, ca la Galilei. Or, daca nu poate cunoaste decât ceea ce creeaza, omul este obligat sa organizeze universul, fiind absolut strain universului, este obligat, ca sa supravietuiasca, sa joce rolul de suveran (4).
Nu putem cunoaste prin cauze finale, orice explicatie de tip teleologic este izgonita din filosofia naturala, dar putem sa stim care sunt scopurile omului, stiinta politica obtinând in acest fel statut de stiinta. Pentru ca vizeaza constructiile umane, stiinta asupra politicului poate fi precisa. La fel ca in aritmetica si in geometrie – alte constructii umane -, arta de a face si de a mentine republicile presupune anumite reguli, ne spune Hobbes (5).
Forta si puterea
Acest model al fizicii sociale ce ar caracteriza gândirea lui Hobbes, dupa propriile sale spuse, a fost contestat din mai multe perspective: negarea lui in favoarea psihologiei si a antropologiei, inlocuirea lui cu o teorie semiotica a puterii, negarea lui in favoarea unei teologii politice, interpretarea opusa potrivit careia Hobbes pleaca de la scopul politic. Sa le luam pe rând.
1. Nu fizica, ci elemente de psihologie si antropologie ar sta la baza teoriei politice a lui Hobbes. Pentru Leo Strauss conceptia politica a lui Hobbes nu e bazata pe stiintele naturii, ci pe elemente de observatie empirica asupra comportamentului uman, un fel de psihologism, prezent inca din scrierile de tinerete ale lui Hobbes, moment in care filosoful englez nu era interesat de filosofia naturala. Teoria pasiunilor si teoria actiunii, atât de importante pentru descrierea starii de natura si pentru argumentarea necesitatii de a renunta la aceasta stare, utilizeaza observatii despre comportamentul uman, constante in opera lui Hobbes si prezente inca din tineretea sa (6).
2. Analogiile cu lumea fizica, pe care Hobbes le face, ar fi dus la o interpretare gresita ca sistem mecanicist a gândirii sale. Teoria pasiunilor si dinamica relationala ce duce la razboi nu pot fi explicitate, pur si simplu, in termeni de fizica. Nu avem de a face cu o fizica sociala, ci cu o semiotica etico-politica, pentru ca puterea nu produce efecte decât prin intermediul semnelor. In fizica, la fel ca in societate, forta este semn al puterii, avem de a face cu un sistem de relatii simbolice si nu cu o folosire directa a violentei, puterea este de natura potentiala si nu este totdeauna in act. Universalitatea insasi a statului este un produs al limbajului (7). In aceasta interpretare accentul este pus pe teoria cunoasterii si pe nominalismul lui Hobbes.
Biserica – o corporatie politica autorizata de suveran
3. Teologia politica ce s-ar vrea ultima justificare a teoriei socio-politice a lui Hobbes pleacând de la puterea nemarginita a lui Dumnezeu. Nu functia sa de creator este cea care conteaza, ci aceea de suveran absolut si atotputernic. Omul i se supune pentru ca nu poate face alfel, omul asculta de legea naturala, data de Dumnezeu, pentru ca are obligatia de a asculta. Legea divina insasi nu merita numele de lege decât in masura in care relatia dintre om si Dumnezeu e comparabila cu relatia ce ii uneste pe suveran cu supusii sai (8).
Atotputernicia divina este fundament atât al ordinii necesare a naturii, cât si al ordinii morale a naturii. Modelul fizico-mecanist se fundamenteaza ca si modelul social pe necesitatea absoluta a vointei lui Dumnezeu si pe faptul ca nu exista un posibil neactualizat al vointei divine. In ceea ce priveste individul, conservarea de sine este impusa de atotputernicia divina, care duce la legile naturale, care la rândul lor duc la constructia societatii. Obligatia morala provine din calitatea lui Dumnezeu de suveran si din cea a omului de supus (9). Slabiciunea umana pusa in paralel cu atotputernicia divina creeaza obligativitatea de a se supune legilor naturale si apoi de a se supune corpului politic.
Dreptul natural este astfel derivat din puterea irezistibila a lui Dumnezeu ca suveran si nu din faptul ca acesta este creatorul universului. Interesant este insa faptul ca Dumnezeu, dincolo de revelatie, e incognoscibil, nu exista teologie naturala posibila, noi putem sti despre Dumnezeu doar ca este, si nu ce este. In aceste conditii esenta crestinismului este redusa la minim si, in ultima instanta, la latura sa politica. Esenta crestinismului este aceea ca Hristos este Mesia, dar Mesia este regele imparatiei lui Dumnezeu, iar aceasta imparatie nu poate fi decât temporala si materiala.
Pâna la a doua venire a lui Hristos, crestinul este deci obligat sa asculte de suveran, unic reprezentant al lui Dumnezeu pe pamânt. In mod paradoxal, ascultatrea de puterea temporala este justificata prin transcendenta si puterea lui Dumnezeu. Cum papa si papalistii folosisera teoria celor doua sabii pentru a justifica superioritatea puterii spirituale asupra celei materiale, Hobbes foloseste monismul ontologic pentru a reduce puterea spirituala la cea materiala si pentru a face din Biserica o corporatie politica autorizata de suveran.
Impotriva clericilor
4. Interpretarea mai radicala presupune ca filosofia lui Hobbes ar pleca in mod invers fata de cazurile descrise pâna acum, materialismul monist este ontologia pe care o alege deoarece aceasta ar fi cea mai recomandata pentru a duce la pacea sociala. In scopul de a asigura pacea publica, Hobbes elaboreaza o ontologie care nu lasa nici un loc pentru ceea ce nu este materie, indiferent ca e vorba de a substante spirituale sau de vacuum. Hobbes isi propune sa prezinte un sistem de gândire ce elimina elementele producatoare de haos si dezordine, pâna si faptul ca nu crede in existenta vidului este o contributie la evitarea razboiului civil (10).
Capitolul 3 al tratatului „Leviathan and the air pump“, intitulat in mod sugestiv „Seeing double“, este un atac impotriva influentei preotilor, reprezentanti ai asa-zisei puteri spirituale, ce vor sa dubleze autoritatea si prin urmare sa creeze doua loialitati paralele pentru suveran si pentru preoti. Or, divizarea autoritatii suveranului si impartirea loialitatilor cetatenilor este o crima. Pentru a contracara acest comportament ce duce la revolte, trebuie sa il distrugem de la radacina, iar radacina dublei puteri spirituale si temporale este credinta in existenta a doua tipuri de entitati ontologic ireductibile, materia si spiritul. Daca acest dualism este negat nu mai exista un motiv in virtutea caruia preotii sa pretinda autoritate si sa se prezinte drept o alternativa la deciziile suveranului.
In aceasta forma, interpretarea mi se pare prea sociologizanta, este insa de retinut lantul cauzal, in ambele sensuri. Chiar daca Hobbes a plecat de la ontologie si a ajuns la consecinte politice sau daca a plecat de la dorinta de pace si a construit un sistem ontologic pe care sa se bazeze aceasta dorinta, coerenta sistemului se pastreaza, ceea ce sunt premise in primul caz devin concluzii in cel de al doilea si viceversa.
Legile naturii si legile naturale
Chiar si daca nu ar fi construit un sistem monist putem sa intelegem dorinta lui de a prelua modelul practicat in filosofia naturala a vremii, pentru ca acesta oferea certitudine si universalitate. Legile naturii, ca si legile naturale sunt universale, nimic nu se poate sustrage de la respectara lor, spre deosebire de legile civile, pe care poti sa nu le respecti si nu doar ca poti, dar nici nu esti pasibil de pedeapsa daca nu le respecti in cazul in care supravietuirea ta depinde de incalcarea legii (11).
In plus, in secolul XVII regasim adesea dorinta de a deduce un intreg sistem conceptual dintr-o baza minima de principii–axiome–legi. Descartes pretinde ca va reusi sa deduca din primele principii ale filosofiei legile miscarii, mai in amanunt Descartes vrea sa bazeze aceste legi fizice pe atributele divine. Chiar daca modul de a il concepe pe Dumnezeu difera la cei doi contemporani in mod radical, ambii il pun pe Dumnezeu ca fundament al constructiei lor teoretice.
Poate parea ciudat sa spunem despre Hobbes, care a fost acuzat de ateism, ca isi fundamenteaza sistemul in suveranitatea absoluta a lui Dumnezeu. Nu stiu daca Hobbes a fost un credincios sau nu, dar modalitatea de a apela la Scriptura si la atotputernicia divina dovedeste ca, daca nu era un bun credincios, cel putin era un excelent retor. Chiar daca preia doar modelul paradigmatic de gândire din teologie sau daca ii da un statut epistemic de fundamentare, in ambele cazuri se poate vorbi despre o teologie politica a lui Hobbes.
In concluzie, relatia dintre legile naturii propuse de filosofia naturala si legile naturale propuse de teoria politica poate fi interpretata in doua moduri: 1. fizica este model pentru constructia politica si legile comportamentului uman sunt structurate la nivel metodologic dupa modelul fizicii sau 2. atât legile naturale, cât si legile naturii au o sursa superioara, teologia naturala sau politica, si existenta unui unic suveran ce se ingrijeste in mod asemanator de ambele.
Daca invocam insa monismul hobbesian, diferenta dintre legile naturii si legile naturale nu are cum sa fie decât una in functie de departamente lumii la care se refera. Unitatea provine din insasi ontologia sa nediferentiata.
Note:
1. Stevan Shapin and Simon Schaffer, „Leviathan and the air pump“, Princeton University Press, cap III, 1985
2. K. Clatterbaugh, „The causation debate in modern philosophy“, Routlege, 1999, p. 81
3. Idem p 86
4. Leo Strauss, „Natural Right“, Chicago Press, 1950. p 172
5. Catalin Avramescu, „De la teologia puterii absolute la fizica sociala“, All, 1998, p. 28
6. Leo Strauss, „Hobbes Political Philosophy“, Oxford, 1936, Prefata
7. Yves Zarka, „Hobbes et la pensee politique moderne“, PUF 1995, p 86 si continuarea
8. Luc Foisneau, „Hobbes et la toute puissance de Dieu“, Puf 2000, p 135
9. Idem p 236
10. Stevan Shapin and Simon Schaffer, „Leviathan and the air pump“, Princeton University Press, p. 108, 1985
11. Paulette Carrive, „La conception de la loi chez Hobbes, Bacon, Selden“, in Yves Zarka, „Thomas Hobbes philosophie premiere, theorie de la science et politique“, PUF 1990.
O calatorie prin gândirea lui Thomas Hobbes février 6, 2010
O întâlnire ratată, In memoriam Jean-Yves Calvez janvier 23, 2010
Jean-Yves Calvez preot iezuit filosof şi teolog francez născut la 3 februarie 1927 a fost provincial francez al Companiei lui Isus (funcţie de conducere a unui departament iezuit), asistent al lui Pedro Arrupe, Superiorul General al Companiei, a făcut parte dintre cei ce au redactat actele Conciliului Vatican II, a fost profesor la Facultatea Iezuita la departamentul de etică publică şi la Institutul Catolic din Paris, director al revistei Etudes.
Întâmpinăm cel mai adesea moartea celorlalţi cu egoism. În martie, trebuia să mă întălnesc la Paris cu părintele Jean-Yves Calvez. Îmi răspunsese imediat la email şi acceptase să ne întâlnim. Eram entuziasmată că am să îl cunosc pe unul dintre cei mai buni specialişti în problema marxismului şi a relaţiei sale cu Biserica catolică. A murit pe 11 ianuarie şi va trebui să mă mulţumesc cu cărţile sale.
Aceste cărţi, ce descriu în detaliu marxismul, încercă să îl înţeleagă şi să propună marxiştilor, alternativa viabilă a creştinismului. Opera sa monumentală La pensée de Karl Marx face un lucru incredibil pe care nu l-am mai regăsit în literatura de specialitate, traduce creştinismul pe înţelesul marxiştilor. Adică, le explică celor ce nu ştiu să gândească decât dialectic, în termeni de alienare, creştinismul. Creştinismul apare în această interpretare ca fiind împlinirea reală pe care o promite marxismul. „ Hristos este Mediatorul cerut de Marx. El face revoluţia pe care trebuie să o realizeze proletariatul. Şi cum revoluţia este actul esenţial al proletariatului, moartea lui Hristos şi învingerea morţii sunt actele esenţiale ale vieţii umane” Marxismul are intuiţia că este nevoie de o revoluţie dar nu înţelege că adevărata revoluţie este cea făcută de Hristos. Conceptul de alienare nu este altceva decât intuiţia stării căzute a omului păcătos.
Majoritatea celor ce tratează relaţia comunismului cu creştinismul spun despre comunism că este o erezie creştină. Calvez trage de celălat capăt al firului, pentru el comunismul este creştinism nedus până la capăt, rămas doar la jumătatea drumului, pentru că e incapabil să îşi asume soluţii transcendente. Folosindu-se de această opoziţie între cele două, pe care el o numeşte „contre vérité”, “pentru că în cazul marxismului putem vorbi de adevăruri creştine devenite nebune”(des verites chretienne devenue folle) părintele Calvez arată dialectic că creştinismul este un ideal mai încăpător decât marxismul : cuprinde idealurile marxiste de ajutor oferit celor săraci şi de egalitate între oameni şi mai oferă şi mântuirea. În plus, creştinismul este şi mai eficient. Dacă comunismul cere proletarului să se sacrifice pentru orânduirea viitoare, de care el nu va mai putea profita, creştinismul acordă în schimbul sacrificiului viaţa veşnică şi împlinirea în Împărăţia lui Dumnezeu.
Întrebarea principală pe care Calvez o ridică este dacă putem găsi o interpretare a scrierilor lui Marx, care să poată să evite contradicţiile în care cade marxismul. Răspunsul este afirmativ dar şocant : da, acceptarea lui Hristos ca mediator între om şi Dumnezeu, ca un « cu totul altul infinit » în istorie, ce neagă şi afirmă omul. Această atitudine promovată de Calvez poate fi contestată pentru cei ce optează pentru o opoziţie directă cu marxismul. Dar această opoziţie este posibilă doar pentru cei ce deja au asumat poziţia antimarxistă, în timp ce poziţia lui Calvez este una constructivă, încearcă să înţeleagă şi apoi să propună o alternativă mai bună. Originalitatea sa constă în faptul că spre deosebire de cei ce consideră că marxismul este o religie politică, el preia această perspectivă dar o întoarce pe dos, susţinând că marxismul rămâne doar la nivelul de epifenomen şi adevărata rezolvare nu poate să vină decât de la creştinism.
În acest contex, înţelegem că următoarele sale cărţi au căutat să prezinte şi să aprofundeze doctrina socială a Bisericii Catolice :Chrétiens penseurs du social , Eglise et société économique, ultima tradusă şi în limba română Biserica şi economia la Galaxia Guttenberg în 2009. Dacă priveşti cuprinsul cărţilor sale ai impresia că te afli în faţa unor scrieri specializate de ştiinţe politice, dezvoltarea durabilă, economia la nivel micro, migraţia, colonizarea, corporatismul, dreptatea socială sunt temele cele mai prezente. Aceste subiecte sunt însă abordate în concordanţă cu idealul creştin şi ţinând seama de poziţiile oficiale asupra acestor subiecte sugerate de enciclicele papilor. Calvez aprofundează şi extinde aceste recomandări reuşind să prezinte un sistem teoretic demn de luat în seamă, ca alternativă la cele două variante uzate: capitalismul şi comunismul. Încercând să evite materialismul marxist şi capitalismul inuman propune o antropologie socială cu efecte economice, sociale şi chiar politice ce pune în centru său persoana umană şi nevoile ei. Dacă îţi asumi creştinismul, nici un aspect al vieţii nu scapă de această viziune creştină . În ceea ce priveşte economia, fără a promova o etică capitalistă de tip weberian, Calvez afirmă cu umor că în definitiv ,Dumnezeu este stăpânul absolut al bunurilor.
În cartea sa asupra mondializării 80 mots sur la mondialisation Calvez propune un fel de dicţionar al termenilor legaţi de acest fenomen ce în română se traduce oficial prin globalizare. În primă instanţă ţi se va părea straniu ca un preot şi călugăr să îţi vorbească cu nonşalanţă despre FMI, Banca Mondială şi Organizaţia Mondială a Comerţului. Apoi vei vedea că lucrurile acestea se leagă ca o pânză de păianjan pentru a prezenta efectele acestui proiect politic ce este globalizarea. Unul dintre aceste efecte este întâlnirea între religii, mondializarea creează condiţiile de a pune faţă în faţă diverse religii, ce sunt obligate în virtutea libertăţii religioase să intre în dialog.
Dar Calvez nu a fost doar un teoretician, a încercat şi să promoveze această implicare a Bisericii în societate de care vorbeşte în cărţile sale, a fost directorului CERAS un centru de cercetare şi de acţiune socială ce promovează colaborarea între iezuiţi şi laici pe probleme de justiţie socială.
Poziţia pe care Calvez şi-o construieşte atât prin acţiunile sale, cât mai ales prin ideile sale poate fi contestată de către cei ce consideră că un călugăr şi preot creştin trebuie să se preocupe mai ales de cele ale sufletului decât de cele ale lumii acesteia. Căci viziunea socială asupra lumii riscă să fie înlocuitoare şi nu con-locuitoare a viziunii teologice asupra lumii. Ea este însă coerentă pentru cel ce consideră că iubirea creştină trebuie să se manifeste prin acţiuni concrete ce vizează binele celorlalţi, atât spiritual cât şi material. Această situaţie ne aruncă într-o dezbatere ce priveşte datoria bisericiilor creştine de a se implica sau nu în evoluţia lumii dincolo de sfera sufletului şi a liturghiei. Dacă răspunsul este pozitiv, căci nu poţi să ignori realităţile imediate şi concrete de dragul Împărăţiei viitoare, trebuie să se decidă dacă implicarea se va face prin gesturile de milostenie individuală a membrilor sau după un plan definit de Biserică şi pus în practică tot de aceasta. Cum Biserica este tot suma credincioşilor, diferenţa dintre celor două tipuri de acţiune este cea dintre o acţiune centralizată şi o acţiune bazată pe principiul subsidiarităţii. Acţiunea centralizată, are avantajul unei mai mari eficienţe, acţiunea descentralizată are avantajul cunoaşterii realităţilor de la nivel local şi distribuirea resurselor acolo unde este realmente nevoie de ele. Dezavantajul acţiunii centralizate este acela al ideologizării, doctrina socială poate fi luată ca o ideologie la care trebuie să te conformezi, dezavantajul acţiunii descentralizate este că toată acţiunea este lăsată la latitudinea perosoanelor implicate, ele pot să aleagă să treacă peste problemele apărute la ei în parohie, să spunem. Despre Biserica ortodoxă se spune adesea că acţiunează potrivit acestui principiul al subsidiarităţii la nivel local, fiecare preot în parohia sa şi fiecare credincios, trebuie să facă faţă după propriile cunoştinţe şi după propriile aptitudini, promovând acele acte de caritate ce i se par necesare. Din această cauză cel mai adesea avem de a face cu o poziţie unitară, oficială, a Bisericii Catolice şi cu luări de poziţii individuale în Ortodoxie. Protestanţii, pentru că nu au o diferenţiere netă a clerului de laici, promovează acţiuni individuale, dar aceste acţiuni sunt ale comunităţii protestante şi nu ale laicilor în viaţa lor privată, separată de cea a bisericii. Fiecare metodă are avantajele sale şi nici una din ele nu trebuie absolutizată. Ori dacă creştinii sunt supuşi şi ei ca şi ceilalţi oameni acestui proces de globalizare, ar fi bine să fie atenţi şi să ţină seama de ce fac celelalte confesiuni. Pentru acest lucru, părintele iezuit Jean-Yves Calvez este un model.
Revin legat de taxa pe fast food, janvier 13, 2010
Ministerul Sanatatii intentioneaza sa introduca, de la 1 martie, o taxa pe produsele tip fast-food, pe modelul taxei pe viciu, banii urmand a fi destinati programelor de sanatate si de investitii, a anuntat ministrul Attila Cseke. Referitor la produsele pe care le are in vedere aceasta taxa, secretarul de stat in Ministerul Sanatatii Adrian Streinu-Cercel a declarat ca se aplica tuturor produselor care contin E-uri, aditivi, grasimi sau sare, singurele exceptate fiind apa, sucurile naturale, legumele, fructele si produsele bio, titrează un ziar de azi.
Ori dacă asta urmează să se întămple aflăm un lucru mult mai îngrijorător, nu avem de a face cu o taxă discriminatorie şi arbitrară ci cu o taxă generală, pe cam tot ce se poate mânca. Produsele bio, exceptate de la această taxă, sunt oricum foarte scumpe. Nici legumele şi fructele nu sunt adesea prea ieftine. Sămbătă în Carrfour o salată consta între 2,5 lei şi 8 lei. Până şi o persoană care poate să mănânce doar salată la o masă, plăteşte o masă destul de scumpă. Sucurile naturale sunt din nou în categoria produselor foarte scumpe, de ce nu se gândesc dragii noştrii naturişti să scadă preţul la aceste produse. Dacă 2l de Fanta sunt 5 lei şi 1 l de suc natural de portocale 7,8 lei,populaţia optează pentru prima variantă, pentru că cea de a doua e prea scumpă. După noua taxă probabil că 2l de fanta vor fi aproximativ la fel de scump ca 1l de suc natural, aşa că nu poţi spune că vei creşte consumul la suc natural în aceste condiţii. Fanta se va adăuga sucului natural, în cadrul produselor scumpe, de lux, pentru un venit mediu. Cât despre apă, consumăm apă îmbuteliată pentru că sistemul de transport al apei, cel puţin cel din Bucureşti, este atât de prost încât aceasta este inconsumabilă.
Nu cred că sunt subiectivă, subiectivitatea presupune implicare directă, ori eu nici nu deţin un restaurant fast food, nici nu consum astfel de produse. Dacă subiectivitatea presupune vina de a nu înghiţi ceea ce îmi propune guvernul meu, îmi asum vina de a fi subiectivă şi de a rămâne aşa.
Noi taxe…. janvier 9, 2010
Guvernul Boc a hotărât suprataxarea dulciurilor a shormei şi a Coca Cola ceea ce face sa mă simt ca în 1984 combinat cu « Minunata lume nouă ».
Nu beau cola şi nu mănânc shorma, e greu să nu treci de 50 kg, dar mi se pare absolut arbitrar şi discriminatoriu ce face acest guvern. E adevărat cele 3 produse îngraşă aşa că cel ca vrea să se conformeze standardelor lumii postmoderne trebuie să le evite, dar au libertatea de a le evita sau nu. Nu ai cum să obligi pe cineva să mănânce sau să nu mănânce ceva nici măcar, dacă cercetăriile arată că îi fac rău. Nu ai dreptul să fii un stat paternalist, pentru că asta îţi descalifică cetăţenii, îi consideră mici şi proşti. Şi cum statul ştie mai bine, împreună cu Ministerul Sănătăţii ce ne face bine şi ce nu, noi ne fiind decât nişte pioni ce trebuie hrăniţi corespunzător pentru a muncii corespunzător. Nu poţi să spui că Cola este un viciu! Şi nu poţi decide tu ca stat in numele meu ca cetăţean ce să mănânc, e o restricţionare a libertăţii personale. Numai eu am dreptul să decid în chestiuni ce nu ţin decât de mine şi nu dăunează celor din jur. E o restricţionare a libertăţii elementare, mai urmează ca statul să îmi spună când şi pentru cât timp să stau la baie. Veţi spune că, că de fapt suprataxarea nu e o restrângere a libertăţii pentru că nu le interzice, ci doar le creşte preţul. Da dar, statul intevine arbitrar în economie, pentru că impune preţuri, el încalcă libertatea economică şi dreptul meu de a cumpăra produsele în funcţie de cere şi nu de voinţa statului. Statul îşi depăşeşte atribuţiile şi o face în numele binelui meu! Ce ipocrizie, mulţumesc, prefer să îmi fac singură meniul!
P.s. Nici măcar Hristos, în zile de post, nu îmi interzice dulciurile şi cola!
De la Legământ la Contract janvier 9, 2010
În Vechiul Testament poporul evreu face cu Dumnezeu un legământ, dacă poporul va asculta de poruncile lui Dumnezeu, atunci El îi va binecuvânta cu tot felul de daruri, dacă nu vor asculta legile, atunci Dumnezeu îi va blestema, nu vor avea un loc al lor, nu vor avea copii, pământul nu va da suficiente roade. Trebuie sa subliniem faptul că legământul nu este obligatoriu, poporul cade de acord să îl respecte şi să recunoască puterea unui singur Dumnezeu, nu se spune că dacă refuză legământul atunci vor fi blestemaţi, ci că dacă aceptă legământul şi nu îl respectă, numai atunci vor fi blestemaţi.
Legământul Vechiului Testament
Pe lângă binecuvântările obţinute, în cazul în care se va respecta legea, poporul evreu devine şi poporul ales. Dar lucrurile nu sunt definitive, după aceptarea legământului poporul îl încalcă şi e pedepsit de Dumnezeu, apoi se pocăieşte, este iertat şi legămânul e reînnoit. Când evreii neagă divinitatea lui Hristos şi nu îl recunosc ca Mesia, legământul se reînoieşte din nou şi nu se mai face cu poporul evreu, ci cu toate neamurile. Noua lege este cea a iubirii de Dumnezeu şi de aproape, în timp ce noul popor ales sunt creştinii. Apostolul Pavel, cel ce a fost numit Apostolul neamurilor, în Epistola către Romani are un pasaj dramatic în care se simte tensiunea misiunii ca el, un evreu pur-sânge, să propovăduiasca altcuiva decât proprilor săi conaţionali. E interesant ca speculaţie istorică, nu teologică, ce s-ar fi întâmplat dacă evreii l-ar fi acceptat pe Hristos, s-ar fi instaurat Împăraţia sa şi creştinismul nu ar fi fost generalizat şi trâmbiţat tuturor? De altfel, expresia Vechiul Testament se referă la Vechia Alianţă, Vechiul Legământ opus Noii Alianţe, Noului Legământ al lui Hristos.
Acest legământ ce poartă, pentru noi, o semnificaţie religioasă are şi o latură politică foarte pronunţată. Este un legământ făcut cu Dumnezeu, dar are consecinţe politice imediate. Moise, plecând din Egipt, traversa deşertul cu doisprezece triburi ale lui Israel, nu era o călătorie plăcută şi avea nevoie de o organizare cât se poate de eficientă, de recunoaşterea unei autorităţi capabile să pună ordine între acei oameni, ce tocmai ieşiseră din starea socială a sclaviei. Îi cere lui Dumezeu ajutorul ca sa îi organizeze, ca să poată rezista acestui drum prin deşert şi ca să pună bazele noului stat ce se va face în ţara Făgăduinţei. Dumnezeu îi dă cele 10 porunci, despre care e greu să spui că nu ajută la o bună organizare a societăţii. Cei care nu cred vor reduce relatarea biblică exact la acest aspect: cele 10 porunci nu au nici o importanţă religioasă, nu există nici o autoritate divină care să dorească respectarea lor, ci această autoritate a fost supraaduagată pentru a îi speria pe cei slabi, ce trebuie să fie controlaţi.
Dreptul natural
Teoriile moderne ale secularizării tratează lucrurile dintr-o altă perspectivă. Ele nu se grăbesc să asume nici adevărul, nici falsitatea implicării lui Dumnezeu, dar observă tendinţa socială a oamenilor de a nu mai implica în reprezentările lor sociale divinitatea. Societatea modernă nu mai este bazată pe un legământ cu divinitatea, ci pe un contract social realizat între indivizi. În principiu şi în punctele esenţiale acest contract nu prevede legi diferite de cele ale legământului, dar ele apar ca rezultat al unui consens, al voinţelor oamenilor liberi şi egali. Percepţia socială îl exclude pe Dumnezeu din acest contract socio-politic. Pentru a ajunge însă la această situaţie a fost nevoie de o schimbare a concepţiei despre individ, ce are drepturi naturale, conforme unei ordini a naturii, ce sunt inviolabile. Acest drept natural, dacă nu este bazat pe ordinea dată de Dumnezeu, nu are o fundamentare religioasă, el nu poate avea nici o fundamentare de tip convenţie, cum are dreptul pozitiv, pentru că el stă la baza şi face posibil dreptul de tip convenţie.
Potrivit teoreticienilor dreptului natural, acest drept este cel ce funcţionează în starea de natură, care nu există însă nicăieri, este o pură ficţiune. Din punctul de vedere al unui logician, acest drept natural este la fel de fundamentat ca şi legământul cu Dumnezeu, premisele sale sunt indemonstrabile şi asumate ca atare pentru a putea construi plecând de la ele. Contractul social între indivizi este pe de altă parte unul inteligibil, ei cad de accord să facă ceva împreună, acest contract nu este diferit de contractul de prestare de servicii contra unei taxe, doar că este un contract generalizat. Voinţa indivizilor le dă dreptul să facă astfel de contracte. Dar să asumi existenţa unui drept natural, ce presupune că omul este liber, că indivizii sunt egali, că au dreptul la viaţă şi eventual şi la proprietate, presupune o concepţie specială despre individ, una umanistă pe care nimeni nu se gândeşte să o pună sub semnul întrebării. Nici eu nu vreau să pun sub semnul întrebării aceste concepţii, întregul nostru sistem juridic şi apoi cel politic şi economic se bazează pe ele, tot ceea ce vreau să subliniez este că dreptul natural nu poate fi fundamentat filosofic, ci doar asumat în baza unei concepţii despre ce este şi ce poate să fie fiinţa umană.
Imperiul creştin
Pentru creştini, dreptul natural este o reminiscenţă a dreptului divin şi ceea ce dă drepturi individului este faptul că e o persoană, că este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Din această perspectivă nu e de mirare faptul că, atunci când un creştin vrea să convingă dincolo de sfera credincioşilor, face apel la astfel de noţiuni desacralizate, considerate universale. Dar nu au ajuns şi creştinii să creadă în universalitatea acestei teorii a dreptului natural şi să rezerve religiei doar spaţiul privat? Enciclicele papilor din ultimii 50 de ani sunt înţesate de apelul la dreptul natural şi la consolidarea drepturilor inalienabile ale indivizilor plecând de la aceste drepturi naturale. Folosirea acestor concepte este justificată de pretenţia de universalitate, dar este şi o decădere de la ceea ce vrea creştinismul să propună. Pentru a obţine un consens cât mai mare, trebuie să scădem din conţinutul mesajului.
Dacă Legământul are drept consecinţă constituirea naţiunii şi a statului evreu în Tărămul Făgăduinţei, dreptul natural şi contractul social sunt adesea asociate cu statul modern şi cu democraţia. Chiar dacă Hobbes şi Rousseau, teoreticienii stării de natură, propun state ne-democratice, propunerile lor asupra drepturilor absolute ale indivizilor au fost preluate şi sunt mult mai coerente în cadrul proiectelor de tip democratic, ce sunt obligate să asume o concepţie a indivizilor liberi, raţionali şi egali.
Noul Legământ promite în locul Tărâmului Făgăduinţei o Împărăţie a lui Dumnezeu, a dreptăţii şi a lipsei de suferinţă. Interpretarea conceptului de Împărăţie a lui Dumnezeu a stârnit multe dezbateri. Sensurile cele mai uşor de acceptat sunt: 1. Împărăţia ce va fi instaurată de Hristos la sfârşitul veacurilor, fiind o domnie atât teologică, cât şi politică; 2. Împărăţia cerurilor, ce are strict un sens spiritual şi este toposul în care îşi vor petrece eternitatea sufletele fericiţilor; 3. starea de împăcare şi iubire ce trebuie să domenească printre creştini; 4. Biserica însăşi. Fără a intra în dezbateri legate de sensul real al conceptului, ales probabil intenţionat ambiguu, nu putem să nu întrebăm dacă nu cumva această idee de Împărăţie a lui Dumnezeu a dus în catolicism la transformarea ideii biblice de legământ într-o structură ierarhică susţinătoare a unui Imperiu universal creştin şi dacă protestanţii nu au reinterpretat, la rândul lor, legământul şi regalitatea lui Dumnezeu în contractul legal între indivizi (1).
Promisiunea contractului social vs fructul legământului
Dacă prima supoziţie este uşor de înţeles, a doua presupune precizări suplimentare. Dacă Hristos este rege, atunci regalitatea adevărată este posibilă doar în cazul lui Hristos, în restul cazurilor trebuie să ajungem la un consens al voinţelor indivizilor, să îi lăsăm pe aceştia să alcătuiască un contract social, bazat pe faptul că toţi sunt fii lui Dumnezeu şi să nu propunem un rege care să erodeze autoritatea hristică prin autoritatea lui pământeană.
La prima vedere, concluziile ce ar putea fi extrase presun o depărtare apriori a catolicismului de democraţie şi o apropiere firească a protestanţilor de ea. Dacă împărăţia lui Dumnezeu a rămas cristalizată şi fosilizată ca o împărăţie de tip ecleziastic, catolicismul este ipso facto străin societăţii moderne democratice? (2)
Prin urmare, trebuie să facem o alegere între democraţie şi viziunea imperială a Împărăţiei lui Dumnezeu? Dar între tipul de societate propusă evreilor şi democraţie ? În cartea sa „Democray’s Hebrew Roots”, Naomi Ben Asher (3) subliniează legăturile dintre democraţie şi societatea iudaică a Vechiului Testament: separarea autorităţii civile de cea religioasă, independenţa Judecătorilor, care erau aleşi de fiecare din cele 12 triburi şi care aveau funcţii executive, mai tărziu alegerea regilor, egalitatea în faţa legii pentru săraci şi pentru bogaţi, evrei sau stărini, standarde înalte în tratarea străinilor, interdicţia de a ucide era aplicată şi uciderii sclavilor.
Or, dacă legământul dur al Vechiului Testament avea aspecte democratice de organizare, nu puteam presupune, cu atât mai mult, că noul legământ va conduce la mai multe aspecte democratice, de-a lungul istoriei ? Pentru Howard P. Kainz religia creştină este utilă democraţiei, cum la rândul ei democraţia este utilă religiei, sunt doi factori ce conduc unul către celălalt. De fapt, concluzia întregii sale cărţi este aceasta: democratizarea treptată a lumii este o formă de instaurare a Împărăţiei lui Dumnezeu. Concluzia sa este foarte şocantă, nu sunt de accord cu urmările sale teologico-politice, dar putem să păstrăm doar tema relaţiei dintre democraţie, Împărăţia lui Dumnezeu, contract social şi legământ, mai simplu, a unui pattern ce se repetă în teoria politică, dintre o convenţie şi un tip de societate ce îi urmează. Contractul social este varianta seculară a legământului, în timp ce democraţia este varianta laică a împărăţiei lui Dumnezeu. Democraţia este promisiunea contractului social, iar împărăţia lui Dumnezeu e fructul legământului.
NOTE:
N1. Howard P. Kainz, „Democracy and the Kigdom of God”, Springer, 1993, p 184
N2. Ibidem
N3. Naomi Ben Asher, „Democray’s Hebrew Roots”, Hadassah Education Dept, 1953, p 41
Ganduri de Craciun décembre 25, 2009
Trecerea abstractului in concret, ce e altceva craciunul decat decizia de a transpune ideea in fapta, in persoana in cuvant, de a trece din adevarul transcendent in adevarul palpabil, din ceea ce poate fi doar demonstrat in ceea ce poate fi trait. Ori aici e relatia crestinismului cu paganismul, paganismul in formele sale rationale e cat de se poate de plauzibil si obiectiv, crestinismul este insa un scandal, insa unul ce vrea sa depaseasca nivelul intelectual fiind o asumare a vietii. Un prieten, Vlad Muresean, in urarea de Craciun spune ca Hristos a rezolvat problema pesterii lui Platon, in loc sa iasa numai cel ales din pestera si apoi sa se intoarca sa ii inevete, EL se hotarasete sa se nasca el in pestera si sa inlocuiasca focul cu soarele.
De fapt asta mi s/a parut a fi parte si din mesajele de Craciun al Papei Benedict
si al Patriarhului Daniel. Intruparea, este exact opusul relatiei dintre idee si copie. Ideea aluneca spre material si ramane in el, in loc ca imaginea sa reprezinte ideea, omul concret si personal reprezinta pe Dumnezeul abstract, dar nu prin relatia semn semnificat ci prin cea de identitate. Concretul este forma de manifestare pentru oameni a abstractului dumnezeirii. Icoana este imaginea Dumnezeului facut om, dar Hristos insusi e imaginea lui Dumnezeu Tatal pe pamant. In crestinism aporiile platonice ale celui de al 3 lea om, nu mai tin, reprezentarea se pastreaza, fara ca identitatea sa se piarda. Daca ideea este superioara reprezentarii sale materiale la Platon, in crestinism ideea este insuficienta pentru a lega oameni si de aceea insuficienta pentru a te face sa crezi si sa actionezi, e nevoie de intrupare, de concretizare. Evident, aceasta nu e o pledoarie pt lipsa de idei si importanta lor, caci Hristos este Cuvantul, Logosul. Dar vreau sa subliniez ca asta putea sa fie acceptabil, ceea ce e sacandalos, si exact ceea ce sarbatoreste crestinismul este faptul ca Hristos a fost un om concret si nu doar un Dumnezeu abstract.
SI Craciunul este sarbatoarea nasterii, a intruparii Logosului si a faptului ca in crestinism avem de a face mai mult decat cu un sistem filosofic.
Rorate Caeli décembre 24, 2009
Un Craciun demn de semnificatia lui crestina tuturora!
A fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti… Nevoia de poveste face partre din nevoile spirituale ale omului, iar această perioadă a sărbătorilor se vrea mai mult ca oricând un timp de poveste. Pentru creştini e simplu, este vorba de povestea fondatoare a religiei lor. De la 11 la 19 decembrie, evreii sărbătoresc Hanuka, sărbătoarea luminilor, un alt moment în care se primesc cadouri. Păgânii serbau în jurul lui 22 decembrie solstiţiul de iarnă, cea mai scurtă zi, urmată de reînvierea zeului soare.
Fără ca oamenii să mai ţină cont de semnificaţia primară a sărbătorilor din aceea perioadă, aceste evenimente s-au transformat în timp şi loc de socializare, colindele americane povestesc despre familie şi prieteni şi despre a veni acasă de Crăciun. O dată înlăturată semnificaţia religioasă, transformăm sărbătoarea în ceva drăguţ, ce nu deranjează pe nimeni, şi care până la urmă se dovedeşte a fi acceptabil pentru orice umanist ateu: promovarea generozităţii şi a actului de a dărui.
Omul are nevoie de ritualuri de trecere şi, dacă sunt eliminate cele ale religiei în care trăim, putem oricând să aderăm, fără teamă, la ritualurile de trecere oferite de mall-uri, decoraţii speciale, ofertele speciale de sărbători şi reducerile de după. Nu mă înţelegeţi greşit, ceea ce fac mall-urile nu e neapărat rău, în încercarea de a îşi crelte vânzările acestea se organizează ca să îl facă pe cumpărător să se simtă bine, problema reală apare în momentul în care mall-ul, ce poate fi un cadru simpatic, devine conţinut al dorinţelor şi gândurilor noastre.
Să revenim însă la Crăciun, ceea ce vrea de fapt această sărbătoare este să deschidă o portiţă supranaturalului în vieţiele noastre – întruparea lui Dumnezeu într-un copil, ce poate fi mai ne-natural decât atât, să se lase Dumnezeu atotputernicul pe mână oamenilor, să se lase îngrijit de ei, să se încredinţeze lor, să le dea posibilitatea să îl lase să moară de foame sau de frig, în condiţiile în care, odată întrupat, a acceptat regulile jocului şi suferă sau poate muri de foame sau de frig ca oricare dintre noi? Spiritul să devină materie, ce filosofie a mai văzut asta?! Nu e doar miracol, ci e şi scandal, e de-a dreptul iraţional, nici un om rezonabil nu ar fi de accord cu aşa ceva, nici un tip practic nu crede în naşterea din fecioară şi nici un filosof cu minţile acasă nu ar accepta o transformare ce se opune tutuor aşteptărilor sale; dacă ceva material s-ar fi ridicat la spiritual, reuşind să îşi depăşeaşcă propria condiţie, ar mai fi ceva, dar aşa, invers, nici nu merită luată în considerare o astfel de posibilitate!
În seara de Ajun
Şi Moş Crăciun e un personaj suspect, acţiunea lui e incredibilă, nu are cum să aducă un simplu bătrân cadouri tuturor copiilor, până şi presupunând că ar exista o relativizare specială a cunatinumului spaţiu-timp ar fi un miracol prea exagerat ca să fie adevărat. Şi totuşi, mitul ăsta supravieţuieşte, de ce perpecţia colectivă vrea să facă o excepţie de la regulile de bună comportare în societate, de ce oamenii acceptă să le fie încalcată proprietatea de un burtos cu barbă? De dragul copiilor ce se bucură pentru jucăriile primite? Dar copii s-ar bucura şi dacă ar primi aceeaşi jucării de la părinţi, de ce e nevoie de ritualul aşteptării, al zilei speciale, al brăduţului decorat, al personajului fabulos şi incredibil, când ei s-ar juca la fel de fericiţi şi cu jucăriile de la părinţi?
Un răspuns ar fi nevoia de poveste, a adulţilor în special, căci cei mici nu au cel mai adesea capacitatea de a distinge între poveste şi real. Adulţii acceptă o perioadă în care sunt de accord să nu asculte de regulile obişnuite pentru că au nevoie de o portiţă care se deschide către transcendent. Or, dacă povestea naşterii lui Hristos poate părea una care cere prea multe eforturi, pentru că are consecinţe – trebuie să îl urmăreşti pe Hristos şi după naştere până la momentul morţii şi învierii sale, deci o dată deschisă poarta supranaturalui de către momentul Crăciunului, eşti tras prin tunelul supranaturalui şi nu mai poţi ieşi de acolo –, acceptarea poveştii lui Moş Crăciun nu te obligă decât la credinţa în el în seara de Ajun, şi de fapt nici măcar nu trebuie să crezi, e suficient să te comporţi ca şi cum ai crede în el.
Colindatul a intrat în ritualul acesta al sărbătorii; chiar dacă cel mai adesea nu ma suntem atenţi la mesajul creştin al cântecelo, obiceiul a fost preluat deja de tradiţia populară ca element specific de indentificare alături de costumele naţionale. Şi teologia este viciată de secularizare, e acceptabil să vorbeşti despre eshatologie sau despre mântuire, pentru că sunt plasate în afara timpului nostru, întruparea ar fi fost acceptabilă dacă s-ar fi rezumat la a fi una simbolică şi nu una reală, cu consecinţe concrete.
Cheile împărăţiei
Şi totuşi, tradiţia creştină, din ce în ce mai atacată de manifestările postmoderne ale lumii, supravieţuieşte. Mesajul creştin al naşterii, al speranţei în înviere şi al relaţiei speciale cu Dumnezeu, este asumat de o parte a oamenilor şi acceptat de marea majoritate a celorlalţi. Fiecare dintre noi are în familie pe cineva ce acceptă să sărbătorească Crăciunul să stea cu noi la masă, să facă cadouri şi să se joace de a sărbătoarea fără să creadă în ea. Tocmai pentru că este atât de radicală această credinţă încât consideră că nici ceilalţi nu o iau în serios până la capăt. Dar despre ce este vorba în această asumare radicală a creştinismului ?
Rugăciunea Rorate Caeli („Coboare roua din senin”) este specifică pentru acest timp de pregătire pentru Crăciun, paradoxal ea este alcătuită din fragmente din cartea lui Isaia, deci din Vechiul Testament, din rugăciunea dreptului, ce a participat la distrugerea Ierusalimului şi acum caută o mângăiere şi se adresează lui Dumnezeu. Acesta îi spune să nu fie trist, căci va veni cel drept, Mântuitorul şi salvatorul. Este o promisiune a venirii lui Hristos, a venirii lui Mesia. Promisiunea făcută poporului evreu este împlinită la Crăciun. Dar, cum poporul evreu îşi manifestă scepticismul cu privire la instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu prin spirit şi nu prin arme şi puteri supranaturale, sunt invitate să participe la această împărăţie toate neamurile. Crăciunul nu este altceva decât momentul de început al împărăţiei, prima venire a lui Hristos ce nu poate fi înţeleasă decât în legătură cu cea de a doua, de la sfârşitul veacurilor: prima oară vine să vestească împărăţia şi a doua oară să judece.
Conceptul de împărăţie a lui Dumnezeu a fost subiectul a multlor interpretări: care e sediu împărăţiei, lumea aceasta sau cealaltă, a început deja împărăţia prin naşterea lui Hristos sau va începe la sfârşitul veacurilor? Este împărăţia una de natură spirituală sau materială? Este un concept teologic sau este unul politic?
Cred însă că adevăratul sens al conceptului poate fi înţeles exact de Crăciun, prin prisma poveştii simple a naşterii în iesle. Hristos se naşte în condiţii umile şi va trăi într-o familie israelită simplă, fără funcţii politice sau economice. Nimic din condiţiile de suprafaţă nu anunţă schimbări radicale. Este ştiut că venirea lui Mesia a fot înţeleasă în termeni politici: de la Imperiul Roman până la apostoli, foarte multă lume a interpretat Mântuitorului ca un act politic, un dizident ce va fi capul unui revolte împotriva imperiului. Refuzul de a satisface acestă aşteptare, prin acceptarea autorităţii caesarului în cele materiale, este de neînţeles pentru toţi cei ce cred că cele spirituale trebuie să aibă autoritate asupra celor materiale. Dar respingerea autorităţii directe politice este refuzul de a instaura împărăţia lui Dumnezeu prin puterea forţei şi a armelor, este libertatea dată oamenilor de a veni de bună voie în acest regat.
Împărăţia lui Dumnezeu este subtilă, nu are evidenţa lumii materiale şi forţa puterii politice, pentru a accede la ea este necesar şi suficient să crezi, să te deschizi către miracol şi eventual să rămăi deschis şi după dimineaţa zilei de Crăciun.
Rorate caeli desuper, et nubes pluant iustum.
Ne irascaris Domine, ne ultra memineris iniquitatis: ecce civitas Sancti facta est deserta: Sion deserta facta est: Jerusalem desolata est: domus sanctificationis tuae et gloriae tuae, ubi laudaverunt te patres nostri.
Rorate caeli desuper, et nubes pluant iustum.
Peccavimus, et facti sumus tamquam immundus nos, et cecidimus quasi folium universi: et iniquitates nostrae quasi ventus abstulerunt nos: abscondisti faciem tuam a nobis, et allisisti nos in manu iniquitatis nostrae.
Rorate caeli desuper, et nubes pluant iustum.
Vide Domine afflictionem populi tui, et mitte quem missurus es: emitte Agnum dominatorem terrae, de Petra deserti ad montem filiae Sion: ut auferat ipse iugum captivitatis nostrae.
Rorate caeli desuper, et nubes pluant iustum.
Consolamini, consolamini, popule meus: cito veniet salus tua: quare maerore consumeris, quia innovavit te dolor? Salvabo te, noli timere, ego enim sum Dominus Deus tuus, Sanctus Israel, Redemptor tuus.
Anticomunism décembre 19, 2009
Aceasta este rezumatul unei conferinte sustinute la Facultatea de Filosofie Fall of communism after 20 years
Auzim din ce în ce mai mult vorbindu-se despre anticomunism, acum, în luna decembrie, la 20 de ani de la revoluţie. Candidaţii în cursa electorală se vor pe rând şi nejustificat susţinătorii anticomunismului. Să vedem ce spun clasicii teoriei politice despre acest subiect. Putem să listăm mai multe tipuri de discursuri ce critică sistemele comuniste. Voi face câte o scurtă prezentare a lor şi mă voi opri asupra avantajelor şi dezavanatajelor fiecăruia în parte.
1. Analiza popperiană asupra marxismului, indispensabil legată de proiectul de societate comunistă, este una de tip epistemologic. Ceea ce face Popper este să ia în serios raţionamentele marxiste pentru a le contesta validitatea. Profeţiile lui Marx sunt infirmate, nu în sensul că ar fi false sau că premisele de la care pleacă sunt false, ci deoarece concluziile prezentate ca necesare în teoria ştiinţifică marxistă sunt de fapt contingente.
De exemplu, Popper critică profeţia apariţiei iminente a revoluţiei sociale, ca urmare a acumulării de bunuri de către un număr foarte mic de burghezi şi a creşterii sărăciei proletariatului. Viziunea marxistă presupune o consecinţă intermediară şi o consecinţă finală, prima este dispariţia claselor mijlocii şi a doua îndeplinirea revoluţiei sociale, căuzată de tensiunea crescută dintre ultimele două clase. Raţionamentul lui Marx nu ia în seamă alternativele posibile. O posibilitate ar fi ca producătorii agricoli să se constituie în clasă separată, o altă posibilitate ar fi ca burghezii, ce vor să introducă conflicte în interiorul clasei muncitoare, să ofere salarii diferenţiate.
Or, dacă există mai multe variante decât cea prorocită de Marx, atunci marxismul nu are caracterul ştiinţific şi necesar pe care şi-l asumă. În plus, Popper asumă o viziune epistemică asupra lumii ce este incompatibilă cu deţinerea monopolului adevărului de către o ideologie. Pentru filosoful austriac adevărul nu are un caracter manifest, adică nu putem şti niciodată dacă l-am atins sau nu, putem şti doar când suntem în eroare.
A susţine că eşti deţinătorul adevărului absolut este periculos politic pentru că te vei simţi îndreptăţit să îl impui prin forţă tuturor. Democraţia este superioară pentru că ea presupune dialogul raţional între oamenii, democraţia înseamnă dreptul fiecăruia de a susţine o opinie, fără a îi obliga pe ceilalţi prin „autoritatea” ideologiei să fie de acord.
Avantaj: Este o analiză serioasă filosofică ce luminează presupoziţiile istoriciste ale marxismului.
Dezavantaj: Este tehnică, presupune cunoaşterea unor noţiuni de filosofie clasică, este un discurs dedicat celor ce s-au decis deja să urmeze raţiunea.
2. Analiza prin prisma religiilor politice, care interpretează comunismul ca pe o erezie creştină, observând comportamentul de tip religios al partizanilor ce se raportează la partid ca la Biserică. Aici putem sesiza două tipuri de discurs: cel sociologic propus de Raymond Aron şi cel centrat pe structurile de gândire teologice ale comunismului, aşa cum e cel al lui Alain Besançon.
„Propun să numim religie seculară doctrinele ce iau în sufletele contemporanilor noştrii locul credinţei dispărute şi care situează aici jos, în viitor, în viitorul îndepărtat, sub forma unei ordini sociale ce trebuie creată mântuirea umanităţii” (R. Aron, „L’âge des empires et de l’avenir de la France, Défense de la France 1946”). Acesta este înţelesul dat de Aron religiei seculare. Analiza sa din „Opiul intelectualilor” foloseşte tocmai acest limbaj al teologiei secularizate. Proiectul lui Besançon propune, complementar, analiza gnozei ca sistem ce uneşte credinţa şi raţiunea pentru a îşi impune universalitatea şi necesitatea.
Avantaj : Tipul acesta de discurs scapă de mrejele ideologiei, de obicei discursurile antimarxiste seamănă foarte tare cu cele marxiste, pentru că folosesc acelaşi limbaj – or, limbajul fiind creator de realitate, acesta are deja pregătite scheme de gândire care să structureze realitatea.
Dezavantaj: Presupune o viziune religiosă, eventual creştină, asupra lumii. A critica comunismul ca proiect al falsei mântuiri presupune credinţa în existenţa mântuirii.
3. Tipul de discurs economic ce apare în scrierile lui Hayek şi Mises se centrează asupra criticii strict economice a planificării organizate de stat. Mises arată cum orice intervenţionism în economie duce la prăbuşirea pieţei libere şi la scăderea cantităţii de produse de pe piaţă.
Exemplele sale sunt foarte concrete – dacă statul stabileşte un preţ fix la lapte şi fermierii sunt obligaţi să îl vândă la acel preţ în timp, fermierii nu vor mai fi interesaţi să crească vaci, pentru că profitul obţinut în urma vânzării de lapte nu le va ajunge să hrănească vacile şi vor decide să se reprofileze. Rezultatul va fi că va exista o cantitate mult mai mică de lapte pe piaţă decât cea anterioară deciziei statului de a fixa un preţ fix neprohibitiv la un anumit produs.
Discursul lui Hayek, pe lângă elementele de economie, încearcă să vadă şi care sunt cauzele dorinţei socialiste de a organiza totul după o planificare raţională. Sursa răului este aplicarea în ştiinţele sociale a metodelor utilizate de ştiinţe naturii, dorinţa de a avea legi în sistemul economic şi social, la fel cum există legi ale naturii. Hayek numeşte „scientism” proasta aplicare a metodelor ştiinţelor fizice în ştiinţele sociale şi „constructivism” utilizarea lor pentru a justifica controlul asupra societăţii. În ultimă instanţă, planificarea economică presupune şi lipsa de libertate a spiritului, pentru că o dată ce li s-au luat indivizilor mijloacele de producţie, li se va lua şi libertatea de a îşi decide scopurile.
Avantaj: Este un calcul pragmatic, ce arată cum productivitatea şi calitatea produselor scade în condiţiile economiei etatizate, analiza nu ţine cont de intenţiile marxiste, ci doar de rezultatele concrete.
Dezavantaj: Surprinde doar un singur aspect al comunismului.
4. Discursul literaturii distopice, aşa cum apare în romanele lui Orwell, Huxley sau Zamiatin, presupune construcţia literară ce exemplifică cea mai rea dintre lumile posibile, care pleacă de la premisele propuse de comunism precum egalitatea tuturor indivizilor, importanţa comunităţii, educaţia asigurată de către un unic organ al statului.
Cărţile lui Orwell, „1984” şi „Ferma animalelor”, au devenit celebre, ele sunt simboluri ale criticii comuniste, sunt foarte uşor de înţeles şi foarte expresive. Ele ne conving foarte uşor că nu vrem să trăim într-o lume unde avem numere în loc de nume, ca în romanul „Noi” al lui Zamiatin, că nu vrem să fim organizaţi după clase sociale decise genetic de la naştere, ca în „Minunata lume nouă” a lui Huxley, că nu vrem să trăim într-o lume în care Fratele cel Mare ne urmăreşte toate mişcările, sau într-un stat ce are grijă să rescrie istoria de fiecare dată când interesul Partidului o cere.
Avantaj: Sunt foarte populare, conving uşor şi rămân în memorie, nu e nevoie să ai un doctorat în teorie politică ca să le înţelegi mesajul.
Dezavantaj: Sunt opere de ficţiune.
5. Discursul memorialistic precum cel făcut de Soljenitîn în „Arhipelagul Gulag” sau în „Pavilionul canceroşilor” impresionează foarte uşor pentru că descrie modificarea întregului univers uman sub apăsarea terorii din lagărele de concentrare. Este un discurs centrat pe detalii, ce impresionează cel mai uşor pentru că arată schimbarea radicală dintre lumea liberă şi lumea puşcăriilor politice, cele mai mici gesturi sau nevoi, pe care în condiţii de libertate le ignorăm, devenind extrem de importante – a merge la toaletă de fiecare dată când ai nevoie, a respira aer curat, a fi singur măcar 5 minute, a nu fi izolat de ceilalţi, a vedea lumina soarelui.
Avantaj: Aceste memorii au impresinoat lumea occidentală la publicarea lor şi au făcut-o să conştientizeze gradul de rafinament la care au ajuns forţele răului în Gulagul comunist. Impresionează şi rămâne vii în memorie, sunt exemplificări concrete ale terorii comuniste.
Dezavantaj: Unele pasaje sunt atât de dure de citit încât poţi să refuzi să le citeşti ca să nu te înspăimânte.
6. Analiza prezentată de Kolakowski în „Principalele curente ale marxismului” face o istorie a diverselor tipuri de marxism care au existat de-a lungul timpului. Punctul de plecare îl reprezintă analiza rădăcinilor filosofice ale dialectii; lucrarea ajunge la principalele opere ale lui Marx şi Engles şi prezintă apoi evoluţiile lor în cadrul marxismul francez, al celui polonez, al celui austriac, culminând cu leninismul şi cu stalinismul, specifice URSS.
Fără să facă o critică în sensul clasic al cuvântului, Kolakowski pune în lumină diferenţele între aceste curente atât de diferite încât te poţi întreba care este aerul de familie ce le uneşte. Pluralitatea interpretărilor date operei lui Marx subliniează un element esenţial – există o reţea de critici în cadrul marxismului însuşi, ale unui aspect precis din opera lui Marx sau asupra interpretării corecte a marxismului original. Lucrarea nu contestă idealul – fiind o critică din interiorul sistemului, este una ce se întreabă asupra mijloacelor de a obţine idealul deja stabilit. Dacă însă există mai multe variante de a interpreta şi dezvolta scrieriile lui Marx, atunci aceastea nu sunt atât de ştiinţifice pe cât pretindea Marx.
Avantaj: Arată pluralitatea din cadrul aceluiaşi curent de gândire
Dezavantaj: Trebuie să ai răbadarea să stai să compari diversele tipuri de analize din familia marxismului
Acestea sunt doar câteva dintre discursurile anticomuniste, fiecare are avantaje şi dezavantaje, dar pentru a ne face o idee despre ce înseamnă anticomunismul, ideal ar fi să le abordăm holist, căci fiecare în parte tratează câte un aspect al problemei. Sper însă că cei ce se declară în aceste zile anticomunişti pot să subscrie măcar unei forme de discurs din cele enunaţe mai sus.
Cine şi de ce îi plăteşte pe intelectuali? I novembre 6, 2009
Voi posta aici o dezbatere desfasurata in revista Cultura
Miercuri, pe 21 octombrie, a avut loc la Institutul Cultural Român conferinţa „Trădarea Intelectualilor, Pro şi Contra”. Au participat Andrei Cornea, Cătălin Avramescu, Florin Ţurcanu şi Sorin Cucerai, moderator fiind Ştefan Vianu. Dezbaterea pleacă de la cartea lui Julien Benda, publicată în 1927 „La trahison des clercs”, ce reproşează cărturarilor că au părăsit lumea ideilor şi a adevărurilor eterne pentru a se lăsa acaparaţi de pasiuni politice, de rasă, de naţiune sau de partid.
Pactizarea cu secolul
Vocaţia intelectualilor este apărarea ideilor eterne, căutarea adevărului, iar trădarea presupune pactizarea cu secolul, cu nevoile lui politice. Extrăgându-şi rădăcinile din atitudinea intelectualilor francezi în afacerea Dreyfuss şi în Primul Război Mondial, cartea poate apărea şi ca o atenţionare în faţa tentaţiilor totalitare. Subiectul este foarte actual şi m-aş fi aşteptat să iasă scântei, intelectualii neangajaţi să îi acuze pe cei angajaţi, să se creeza o dezbatere onestă pro şi contra intrării intelectualilor în politică. Nu voiam neapărat ca intelectualii anti-Băsescu să se caftească conceptual cu cei pro-Băsescu, ci îmi doream o dezbatere raţională despre motivele intrării în politică şi cele ale rămânerii în teritoriu pur al ideilor. Dacă se hotărăseră însă să nu facă campanie electorală vorbitorii puteau cel puţin să ridice problema intelectualilor în comunism, cea ce s-a încercat un pic la întrebările sălii. Cum a arătat şi Andrei Cornea, este adevărat însă că Benda îi critică pe intelectuali care au pactizat cu secolul în libertate şi nu sub ameninţarea torturii sau în închisoare.
Lăsând la o parte aştepătările mele, rezum ceea ce s-a discutat efectiv. Sorin Cucerai propune două modele ale acţiunii intelectuale: modelul parmenidian şi modelul platonician. Potrivit modelului parmenidian există două lumi separate, lumea Binelui, a Adevărului şi a Fiinţei, şi lumea aparenţelor. Intelectualul are datoria, dar şi vocaţia de a se dedica în întregime lumii valorilor nemuritoare, ignorând tot ce ţine de lumea aparenţelor. Modelul platonician, invocat în Mitul peşterii, presupune un travaliu între două lumi, după ce a reuşit să iasă din peşteră şi să contemple ideile, adevăratul filosof trebui să se întoarcă în peşteră ca să îi călăuzească pe ceilalţi către lumină. În funcţie de modelul pe care îl propunem putem defini ce reprezintă trădare şi ce nu. A face dizidenţă regimurilor totalitare ar fi, potrivit modelului parmenidian, o trădare, însă ar fi o urmare firească a vocaţiei de intelectual. Pentru Andrei Cornea însă, modelul platonician al intelectualului presupune o imagine a cetăţii ideale, pe care intelectualul vrea să o aducă la realitate, şi în ultimă instanţă o utopie. Deci, modelul platonician nu presupune doar un du-te vino din lumea ideilor în lumea oamenilor, ci şi o încercare de instaurare a lumii ideilor în lumea oamenilor.
Aici discuţia se complică, deoarece avem în joc trei modele: cel în care intelectualul rămâne în lumea ideilor şi ignoră orice nu este idee – modelul bătrânului dascăl al lui Eminescu –; cel în care intelectualul se implică în viaţa cotidiană, însă doar pentru a susţine adevăruri eterne – să spunem că aici ar intra opoziţia celor ce au luptat pentru a trăi în adevăr, ca dizidenţi ai sistemelor totalitare, vs, trei, modelul intelectualului ce încearcă să impună, este adevărat, prin persuasiune şi nu prin violenţă, propriile sale valori. În măsura în care trebuie să promovezi o sumă de valori, acesta fiind job description-ul intelectualului, cum poţi să eviţi ca mijloacele să nu trădeze scopul? Politica, în înţelesul ei clasic, se ocupă de binele cetăţii, de promovarea acelor valorilor ce reprezintă binele public, deci prin prisma acestei interpretări a politicului intelectualul este obligat să se ocupă de politică. Însă el nu trebuie să aibă opţiuni partizane.
Consecvenţa cu propriile idei
Această nevoie de obiectivitate este absurdă în măsura în care manifestarea opţiunilor ideatice este un gest ce influenţează sfera publică, deci în ultimă instanţă unul politic. Nu poţi să pretinzi într-o democraţie viabilă unui cetăţean că, atâta timp că el este intelectual, preot sau general al armatei, nu va avea dreptul să aibă opţiuni politice. Problema reală ridicată de cărţile domnului Cornea este dacă acel intelectual este sau nu este consistent cu propria teorie, adică în ce măsură propriile opţiuni se pot încadra în idealul propus în lucrările sale teoretice. Să fii consistent cu propriile idei, aceasta este singurul lucru ce i se poate cere legitim unui intelectual. Nu să nu facă politică, ci politica pe care o face să fie consistentă cu propriile idei filosofice.
Mai este o problemă, există momente în istorie în care nu este permis să refuzi să faci politică, a refuza să te opui unui sistem totalitar înseamnă, cel mai adesea, a îl susţine (nu contează motivele ce îl determină pe intelectual să nu se implice). Chiar dacă eseul lui Benda nu are ca punct central rolul intelectalilor în regimurile totalitare, acesta permite să ne oprim legitim asupra acestui subiect. Trebuie el să critice regimul sau trebuie să îşi continue munca de îmbogăţire a împărăţiei spiritului? În presa românească cele două răspunsuri sunt descrise printr-o comparaţie între cazurile lui Jan Patocka, ce a acceptat să fie promotor direct al valorilor, în ultimă instanţă, politice ale Chartei 77, şi cazul lui Constantin Noica, ce a preferat să continue să îşi dezvolte sistemul ontologic implicării în acte concrete de dizidenţă.
O întrebare ce nu a fost tratată în cadrul conferinţei, dar care merită luată în calcul când vorbim despre opinii partizane, este: trebuie intelectualii să fie plătiţi pentru munca lor? În ce măsură plata pentru această muncă îi condiţionează să susţină mai repede o idee decât alta? Este într-un fel o generalizare a discuţiei legată de jurnalişti, ce nu pot să atace un anume partid politic sau o anume companie multinaţională fără să îşi piardă locul de muncă, în cazul în care acel grup de interese este acţionar la trustul de presă la care lucrează. Corelativ, ar trebui să fie aduse în discuţie două întrebări:
1. A fi intelectual este un job ca oricare altul &
2. Furnizează munca intelectuală vreo formă de bine social, pentru care cel care o depune trebuie plătit? (discuţia exclude cazul profesorilor, ce sunt plătiţi pentru a educa, şi ai cercetătorilor, plătiţi pentru o activitate specifică, pe care cineva anume o solicită).
Critică şi loisir
Benda ar spune că unul dintre acele bunuri pe care le aduce un intelectual societăţii este menţinerea vie şi transmiterea valorilor eterne, iar un altul ar fi critica pe care aceşti indivizi sunt datori să o facă societăţii. Această opinie presupune, evident, că societatea are nevoie de valori eterne pentru buna ei funcţionare şi de o critică constantă a moravurilor ei. Să presupunem, de dragul discuţiei, că societatea are nevoie de aceste două bunuri spirituale pe care intelectualii le pot oferi.
Dar cine este dator să plătească? Este statul dator să îi remunereze, după utopicul ideal al cecurilor în alb, propus de Noica? Este foarte tentant să dăm un răspuns afirmativ acestei întrebări, pentru că indivizii obişnuiţi nu sunt totdeauna conştienţi de nevoile lor intelectuale şi spirituale aşa cum sunt conştienţi de nevoile lor fizice. Pericolul constă aici tocmai în tentaţia totalitară, aşa cum apare în critica pe care Popper o face în, „Societatea deschisă şi duşmanii ei”, modelului platonician de a îi înţelege pe intelectuali. Sistemele totalitare sunt hotărâte să îşi educe cetăţenii cu orice preţ, căci oamenii nu fac răul decât din ignoranţă. Pentru că societăţile totalitare îi apreciează în mod deosebit pe intelectuali, înclinaţia acestora către ele este mult mai mare decât a medicului sau a inginerului, apreciaţi de orice tip de regim politic.
Dincolo de tentaţia totalitară trebuie recunoscut faptul că oamenii de rând nu sunt obişnuiţi să considere drept necesitate o interpretare fenomenologică a realităţii înconjurătoare sau o cercetare în fizica particulelor elemetare. Presupunând că cineva ar reuşi să le stârnească interesul, nu ar fi suficient de motivaţi ca să şi plătească astfel de cercetări. Evident, liberalii vor invoca sursele private de finanţare şi îi vor arunca pe piaţa liberă pe intelectuali. Dacă nu sunt plătiţi, înseamnă că nu sunt suficient de buni sau că lumea nu are nevoie de astfel de servicii. O carte bună este o formă a ceea ce fracezii numesc loisir şi oamenii sunt obişnuiţi să plătească pentru loisir, chiar uneori mult mai mult decât pentru bunurile strict necesare.
Însă, nici un intelectual nu ar accepta că munca lui este menită doar să ofere loisir, să fie o petrece şi o distragere ce fac plăcere. Pretenţia intelectualului este accea de a încearca să găsească adevărul şi de a oferi societăţii posibilitatea de a înţelege care este adevărul, şi prin urmare binele, dreptul, justul, frumosul. Or, adevărul nu este cotat bine la bursă, ce este adevărat nu este neapărat, şi cel mai adesea nu este opinia majorităţii.
Adevăr vs fals; modele de subzistenţă
Împingând acest argument la extrem, vom ajunge în situaţia în care majoritatea oamenilor vor fi dispuşi să plătească mai repede pentru un fals, care le face plăcere, decât pentru adevăr. Este dreptul lor de a investi resurse financiare în orice idei vor şi nimeni nu are puterea de a decide ce adevăruri trebuie susţinute şi care trebuie ignorate. Însă, spre deosebire de politică, caz în care majoritatea poate decide în mod legitim, în problemele intelectuale argumentele sunt mărci înregistrate ale adevărului.
Lăsate la voia pieţei libere, ideile false vor fi mai apreciate decât cele adevărate. Suntem în faţa vechii probleme ridicate de dialogul platonician „Gorgias”, pe cine va asculta mulţimea, pe medic sau pe bucătar? Respectul pentru liberatea umană presupune să îi dai posibilitatea individului să decidă să îl asculte pe bucătar sau pe orator, şi nu pe medic, dar tot respectul pentru demnnitatea umană presupune să acordăm o importanţa mai mare adevărului decât falsului.
Mai există şi o altă posibilitate, pentru a îţi căştiga dreptul de a susţine ceea ce tu consideri adevărat, fără a fi supus legilor pieţii – este modelul propus de apostolul Pavel: aţi putea să mă hrăniţi pentru munca mea de a predica evanghelia (iar aici chiar avem de a face cu susţinerea unui Adevăr), dar, pentru a nu se spune că predic ca sa îmi câştig existenţa, voi face corturi pentru a îmi asigura traiul, iar în restul timpului voi predica. Soluţia pe care el o alege este totuşi foarte greu de susţinut (Pavel era un sfânt, ceea ce nu este o condiţie obligatorie pentru a fi intelectual), mai ales în societatea contemporană în care nu tindem să accordăm credit unui lucrător la CFR ce scrie poezii sau unei coafeze care, în timpul liber, scrie tratate de ontologie.
Recapitulând, am găsit trei posibilităţi de răspuns la întrebarea „cine trebuie să îi plătească pe intelectuali”, dar fiecare variantă presupune dezavantaje demne de luat în calcul. Meserie sau vocaţie, căutare a adevărului sau loisir, statutul intelectualilor a stârnit întotdeauna dezbateri, fără ca un răspuns definitiv să se impună.
Despre intelectuali. Toţi intelectualii! II novembre 6, 2009
Un articol de Bogdan Duca, publicat cu acordul autorului
Motto:
„Confruntaţi cu sfidarea destinului, intelectualii au practicat neutralitatea faţă de ciuma bubonică. În cea mai mare parte, ei sunt victimele unei maladii profesionale, înstrăinarea intelectualului de realitate. Odată ce-au pierdut contactul cu realitatea, ei au dobândit o artă diabolică. Ei pot demonstra tot ceea ce ei cred şi cred în tot ceea ce pot demonstra”. Arthur Koestler
Dependenţa de putere
Când ţi-e lumea mai dragă te loveşti fie de o luare de poziţie a intelectualilor într-o chestiune, fie de un protest tot al intelectualilor cu privre la altă chestiune. Fiecare politician serios are intelectualii „săi », la fel de nelipsiţi dintr-o campanie electorală ca şi lipitorii de afişe sau împărţitorii de fluturaşi. Intelectualii protestează, intelectualii iau poziţie, intelectualii vociferează, se supără sau susţin pe cineva, ceva, o cauză sau mai multe, o stare de spirit sau alta. Iar opinia publică trebuie să ţină cont de părerea lor.
Se cuvine spus de la bun început că intelectualii, deşi pretind lucrul acesta, nu sunt acelaşi lucru cu oamenii de cultură, cu filosofii, cu erudiţii, cu literaţii şi specialiştii în diverse domenii spirituale. Unii dintre intelectuali sunt şi filosofi, scriitori, poeţi, specialişti în diverse discipline umaniste, dar a fi intelectual nu are nimic în comun cu a fi un specialist în domeniul tău. Însă, pentru că intelectualii au nevoie de o justificare pentru autoritatea pe care şi-o revendică, ei o extrag, de cele mai multe ori nelegitim, din domeniile pe care le profesează sau ar trebui să le profeseze. O să descoperiţi însă faptul că majoritatea intelectualilor sfârşesc prin a nu fi buni decât în această stranie vocaţie de… intelectual. În rest sunt nuli.
Mai trebuie subliniat şi un alt aspect-cheie. Intelectualii sunt dependenţi de putere şi, mai ales, de puterea politică. Se învârt în jurul ei, o adulează şi o urăsc în acelaşi timp, o blestemă şi o teoretizează. De aceea, de multe ori, ei se confundă sau sunt confundaţi nelegitim, cu specialiştii în domeniile ştiinţelor politice şi sociale, cu filosofii politicului. Desigur că deosebirile dintre intelectuali şi aceştia sunt subtile, dar ele există (ţinând mai ales de condiţionările epistemice şi etice pe care le presupune relaţia unui specialist autentic cu domeniul său de cercetare). De aceea, nu putem să privim decât cu tristeţe atunci când orice intelectual este etichetat ca fiind „analist politic ».
Mai mult, intelectualii se pretind şi infailibili. Când se pronunţă pe o temă, atunci discuţiile pe tema respectivă ar trebui să înceteze, iar orice atitudine care s-ar opune poziţiei lor nu poate să fie decât o felonie şi o trădare în favoarea intelectualilor adverşi. Intelectualii sunt peste tot şi niciunde. Un intelectual nu recunoaşte decât cu multă dificultate statutul de intelectual al altor persoane decât cele din cercul său „de egali ». Pe de altă parte, este greu să îi identifici pe intelectuali. Într-o perioadă, ei aveau ochelari şi barbă, semne de recunoaştere fizică prea suficiente pentru a putea fi ţinta unor adversari, precum minerii din Piaţa Universităţii. Acum pot fi recunoscuţi doar prin limbajul de sinteză, dintre stilul informal, de stradă şi discursul academic-pretenţios. Barba, asociabilă cu o atitudine religioasă, a fost înlăturată, iar incomozii ochelari pot să devină inutili cu ajutorul unei simple operaţii oculare.
Dar dacă omul de ştiinţă doreşte să identifice fără riscul de a greşi un intelectual trebuie să îi verifice… orgoliul acestuia. Specia este una extrem de infatuată. Asemeni curcanilor, intelectualii se umflă în pene şi îşi umflă guşile solemn de fiecare dată când se apelează la ei. Pur şi simplu, nu pot rezista oricărei zgândăriri a orgoliului.
La ce buni intelectualii?
Specimenele din familia aceasta se mai pretind, desigur, a fi şi obiectivi. Mai mult chiar, purtătorii înşişi ai obiectivităţii! Intelectualul nu poate să creadă despre el că este un simplu muritor. E drept, uneori mai spune că e doar un simplu urmaş al unor mari maeştri, se mai smereşte în faţa lui Dumnezeu, a morţii şi a clasicilor. Dar nu vă lăsaţi înşelaţi! Smerirea lui e pur formală şi…pedagogică. El vă arată, prin felul în care se prosternează în faţa lui Dumnezeu şi a clasicilor morţi, metoda prin care şi dumneavoastră ar cam trebui să bateţi metanii în faţa domniei sale.
Există o meserie de intelectuali? Desigur că nu. Deşi intelectualii tare mult şi-ar dori lucrul acesta. Atunci când nu ocupă poziţii legitime moral, precum cele de cadre universitare, sau când nu trăiesc de pe urma unei munci neintelectuale, toţi intelectualii se dedică găsirii unor sinecuri pe care, cu ajutorul politicienilor pe care îi slujesc, le folosesc ca surse de venit constante. Intelectualii sunt naturaliter de stânga. Nu sunt capabili să trăiască prin propria lor muncă şi de cele mai multe ori sunt incapabili şi să se supună unor rigori precum cele academice (majoritatea intelectualilor, după cum observaţi cu ochiul liber, sunt cel mult cu „jumătate de normă » la o facultate). Ei au nevoie de Stat pentru a îi finanţa şi atracţia lor naturală faţă de putere are şi o dimensiune pragmatică: puterea aduce bani. De aceea, să nu vă miraţi dacă veţi vedea cumva intelectuali cu idei conservatoare sau libertariene acceptând hămesiţi orice sinecură bugetară: înainte de a avea idei conservatoare sau libertariene, ei sunt oameni de stânga.
Intelectualii de dreapta nu există. Desigur că există intelectuali ce se găsesc la dreapta stângii, dar aceasta este o cu totul altă poveste. Cert este că nici stânga, nici dreapta nu ar avea nevoie de intelectuali, dar prezenţa lor a devenit de un firesc ce face să devină condamnabilă din oficiu o întrebare de genul „ce nevoie avem de dumneavoastră, domnule intelectual X? ».
La ce sunt buni intelectualii? Evident că la nimic… bun. Într-o societate pe care nu o pot influenţa negativ (unicul lucru pe care s-ar priepe să-l facă), intelectualii sunt nişte inutilităţi costisitoare. De când s-a autoinventat specia lor, nu au făcut mai nimic util pentru societate. Primii intelectuali au apărut în China primului Împărat. Atunci ei se numeau „filosofi legişti ». Orgolioşi ca şi urmaşii lor, contemporani cu noi, avizi de putere, cam tot ca aceştia, mereu gata să fie în serviciul clasei politice pe care o dispreţuiesc în aceeaşi măsură în care o admiră, proto-intelectualii au contribuit la instaurarea primului regim totalitar din istorie. Să o fi făcut din greşeală? Istoria ne va dovedi că, poate din pricina atracţiei pe care puterea o exercită asupra lor, intelectualii ajung să fie părinţii ideatici şi slujitorii totalitarismului.
După ce filosofii legişti au ieşit din istorie, până în secolul al XVIII-lea istoria ne-a ferit de intelectuali. Mai apărea din când în când către unul, dar morala religioasă, bunul-simţ şi frica de Dumnezeu a conducătorilor vremii făceau ca acel caz să fie izolat, iar specia să nu poată să se înmulţească. Secolul al XVIII-lea însă aduce, odată cu revoluţia industrială, fabricile de intelectuali. Ele nu sunt Universităţile, deşi trecerea prin Universitate este o condiţie sine qua non pentru a fi intelectual. Intelectualul se fabrica – şi se fabrică, încă – în saloane. Acolo, ferit de frigul de afară, în confortul oferit de o societate prosperă economic, intelectualul începe să facă ouă ideatice. Că le face, nu e o problemă (şi Morus, şi Campanella, si Bacon au mai ouat idei „geniale » despre noua lume). Problema este când încep să şi clocească ouăle respective. Inepţiile de salon se mută în biblioteci, li se dă o armătură teoretică şi apoi sunt oferite politicienilor pentru a le pune în practică. Din clocitorile intelectuale de secol XVIII am avut parte de revoluţia franceză cu teroarea şi războaiele sale. Iar clocitorile intelectualilor din secolul XIX ne-au oferit „şansa » de a trece, între altele, prin experienţele Gulagului, Holocaustului şi a două războaie mondiale.
O să mi se reproşeze că sunt prea categoric. Există şi intelectuali care se opun totalitarismelor, nu? Mulţi dintre ei, au adus servicii nepreţuite luptei antitotalitare prin scrisul lor. În definitiv, Raymond Aron, Hannah Arendt şi Camus au fost duşmani ai totalitarismului şi nu partizani ai lor. Eh! voi răspunde, nici o specie umană nu a reuşit să îşi inventeze o formă de supravieţuire precum intelectualii. Şi voi explica de ce.
Când au apărut în istorie, în zorii Chinei imperiale (războaiele celor Şapte Regate şi unificarea Chinei sub Shi Huang), intelectualii au descoperit, cu pragmatismul propriu civilizaţiei chineze (civilizaţie total lipsită de simţ metafizic), că statutul de intelectual este unul autodistructiv pe termen lung. Intelectualul este atras de puterea pe care o slujeşte, teoretiza Han Fei, unul dintre primii mari intelectuali, şi doreşte sporirea acestei puteri. Dar el trebuie să fie în acelaşi timp conştient că sporirea acestei puteri va face ca instrumentul politic al acesteia să trebuiască, pentru a supravieţui el însuşi, să îşi ucidă intelectualii. Pentru Han Fei şi discipolii săi acest fapt era inevitabil. De aceea, toţi intelectualii vremii şi-au asumat ca pe ceva firesc destinul fatidic de victime fizice a tiraniei pe care o consolidaseră.
Ideologie şi filosofie
Specia intelectualilor a ajuns să se conserve în timp. Pe de o parte, autosuficienţa intelectualilor, pe de altă parte, continua slăbire a factorului politic face ca intelectualii să aibă instrumente de autoprotecţie bine puse la punct. Intelectualii pot să devină „dizidenţi”, iar spiritul lor critic este parte importantă a propriei lor armături. Mai mult, intelectualii devin utili public împotriva… intelectualilor. Căci o inepţie criminală precum marxismul nu poate fi combătută decât cu instrumente intelectuale, nu? Şi iarăşi nu e întâmplător faptul că toţi intelectualii adversari ai intelectualilor au fost ei îşişi trecuţi prin filtrele ideologice pe care ulterior le-au combătut.
Desigur că intelectualii sunt ucişi, de multe ori fiind victimele propriilor sisteme pe care le-au clocit. Ştim desigur că cei mai mari ucigaşi de comunişti au fost comuniştii, iar gulagul a fost plin mai ales de intelectuali „dizidenţi » sau nu care, după ce serviseră ideea, trebuiau să moară tot pentru ea. Dar specia supravieţuieşte. Este imposibil acum să vezi specia intelectualilor dispărută, aşa cum s-a întâmplat în China primilor împăraţi.
Boala intelectuallilor este ideologia. Relaţia dintre intelectuali şi ideologie este una ontologică. Intelectualii generează ideologie şi se simt bine doar în ideologie. Nu pot să iasă din ideologie şi au tendinţa de a ideologiza totul. Luaţi ca exemplu drepturile omului. De la conştientizarea unor adevăruri de bun-simţ, drepturile omului au devenit, pe rând, lege, instrument politic, armă de întrebuinţat pentru tranşarea problemelor în relaţiile internaţionale şi biblia credinţei într-o minunată lume nouă pe care o pot face oamenii pentru oameni. Valorile iniţiale au devenit ulterior o încrengătură legislativă ce se contrazice pe ea însăşi în multe locuri.
Filosofia o instrumentalizează ideologic (a se vedea doar ce minunat dar a fost pentru intelectuali dialectica hegeliană şi cum au denaturat-o). În relaţia cu teologia sunt în continuă adversitate. Intelectualii contribuie în mod esenţial la scoaterea filosofiei din metafizică şi la aruncarea ei într-un mundan ce se vrea a fi şi politic. E interesant de remarcat că intelectualii se simt cel mai bine în medii ferite de influenţe metafizice şi teologice. Prima apariţie a lor în istorie a avut loc în China confucianistă şi antimetafizică, iar revenirea lor pe scenă se face în contextul deicidului de la 1789, deicid pentru care ei înşişi sunt direct responsabili. Relaţia lor cu filosofia este foarte bună atâta timp cât această filosofie rămâne prinsă într-un hic et nunc. Filosofia politică, de exemplu, care, aşa cum arăta un Leo Strauss, era indisolubil legată de metafizică pentru antici, devine acum un nume golit de sens, teren de joacă pentru intelectuali. Departe de a fi ceva serios, filosofia politică recentă este unul dintre croitorii ce mimează croirea hainelor celor noi ale intelectualilor împăratului.
Intelectualii nu se pot apropia de biserică decât cel mult cu frică şi rezervă. Nu sunt capabili să înţeleagă transcendentul, fiind sclavii istoriei, ai imediatului. Mesajul Creştinismului ajunge la urechile lor doar ideologic. Când profetul Isaia vorbeşte de Împărăţia ce va să vină, intelectualii se gândesc la… comunism sau la cine ştie ce utopie istorică. Specia lor nu se simte bine în lăcaşul Domnului decât dacă acest lucru „dă bine” public.
Teologia le este însă adversarul. De ce? Deoarece reprezintă tot ceea ce aşteaptă ei de la ideologiile lor, dar nu are nici o finalitate pământească. Intelectualii nu pot accepta miza principală a teologiei: această lume nu este decât o Vale a lacrimilor şi nu trebuie să aşteptăm nimic bun de la ea. Incapabili să îşi asume optimismul eshatologic al teologiei, care priveşte tot timpul dincolo de istorie, intelectualii rămân captivi unui optimism istoric, fideli credinţei conform căreia, inginereşte, se poate construi şi o lume mai bună. Teologia, cu priorităţile sale eshatologice, cu tipul de reflecţie critică faţă de lume pe care îl manifestă, este soluţia reală pentru provocarea intelectuală. Spre deosebire de soluţia agnostică a modestiei epistemice, propusă de Popper, soluţia teologică la speculaţia intelectuală este una ce poate să ofere intelectualilor înşişi şansa ieşirii din propia capcană ideatică: convertirea.
