Cine şi de ce îi plăteşte pe intelectuali? I novembre 6, 2009

Voi posta aici o dezbatere desfasurata in revista Cultura

Miercuri, pe 21 octombrie, a avut loc la Institutul Cultural Român conferinţa „Trădarea Intelectualilor, Pro şi Contra”. Au participat Andrei Cornea, Cătălin Avramescu, Florin Ţurcanu şi Sorin Cucerai, moderator fiind Ştefan Vianu. Dezbaterea pleacă de la cartea lui Julien Benda, publicată în 1927 „La trahison des clercs”, ce reproşează cărturarilor că au părăsit lumea ideilor şi a adevărurilor eterne pentru a se lăsa acaparaţi de pasiuni politice, de rasă, de naţiune sau de partid.

Pactizarea cu secolul
Vocaţia intelectualilor este apărarea ideilor eterne, căutarea adevărului, iar trădarea presupune pactizarea cu secolul, cu nevoile lui politice. Extrăgându-şi rădăcinile din atitudinea intelectualilor francezi în afacerea Dreyfuss şi în Primul Război Mondial, cartea poate apărea şi ca o atenţionare în faţa tentaţiilor totalitare. Subiectul este foarte actual şi m-aş fi aşteptat să iasă scântei, intelectualii neangajaţi să îi acuze pe cei angajaţi, să se creeza o dezbatere onestă pro şi contra intrării intelectualilor în politică. Nu voiam neapărat ca intelectualii anti-Băsescu să se caftească conceptual cu cei pro-Băsescu, ci îmi doream o dezbatere raţională despre motivele intrării în politică şi cele ale rămânerii în teritoriu pur al ideilor. Dacă se hotărăseră însă să nu facă campanie electorală vorbitorii puteau cel puţin să ridice problema intelectualilor în comunism, cea ce s-a încercat un pic la întrebările sălii. Cum a arătat şi Andrei Cornea, este adevărat însă că Benda îi critică pe intelectuali care au pactizat cu secolul în libertate şi nu sub ameninţarea torturii sau în închisoare.
Lăsând la o parte aştepătările mele, rezum ceea ce s-a discutat efectiv. Sorin Cucerai propune două modele ale acţiunii intelectuale: modelul parmenidian şi modelul platonician. Potrivit modelului parmenidian există două lumi separate, lumea Binelui, a Adevărului şi a Fiinţei, şi lumea aparenţelor. Intelectualul are datoria, dar şi vocaţia de a se dedica în întregime lumii valorilor nemuritoare, ignorând tot ce ţine de lumea aparenţelor. Modelul platonician, invocat în Mitul peşterii, presupune un travaliu între două lumi, după ce a reuşit să iasă din peşteră şi să contemple ideile, adevăratul filosof trebui să se întoarcă în peşteră ca să îi călăuzească pe ceilalţi către lumină. În funcţie de modelul pe care îl propunem putem defini ce reprezintă trădare şi ce nu. A face dizidenţă regimurilor totalitare ar fi, potrivit modelului parmenidian, o trădare, însă ar fi o urmare firească a vocaţiei de intelectual. Pentru Andrei Cornea însă, modelul platonician al intelectualului presupune o imagine a cetăţii ideale, pe care intelectualul vrea să o aducă la realitate, şi în ultimă instanţă o utopie. Deci, modelul platonician nu presupune doar un du-te vino din lumea ideilor în lumea oamenilor, ci şi o încercare de instaurare a lumii ideilor în lumea oamenilor.
Aici discuţia se complică, deoarece avem în joc trei modele: cel în care intelectualul rămâne în lumea ideilor şi ignoră orice nu este idee – modelul bătrânului dascăl al lui Eminescu –; cel în care intelectualul se implică în viaţa cotidiană, însă doar pentru a susţine adevăruri eterne – să spunem că aici ar intra opoziţia celor ce au luptat pentru a trăi în adevăr, ca dizidenţi ai sistemelor totalitare, vs, trei, modelul intelectualului ce încearcă să impună, este adevărat, prin persuasiune şi nu prin violenţă, propriile sale valori. În măsura în care trebuie să promovezi o sumă de valori, acesta fiind job description-ul intelectualului, cum poţi să eviţi ca mijloacele să nu trădeze scopul? Politica, în înţelesul ei clasic, se ocupă de binele cetăţii, de promovarea acelor valorilor ce reprezintă binele public, deci prin prisma acestei interpretări a politicului intelectualul este obligat să se ocupă de politică. Însă el nu trebuie să aibă opţiuni partizane.

Consecvenţa cu propriile idei
Această nevoie de obiectivitate este absurdă în măsura în care manifestarea opţiunilor ideatice este un gest ce influenţează sfera publică, deci în ultimă instanţă unul politic. Nu poţi să pretinzi într-o democraţie viabilă unui cetăţean că, atâta timp că el este intelectual, preot sau general al armatei, nu va avea dreptul să aibă opţiuni politice. Problema reală ridicată de cărţile domnului Cornea este dacă acel intelectual este sau nu este consistent cu propria teorie, adică în ce măsură propriile opţiuni se pot încadra în idealul propus în lucrările sale teoretice. Să fii consistent cu propriile idei, aceasta este singurul lucru ce i se poate cere legitim unui intelectual. Nu să nu facă politică, ci politica pe care o face să fie consistentă cu propriile idei filosofice.
Mai este o problemă, există momente în istorie în care nu este permis să refuzi să faci politică, a refuza să te opui unui sistem totalitar înseamnă, cel mai adesea, a îl susţine (nu contează motivele ce îl determină pe intelectual să nu se implice). Chiar dacă eseul lui Benda nu are ca punct central rolul intelectalilor în regimurile totalitare, acesta permite să ne oprim legitim asupra acestui subiect. Trebuie el să critice regimul sau trebuie să îşi continue munca de îmbogăţire a împărăţiei spiritului? În presa românească cele două răspunsuri sunt descrise printr-o comparaţie între cazurile lui Jan Patocka, ce a acceptat să fie promotor direct al valorilor, în ultimă instanţă, politice ale Chartei 77, şi cazul lui Constantin Noica, ce a preferat să continue să îşi dezvolte sistemul ontologic implicării în acte concrete de dizidenţă.
O întrebare ce nu a fost tratată în cadrul conferinţei, dar care merită luată în calcul când vorbim despre opinii partizane, este: trebuie intelectualii să fie plătiţi pentru munca lor? În ce măsură plata pentru această muncă îi condiţionează să susţină mai repede o idee decât alta? Este într-un fel o generalizare a discuţiei legată de jurnalişti, ce nu pot să atace un anume partid politic sau o anume companie multinaţională fără să îşi piardă locul de muncă, în cazul în care acel grup de interese este acţionar la trustul de presă la care lucrează. Corelativ, ar trebui să fie aduse în discuţie două întrebări:
1. A fi intelectual este un job ca oricare altul &
2. Furnizează munca intelectuală vreo formă de bine social, pentru care cel care o depune trebuie plătit? (discuţia exclude cazul profesorilor, ce sunt plătiţi pentru a educa, şi ai cercetătorilor, plătiţi pentru o activitate specifică, pe care cineva anume o solicită).

Critică şi loisir
Benda ar spune că unul dintre acele bunuri pe care le aduce un intelectual societăţii este menţinerea vie şi transmiterea valorilor eterne, iar un altul ar fi critica pe care aceşti indivizi sunt datori să o facă societăţii. Această opinie presupune, evident, că societatea are nevoie de valori eterne pentru buna ei funcţionare şi de o critică constantă a moravurilor ei. Să presupunem, de dragul discuţiei, că societatea are nevoie de aceste două bunuri spirituale pe care intelectualii le pot oferi.
Dar cine este dator să plătească? Este statul dator să îi remunereze, după utopicul ideal al cecurilor în alb, propus de Noica? Este foarte tentant să dăm un răspuns afirmativ acestei întrebări, pentru că indivizii obişnuiţi nu sunt totdeauna conştienţi de nevoile lor intelectuale şi spirituale aşa cum sunt conştienţi de nevoile lor fizice. Pericolul constă aici tocmai în tentaţia totalitară, aşa cum apare în critica pe care Popper o face în, „Societatea deschisă şi duşmanii ei”, modelului platonician de a îi înţelege pe intelectuali. Sistemele totalitare sunt hotărâte să îşi educe cetăţenii cu orice preţ, căci oamenii nu fac răul decât din ignoranţă. Pentru că societăţile totalitare îi apreciează în mod deosebit pe intelectuali, înclinaţia acestora către ele este mult mai mare decât a medicului sau a inginerului, apreciaţi de orice tip de regim politic.
Dincolo de tentaţia totalitară trebuie recunoscut faptul că oamenii de rând nu sunt obişnuiţi să considere drept necesitate o interpretare fenomenologică a realităţii înconjurătoare sau o cercetare în fizica particulelor elemetare. Presupunând că cineva ar reuşi să le stârnească interesul, nu ar fi suficient de motivaţi ca să şi plătească astfel de cercetări. Evident, liberalii vor invoca sursele private de finanţare şi îi vor arunca pe piaţa liberă pe intelectuali. Dacă nu sunt plătiţi, înseamnă că nu sunt suficient de buni sau că lumea nu are nevoie de astfel de servicii. O carte bună este o formă a ceea ce fracezii numesc loisir şi oamenii sunt obişnuiţi să plătească pentru loisir, chiar uneori mult mai mult decât pentru bunurile strict necesare.
Însă, nici un intelectual nu ar accepta că munca lui este menită doar să ofere loisir, să fie o petrece şi o distragere ce fac plăcere. Pretenţia intelectualului este accea de a încearca să găsească adevărul şi de a oferi societăţii posibilitatea de a înţelege care este adevărul, şi prin urmare binele, dreptul, justul, frumosul. Or, adevărul nu este cotat bine la bursă, ce este adevărat nu este neapărat, şi cel mai adesea nu este opinia majorităţii.

Adevăr vs fals; modele de subzistenţă
Împingând acest argument la extrem, vom ajunge în situaţia în care majoritatea oamenilor vor fi dispuşi să plătească mai repede pentru un fals, care le face plăcere, decât pentru adevăr. Este dreptul lor de a investi resurse financiare în orice idei vor şi nimeni nu are puterea de a decide ce adevăruri trebuie susţinute şi care trebuie ignorate. Însă, spre deosebire de politică, caz în care majoritatea poate decide în mod legitim, în problemele intelectuale argumentele sunt mărci înregistrate ale adevărului.
Lăsate la voia pieţei libere, ideile false vor fi mai apreciate decât cele adevărate. Suntem în faţa vechii probleme ridicate de dialogul platonician „Gorgias”, pe cine va asculta mulţimea, pe medic sau pe bucătar? Respectul pentru liberatea umană presupune să îi dai posibilitatea individului să decidă să îl asculte pe bucătar sau pe orator, şi nu pe medic, dar tot respectul pentru demnnitatea umană presupune să acordăm o importanţa mai mare adevărului decât falsului.
Mai există şi o altă posibilitate, pentru a îţi căştiga dreptul de a susţine ceea ce tu consideri adevărat, fără a fi supus legilor pieţii – este modelul propus de apostolul Pavel: aţi putea să mă hrăniţi pentru munca mea de a predica evanghelia (iar aici chiar avem de a face cu susţinerea unui Adevăr), dar, pentru a nu se spune că predic ca sa îmi câştig existenţa, voi face corturi pentru a îmi asigura traiul, iar în restul timpului voi predica. Soluţia pe care el o alege este totuşi foarte greu de susţinut (Pavel era un sfânt, ceea ce nu este o condiţie obligatorie pentru a fi intelectual), mai ales în societatea contemporană în care nu tindem să accordăm credit unui lucrător la CFR ce scrie poezii sau unei coafeze care, în timpul liber, scrie tratate de ontologie.
Recapitulând, am găsit trei posibilităţi de răspuns la întrebarea „cine trebuie să îi plătească pe intelectuali”, dar fiecare variantă presupune dezavantaje demne de luat în calcul. Meserie sau vocaţie, căutare a adevărului sau loisir, statutul intelectualilor a stârnit întotdeauna dezbateri, fără ca un răspuns definitiv să se impună.

Despre intelectuali. Toţi intelectualii! II novembre 6, 2009

Un articol de Bogdan Duca, publicat cu acordul autorului

Motto:
„Confruntaţi cu sfidarea destinului, intelectualii au practicat neutralitatea faţă de ciuma bubonică. În cea mai mare parte, ei sunt victimele unei maladii profesionale, înstrăinarea intelectualului de realitate. Odată ce-au pierdut contactul cu realitatea, ei au dobândit o artă diabolică. Ei pot demonstra tot ceea ce ei cred şi cred în tot ceea ce pot demonstra”. Arthur Koestler

Dependenţa de putere
Când ţi-e lumea mai dragă te loveşti fie de o luare de poziţie a intelectualilor într-o chestiune, fie de un protest tot al intelectualilor cu privre la altă chestiune. Fiecare politician serios are intelectualii „săi”, la fel de nelipsiţi dintr-o campanie electorală ca şi lipitorii de afişe sau împărţitorii de fluturaşi. Intelectualii protestează, intelectualii iau poziţie, intelectualii vociferează, se supără sau susţin pe cineva, ceva, o cauză sau mai multe, o stare de spirit sau alta. Iar opinia publică trebuie să ţină cont de părerea lor.
Se cuvine spus de la bun început că intelectualii, deşi pretind lucrul acesta, nu sunt acelaşi lucru cu oamenii de cultură, cu filosofii, cu erudiţii, cu literaţii şi specialiştii în diverse domenii spirituale. Unii dintre intelectuali sunt şi filosofi, scriitori, poeţi, specialişti în diverse discipline umaniste, dar a fi intelectual nu are nimic în comun cu a fi un specialist în domeniul tău. Însă, pentru că intelectualii au nevoie de o justificare pentru autoritatea pe care şi-o revendică, ei o extrag, de cele mai multe ori nelegitim, din domeniile pe care le profesează sau ar trebui să le profeseze. O să descoperiţi însă faptul că majoritatea intelectualilor sfârşesc prin a nu fi buni decât în această stranie vocaţie de… intelectual. În rest sunt nuli.
Mai trebuie subliniat şi un alt aspect-cheie. Intelectualii sunt dependenţi de putere şi, mai ales, de puterea politică. Se învârt în jurul ei, o adulează şi o urăsc în acelaşi timp, o blestemă şi o teoretizează. De aceea, de multe ori, ei se confundă sau sunt confundaţi nelegitim, cu specialiştii în domeniile ştiinţelor politice şi sociale, cu filosofii politicului. Desigur că deosebirile dintre intelectuali şi aceştia sunt subtile, dar ele există (ţinând mai ales de condiţionările epistemice şi etice pe care le presupune relaţia unui specialist autentic cu domeniul său de cercetare). De aceea, nu putem să privim decât cu tristeţe atunci când orice intelectual este etichetat ca fiind „analist politic”.
Mai mult, intelectualii se pretind şi infailibili. Când se pronunţă pe o temă, atunci discuţiile pe tema respectivă ar trebui să înceteze, iar orice atitudine care s-ar opune poziţiei lor nu poate să fie decât o felonie şi o trădare în favoarea intelectualilor adverşi. Intelectualii sunt peste tot şi niciunde. Un intelectual nu recunoaşte decât cu multă dificultate statutul de intelectual al altor persoane decât cele din cercul său „de egali”. Pe de altă parte, este greu să îi identifici pe intelectuali. Într-o perioadă, ei aveau ochelari şi barbă, semne de recunoaştere fizică prea suficiente pentru a putea fi ţinta unor adversari, precum minerii din Piaţa Universităţii. Acum pot fi recunoscuţi doar prin limbajul de sinteză, dintre stilul informal, de stradă şi discursul academic-pretenţios. Barba, asociabilă cu o atitudine religioasă, a fost înlăturată, iar incomozii ochelari pot să devină inutili cu ajutorul unei simple operaţii oculare.
Dar dacă omul de ştiinţă doreşte să identifice fără riscul de a greşi un intelectual trebuie să îi verifice… orgoliul acestuia. Specia este una extrem de infatuată. Asemeni curcanilor, intelectualii se umflă în pene şi îşi umflă guşile solemn de fiecare dată când se apelează la ei. Pur şi simplu, nu pot rezista oricărei zgândăriri a orgoliului.

La ce buni intelectualii?
Specimenele din familia aceasta se mai pretind, desigur, a fi şi obiectivi. Mai mult chiar, purtătorii înşişi ai obiectivităţii! Intelectualul nu poate să creadă despre el că este un simplu muritor. E drept, uneori mai spune că e doar un simplu urmaş al unor mari maeştri, se mai smereşte în faţa lui Dumnezeu, a morţii şi a clasicilor. Dar nu vă lăsaţi înşelaţi! Smerirea lui e pur formală şi…pedagogică. El vă arată, prin felul în care se prosternează în faţa lui Dumnezeu şi a clasicilor morţi, metoda prin care şi dumneavoastră ar cam trebui să bateţi metanii în faţa domniei sale.
Există o meserie de intelectuali? Desigur că nu. Deşi intelectualii tare mult şi-ar dori lucrul acesta. Atunci când nu ocupă poziţii legitime moral, precum cele de cadre universitare, sau când nu trăiesc de pe urma unei munci neintelectuale, toţi intelectualii se dedică găsirii unor sinecuri pe care, cu ajutorul politicienilor pe care îi slujesc, le folosesc ca surse de venit constante. Intelectualii sunt naturaliter de stânga. Nu sunt capabili să trăiască prin propria lor muncă şi de cele mai multe ori sunt incapabili şi să se supună unor rigori precum cele academice (majoritatea intelectualilor, după cum observaţi cu ochiul liber, sunt cel mult cu „jumătate de normă” la o facultate). Ei au nevoie de Stat pentru a îi finanţa şi atracţia lor naturală faţă de putere are şi o dimensiune pragmatică: puterea aduce bani. De aceea, să nu vă miraţi dacă veţi vedea cumva intelectuali cu idei conservatoare sau libertariene acceptând hămesiţi orice sinecură bugetară: înainte de a avea idei conservatoare sau libertariene, ei sunt oameni de stânga.
Intelectualii de dreapta nu există. Desigur că există intelectuali ce se găsesc la dreapta stângii, dar aceasta este o cu totul altă poveste. Cert este că nici stânga, nici dreapta nu ar avea nevoie de intelectuali, dar prezenţa lor a devenit de un firesc ce face să devină condamnabilă din oficiu o întrebare de genul „ce nevoie avem de dumneavoastră, domnule intelectual X?”.
La ce sunt buni intelectualii? Evident că la nimic… bun. Într-o societate pe care nu o pot influenţa negativ (unicul lucru pe care s-ar priepe să-l facă), intelectualii sunt nişte inutilităţi costisitoare. De când s-a autoinventat specia lor, nu au făcut mai nimic util pentru societate. Primii intelectuali au apărut în China primului Împărat. Atunci ei se numeau „filosofi legişti”. Orgolioşi ca şi urmaşii lor, contemporani cu noi, avizi de putere, cam tot ca aceştia, mereu gata să fie în serviciul clasei politice pe care o dispreţuiesc în aceeaşi măsură în care o admiră, proto-intelectualii au contribuit la instaurarea primului regim totalitar din istorie. Să o fi făcut din greşeală? Istoria ne va dovedi că, poate din pricina atracţiei pe care puterea o exercită asupra lor, intelectualii ajung să fie părinţii ideatici şi slujitorii totalitarismului.
După ce filosofii legişti au ieşit din istorie, până în secolul al XVIII-lea istoria ne-a ferit de intelectuali. Mai apărea din când în când către unul, dar morala religioasă, bunul-simţ şi frica de Dumnezeu a conducătorilor vremii făceau ca acel caz să fie izolat, iar specia să nu poată să se înmulţească. Secolul al XVIII-lea însă aduce, odată cu revoluţia industrială, fabricile de intelectuali. Ele nu sunt Universităţile, deşi trecerea prin Universitate este o condiţie sine qua non pentru a fi intelectual. Intelectualul se fabrica – şi se fabrică, încă – în saloane. Acolo, ferit de frigul de afară, în confortul oferit de o societate prosperă economic, intelectualul începe să facă ouă ideatice. Că le face, nu e o problemă (şi Morus, şi Campanella, si Bacon au mai ouat idei „geniale” despre noua lume). Problema este când încep să şi clocească ouăle respective. Inepţiile de salon se mută în biblioteci, li se dă o armătură teoretică şi apoi sunt oferite politicienilor pentru a le pune în practică. Din clocitorile intelectuale de secol XVIII am avut parte de revoluţia franceză cu teroarea şi războaiele sale. Iar clocitorile intelectualilor din secolul XIX ne-au oferit „şansa” de a trece, între altele, prin experienţele Gulagului, Holocaustului şi a două războaie mondiale.
O să mi se reproşeze că sunt prea categoric. Există şi intelectuali care se opun totalitarismelor, nu? Mulţi dintre ei, au adus servicii nepreţuite luptei antitotalitare prin scrisul lor. În definitiv, Raymond Aron, Hannah Arendt şi Camus au fost duşmani ai totalitarismului şi nu partizani ai lor. Eh! voi răspunde, nici o specie umană nu a reuşit să îşi inventeze o formă de supravieţuire precum intelectualii. Şi voi explica de ce.
Când au apărut în istorie, în zorii Chinei imperiale (războaiele celor Şapte Regate şi unificarea Chinei sub Shi Huang), intelectualii au descoperit, cu pragmatismul propriu civilizaţiei chineze (civilizaţie total lipsită de simţ metafizic), că statutul de intelectual este unul autodistructiv pe termen lung. Intelectualul este atras de puterea pe care o slujeşte, teoretiza Han Fei, unul dintre primii mari intelectuali, şi doreşte sporirea acestei puteri. Dar el trebuie să fie în acelaşi timp conştient că sporirea acestei puteri va face ca instrumentul politic al acesteia să trebuiască, pentru a supravieţui el însuşi, să îşi ucidă intelectualii. Pentru Han Fei şi discipolii săi acest fapt era inevitabil. De aceea, toţi intelectualii vremii şi-au asumat ca pe ceva firesc destinul fatidic de victime fizice a tiraniei pe care o consolidaseră.

Ideologie şi filosofie
Specia intelectualilor a ajuns să se conserve în timp. Pe de o parte, autosuficienţa intelectualilor, pe de altă parte, continua slăbire a factorului politic face ca intelectualii să aibă instrumente de autoprotecţie bine puse la punct. Intelectualii pot să devină „dizidenţi”, iar spiritul lor critic este parte importantă a propriei lor armături. Mai mult, intelectualii devin utili public împotriva… intelectualilor. Căci o inepţie criminală precum marxismul nu poate fi combătută decât cu instrumente intelectuale, nu? Şi iarăşi nu e întâmplător faptul că toţi intelectualii adversari ai intelectualilor au fost ei îşişi trecuţi prin filtrele ideologice pe care ulterior le-au combătut.
Desigur că intelectualii sunt ucişi, de multe ori fiind victimele propriilor sisteme pe care le-au clocit. Ştim desigur că cei mai mari ucigaşi de comunişti au fost comuniştii, iar gulagul a fost plin mai ales de intelectuali „dizidenţi” sau nu care, după ce serviseră ideea, trebuiau să moară tot pentru ea. Dar specia supravieţuieşte. Este imposibil acum să vezi specia intelectualilor dispărută, aşa cum s-a întâmplat în China primilor împăraţi.
Boala intelectuallilor este ideologia. Relaţia dintre intelectuali şi ideologie este una ontologică. Intelectualii generează ideologie şi se simt bine doar în ideologie. Nu pot să iasă din ideologie şi au tendinţa de a ideologiza totul. Luaţi ca exemplu drepturile omului. De la conştientizarea unor adevăruri de bun-simţ, drepturile omului au devenit, pe rând, lege, instrument politic, armă de întrebuinţat pentru tranşarea problemelor în relaţiile internaţionale şi biblia credinţei într-o minunată lume nouă pe care o pot face oamenii pentru oameni. Valorile iniţiale au devenit ulterior o încrengătură legislativă ce se contrazice pe ea însăşi în multe locuri.
Filosofia o instrumentalizează ideologic (a se vedea doar ce minunat dar a fost pentru intelectuali dialectica hegeliană şi cum au denaturat-o). În relaţia cu teologia sunt în continuă adversitate. Intelectualii contribuie în mod esenţial la scoaterea filosofiei din metafizică şi la aruncarea ei într-un mundan ce se vrea a fi şi politic. E interesant de remarcat că intelectualii se simt cel mai bine în medii ferite de influenţe metafizice şi teologice. Prima apariţie a lor în istorie a avut loc în China confucianistă şi antimetafizică, iar revenirea lor pe scenă se face în contextul deicidului de la 1789, deicid pentru care ei înşişi sunt direct responsabili. Relaţia lor cu filosofia este foarte bună atâta timp cât această filosofie rămâne prinsă într-un hic et nunc. Filosofia politică, de exemplu, care, aşa cum arăta un Leo Strauss, era indisolubil legată de metafizică pentru antici, devine acum un nume golit de sens, teren de joacă pentru intelectuali. Departe de a fi ceva serios, filosofia politică recentă este unul dintre croitorii ce mimează croirea hainelor celor noi ale intelectualilor împăratului.

Intelectualii nu se pot apropia de biserică decât cel mult cu frică şi rezervă. Nu sunt capabili să înţeleagă transcendentul, fiind sclavii istoriei, ai imediatului. Mesajul Creştinismului ajunge la urechile lor doar ideologic. Când profetul Isaia vorbeşte de Împărăţia ce va să vină, intelectualii se gândesc la… comunism sau la cine ştie ce utopie istorică. Specia lor nu se simte bine în lăcaşul Domnului decât dacă acest lucru „dă bine” public.
Teologia le este însă adversarul. De ce? Deoarece reprezintă tot ceea ce aşteaptă ei de la ideologiile lor, dar nu are nici o finalitate pământească. Intelectualii nu pot accepta miza principală a teologiei: această lume nu este decât o Vale a lacrimilor şi nu trebuie să aşteptăm nimic bun de la ea. Incapabili să îşi asume optimismul eshatologic al teologiei, care priveşte tot timpul dincolo de istorie, intelectualii rămân captivi unui optimism istoric, fideli credinţei conform căreia, inginereşte, se poate construi şi o lume mai bună. Teologia, cu priorităţile sale eshatologice, cu tipul de reflecţie critică faţă de lume pe care îl manifestă, este soluţia reală pentru provocarea intelectuală. Spre deosebire de soluţia agnostică a modestiei epistemice, propusă de Popper, soluţia teologică la speculaţia intelectuală este una ce poate să ofere intelectualilor înşişi şansa ieşirii din propia capcană ideatică: convertirea.

Un alt răspus la întrebarea: „La ce sunt buni intelectualii?” III novembre 6, 2009

Atlas de mitocănie urbană: intelectualul – aceasta pare să fie miza articolului din numărul trecut (44) al revistei „Cultura” semant de domnul Bogdan Duca, descrierea în detaliu a unei specii culturale cu toate trăsăturile ei particulare, explicarea comportamentului, a mijloacelor de a supravieţui, a modalităţii de a se reproduce.

Intelectuali vs tehnicieni
Supărarea domnului Duca pe intelectuali este una apriori – prin definiţia la care domnia sa apelează, intelectualul este de stânga, de partea puterii, cel mai adesea această putere fiind una de tip totalitar, opţiunea de a apărea în piaţa publică trebuie să fie viciată de o ideologie, iar influenţa pedagogică a intelectualilor este nocivă. În cazul personalităţilor publice pe care şi domnia sa le respectă, introduce următoarea diferenţiere: Hannah Arendt, Raymond Aron, Karl Popper, aceştia nu sunt intelectuali, ci specialişti în filosofia politică, prin urmare tehnocraţi, ce au dreptul să se pronunţe asupra problematicii sociale şi politice.
Definiţia pe care o dă dl Duca intelectualului este de aşa natură, încât ea evită încadrarea în specie a acelor indivizi pe care domnia sa îi consideră valoroaşi. Vulgarizând la maxim, intelectualul este, prin definiţie, rău, dacă există cazuri de intelectuali buni, atunci acele cazuri nu reprezintă decât situaţii marginale ale sistemului, construite într-o circumstanţă istorică dată ca opoziţe faţă de intelectualii răi. Această opoziţie le e suficientă autoritate morală şi intelectuală, astfel încât, în timp, ei vor fi consideraţi specialişti în probleme sociale.
Popper este un teoretician politic pentru că se opune totalitarismului sau pentru că este un bun specialist în filosofia politică? Karl Popper a absolvit la Universitatea din Viena Facultatea de Fizică, apoi s-a specializat în filosofia ştiinţei şi abia apoi s-a apucat de filosofie politică. Aşa cum declară în „Lecţia acestui secol”, Popper s-a apucat să critice marxismul în urma unor experienţe personale şi în urma unei dezamăgiri trăite de un tânăr fizician, şi nu de un specialist în filosofie politică. A fost dreptul lui de cetăţean de a se implica în politică şi apoi de a critica o ideologie a căror neajunsuri le-a observat. Pentru că această critică este una foarte sistematică şi argumentată, astăzi îl tratăm pe Popper ca pe un specialist în teorie politică.
Exemplul lui Popper a fost adus în discuţie doar pentru a sublinia că nu doar studiile de specialitate îţi dau dreptul să te exprimi public, să susţii o idee sau un program politic. De fapt, exemplul este cu atât mai bun cu cât Popper însuşi este terifiat de dictatura specialiştilor, a tehnicienilor, a autorităţilor în domeniu (Trebuie să recunosc însă că dictatura specialiştilor nu este un pericol real pentru România, ea poate reprezenta un pericol serios pentru Germania sau pentru Austria lui Popper, însă România este ferită de acest pericol!). Democraţia presupune că toţi cetăţenii au obligaţia să se ocupe de politică, ea nu poate să fie apanajul unor specialişti. Problematica binelui public îi priveşte pe toţi şi, prin urmare, fiecare individ cu drept de vot are datoria (subliniez, datoria, şi nu doar dreptul) de a îşi exprima opinia.
Prin urmare, dacă toţi au obligaţia de a se implica, nu i se poate reproşa nimănui faptul că o face. Punctul în care pot să fiu de accord cu domnul Duca este transferarea autorităţii dintr-un domeniu în care anumiţi gânditori sunt foarte buni în autoritate în spaţiul public. Un scriitor foarte talentat, să zicem Sartre, uzează de renumele său pentru a susţine ideologia comunistă. Aici, avem într-adevăr de a face cu un abuz, dar într-un sens şi acesta este de înţeles în condiţiile în care intelectualii, prin natura vocaţiei, tind să promoveze valori. Dacă valorile promovate de Sartre nu ne convin, atunci putem oricând opta pentru valori promovate de alţi intelectuali, există intelectuali social-democraţi, liberali, libertarieni, ba chiar şi intelectuali conservatori. Aşa că, într-un fel, pe piaţa liberă a ideilor alegi să te laşi influenţat de unul sau de altul dintre tipurile de discursuri promovate de intelectuali.

Rostul intelectualilor – să susţină valori
Voi trece acum la lista de obiecţii ce încep cu litera „O” din lista de caracteristi alcătuite de domnul Duca: orgoliul şi pretenţia de obiectivitate. Cele două obiecţii sunt legate între ele, cel ce pretinde că are acces la adevăr presupune că acest adevăr este obiectiv şi universal, prin urmare purtătorul de cuvânt al adevărului împrumută din autoritatea acestuia şi devine orgolios. Orgoliul este o trăsătură de caracter pe care nu o pot promova, fiind adepta modestiei epistemice – întrucât nu ştim niciodată când am ajuns la adevăr, ci doar când suntem într-o eroare. Pretenţia de obiectivitate este, însă, în mod paradoxal, reversul unui păcat mai puternic al lumii moderne: relativismul. Atâta timp cât ai pretenţia de a fi obiectiv, nu îţi mai permiţi luxul de a fi relativist, cel puţin nu în mod coerent. Cred că boala intelectualilor postmoderni nu este pretenţia de obiectivitate, care se întălneşte din ce în ce mai rar, ci laxismul subiectivismului extrem, în care fiecare are libertatea de a susţine orice, oricând, bazându-se doar pe propriile preferinţe, şi nu pe un set de argumente ce pot intra într-o dezbatere.
Intelectualul se caracterizează tocmai prin susţinerea unei opinii prin argumente. Această opţiune ascunde următoarele presupoziţii: este vorba de a susţine o opinie şi nu un fapt, tipul de susţinere implicat este unul bazat pe un sistem de valori şi pe argumente, acesta presupune o justificare şi nu o opţiune arbitrară şi, nu în ultimul rând, nici unul dintre participanţii la discuţie nu poate demonstra că are acces la adevăr, într-o manieră căreia nu i se poate opune nici un om rezonabil. De accea, pot să fiu de accord cu domnul Duca, în presupoziţia că intelectualii sunt o specie diferită de cea a specialiştilor şi de cea a tehnicienilor. Tocmai pentru că, spre deosebire de tehnicieni, care ştiu cum să plombeze o măsea sau să calculeze traiectoria unei bile, intelectualii căută, propun, justifică o anumită opţiune, sunt purtătorii de cuvânt ai unor valori. A opta pentru o valoare presupune libertatea gândirii, prin urmare valorile nu sunt evidente, nu le susţinii în mod automat, iar întreaga cultură a lumii nu este altceva decât o lungă pledoarie în favoarea unor valori.
Intelectualii sunt oamenii ce susţin în agora, prin argumente, nişte valori, aceasta este răspunsul meu la întrebarea „La ce sunt buni intelectualii?”, din capul articolului semnat de domul Duca. Modelul intelectualului, independent de moartea sa tragică, ce funcţionează mai degrabă ca un avertisment, este Socrate, care a susţinut prin argumente şi prin comportament o sumă de valori în agora Atenei. S-ar putea să mi se obiecteze că Socrate este filosof, şi nu intelectual. Noi îl cunoaştem însă pe Socrate pentru poziţia sa critică asupra societăţii şi nu pentru sistemul său ontologic sau pentru epistemologia promovată. Mi s-ar mai putea obiecta că nu ne trebuie specialişti în susţinerea unor valori, orice om, în funcţie de bunul-simţ, poate susţine prin ideile şi comportamentul său un set de valori. Ar fi frumos să fie aşa, dar omul are nevoie să i se reamintească în mod constat existenţa valorilor transcendente.

Starea de exepţie a ideologiei
Ar mai fi două propoziţii asupra cărora trebuie să mă opresc, în articolul domnului Duca: 1. „Boala intelectualilor este ideologia”; 2. „Intelectualii generează ideologie şi se simt bine doar în ideologie”. Cele două propoziţii apar ca fiind în continuitate, ceea ce nu este totdeuna cazul.
Propoziţia 1 presupune că există situaţii în care un intelectual decade de la starea sa naturală, cea în care susţine valori şi idei, la starea de excepţie în care ideile sunt prezentate printr-o structură de gândire fixă, ce le face să cadă în ideologie. Din păcate, cazul comunismului, este o confirmare a acestei boli, ce poate să îi atace pe intelectuali, dar este departe de a fi regula, aşa cum ne lasă să înţelegem propoziţia numărul 2.
De asemenea, domnul Duca pomeneşte concurenţa dintre intelectuali, pe de o parte, şi filosofi şi teologi, pe de altă parte. Aici sesizează un aspect interesant din relaţiea între filosofi, teologi şi intelectuali. În mod obişnuit, filosofia şi teologia sunt cele care vorbesc despre valori şi, în primul rând, de valori transcendente. Însă, aceste valori se cer a fi coborâte din cerul ideilor platoniciene în sfera publică şi, în momentul coborârii, ele devin copii imperfecte. Adică, în timp ce filosoful vorbeşte de Binele absolut, iar teologul de Binele ca Persoană, intelectualul, invocând binele transcendent, dar activând în sfera publică, se vede pus în situaţia de a vorbi de situaţii concrete, de etică aplicată.
Evident că luciul conceptelor abstracte se şterge şi riscul de a instrumentaliza binele şi de a cădea în ideologii este mai mare, dar oamenii au de a face cu situaţii concrete la care au nevoie de răspunsuri şi nu cu idei abstracte, cu toate că mi-aş dori să aibă de a face direct cu astfel de diei. Dacă am avea de a face direct cu ideile şi nu cu oamenii care le susţin, am elimina atacurile ad hominem în care decad multe dintre dezbateriile intelectuale. Aceste atacuri la persoană, dincolo de faptul că transformă cultura într-o cloacă, nu sunt perene şi, prin urmare, nu folosesc nici unuia dintre cei ce se află în căutarea adevărului.

octobre 23, 2009

Puteti citi aici un articol publicat in revista Cultura.

Despre juramantul filosofilor de a nu face teologie! août 29, 2009

În 1268 Bonaventura condamnă filosofia pentru că, în loc să fie un drum către înţelepciune şi adevăr se erijează în cunoaştere autonomă.
În 1277 Etienne Templier, episcop al Parisului, condmană într-un Syllabus, 219 articole, dintre care 179 sunt erori filosofice şi 40 erori teologice. Este aici în joc statutul filosofiei, o pretenţie de autonomie şi propunerea propriilor norme de raţionalitate.
În acelaşi secol statul Facultăţilor de Arte ( a se citi a departamentelor de filosofie, logică, gramatică, din universităţi, ce nu sunt departamente de teologie) se angajează prin jurământ să nu discute nici o problematica strict teologică, dacă însă li se întâmplă să ajungă la astfel de probleme se angajează să le rezolve conform credinţei creştine.
Această raportare dintre teologie şi filosofie se păstrează dincolo de evul mediu, Descartes, care se „încurca” cu probleme despre relaţia între substanţă şi accident referitoare la transformarea pâinii şi vinului, în trupul şi sângele lui Hristor, în scrisorile către Peré Mersenne, în lucrările oficiale declară că nu va spune nimic contrar opiniilor bisericii. Şi într-un fel şi-a respectat promisiunea şi nu a făcut-o. Poate fi acuzat de multe Descartes, dar nu că ar fi făcut teologie. Şi totuşi, modul lui de a îl înţelege pe Dumnezeu, sau de a înţelege omul, au influenţat radical viziunea modernă asupra lumii.
Discutam cu un prienten teolog, care, îmi spune, mai în glumă mai în serios, că regretă acele timpuri în care filosofii erau obligaţi să jure că nu vor face teologie. Probabil că dacă ar exista o modalitate de a vă constrânge, foarte multe profesiuni vor veni să vă ceară să juraţi că nu vă veţi ocupa de domeniul lor, continua el. Oamenii de ştiinţă ar spune şi ei „Nu, mulţumim”, istoricii la fel, până şi zugravi probabil ar veni să vă roage să nu vă ocupaţi de munca lor.
Trec peste întrebarea dacă ar mai rămâne ceva de făcut filosofiei în aceste condiţii în care până şi istoria filosofiei ar fi lăsată istoricilor şi îmi pun altă întrebare: este benefică această separaţie? Nu este ea exact urmarea faptului că avem de a face cu o lume desacralizată, în care ca să prinzi prin discursul tău, cât mai mulţi oameni eşti obligat să renunţi la orice asumţii evidente? Universalitatea este căştigată în detrimentul mesajului. Cu cât vei spune lucruri mai inocente, care nu presupun nici o implicare esenţială, cu atât vor fi mai mulţi de accord cu tine. Căci avem aici de a face cu o tentaţie a filosofiei, aceea de a fi universală.
E adevărat că atunci când avem de a face cu un dialog între teologie şi filosofie, riscul de a spune lucruri care să nu mulţumească nici o parte ce întră în dialog, este foarte mare. Dar ce e mai periculoasă pe termen lung? O filosofie care să nu se implice în teologie şi să devină, dacă nu neapărat o filosofie contra lui Dumnezeu, o filosofie lipsită de Dumnezeu sau aceste discuţii?
Distincţia între Dumnezeul filosofilor şi Dumnezeul lui Avraam şi a lui Isac, nu este cumva datorată interdicţie de a amesteca filosofia cu teologia? Eu nu militez pentru o contopire a domeniilor, căci este evident că au mize şi metode diferite, ci pentru un dialog, ce poate aduce multe şi de o parte şi de alta, adică poate da o viziune creştină filosofilor şi poate da unelte conceptuale teologilor. Nu poate aduce dialogul, mai multe decât acceptarea necritică a autorităţii celuilalt ?
Presupunând însă că accept să nu mă amestec în teologie de nici o culoare, voi fi obligată să afişez o atitudine pe jumătate fariseică, pe jumătate respectuoasă în faţa teologie şi voi spune, „Ah Dumnezeu este treaba teologilor!” Atitudinea asta care poate părea cuminte şi aşezată, în primă instanţă va duce pe termen lung la o laicizare a domeniului filosofiei şi la o rupere de cultura creştină. Şi ce îi mai rămâne filosofului să facă? Filosofia ştiinţei sau filosofie politică, dar şi aici se vor auzi alte voci care vor întreba de ce filosoful se bagă pe domeniul lor, dar asta e o altă poveste, ce merită un alt răspuns.
Esenţial este că filosoful, acceptând jurământul de a nu face teologie, plasează propriul lui domeniu într-o autonomie nu este doar a obiectului şi a metodei, ci într-o autonomie a singurităţii, iar profesorul de filosofie de la un practicant al gândirii într-o catedrală a spiritului ( spun la propriu catedrala, căci marile dezbateri se făceau în evul mediu în catedrale) după ce se spală bine pe mâini de orice reminescenţe teologice, încercă să găsească o scăpare prin justificarea, altfel decât prin valorile religioase, ale aceloraşi virtuţi, propuse de religia creştină.
Şi aşa se naşte modernitatea desacralizată!!
Oare cum ar fi arătat lumea culturală azi, dacă teologii şi filosofii ar fi învâţat să dezbată, şi nu doar să se ignore respectuos?

Romanul in varianta UE août 27, 2009

Despre cat de stalinista e UE puteti sa aflati dintr/un articol al lui Ioan Grosan din Ziua.
Cu adevarat Orwell era un mic copil, de fapt si comunistii la fel, pentru ca ei dictau subiectul dar nu s.au gandit pana si la numarul de pagini.

Intre haita si turma, grupul cultural août 21, 2009

Acesta postare este un raspuns la o polemica aparauta pe blogurile

http://culianu.wordpress.com si

http://romanianneocon.wordpress.com/

E normal să existe grupuri culturale distincte, bazate pe valori comune. E normal ca stânga să îşi aibă propriile cercuri de dezbateri şi propriile reviste, faţă de dreapta. E normal ca dreapta extermă să aibă alte mize decât dreapta moderată. Dar nu e normal să avem universităţi diferite, căci universitatea este tărâmul dezbaterii şi al dialogului raţional.

Pe ce mă bazez când spun că e normal să existe grupuri distincte? Pe conceptul de paradigma al lui Thomas Kuhn, oamenii de ştiinţă împărtăşeşc un set de valori comune despre cum se face ştiinţă, ce reprezintă probleme şi ce nu. Dacă asta se petrece în domeniile ştiinţifice, cu atât mai mult se petrece în domeniile umaniste.

Legat de termenul de paradigmă două atitudini sunt cheie:

1.nu există nici o paradigmă care să oblige pe toată lumea să se supună ei, nu există constrângeri raţionale de a adera la o paradigmă.

2. Kuhn nu este extremist ca Feyerabend, paradigmele nu sunt incomensurabile pentru că altfel progresul ştiinţei ar fi imposibil. Adica, exista dezbateri între paradigmele, programele de cercetare rivale, cum spune Lakatos, mai dulce. Chiar dacă se lucrează într-o paradigmă, se pot face dezbateri şi în afara ei.

Ceea ce am spus peste cultura ştiinţifică se potriveşte şi mai bine umaniştilor. E natural ca dreapta să pună mai mult accentul pe individ şi stânga pe egalitate, tradiţii culturale diferite educă în mod diferit. Dar la fel de natural este dialogul între reprezentaţi a maniere de a gândi diferite. Popper, Aron, Kolakowski nu spun nicăieri „tâmpitul ala de Marx”, sau nu vorbesc despre „muşcăturiile şi colţii dialecticii”. ( eu apreciez talentul ironic al celor care participă la dezbatere, dar nu face decât să mă distreze, nu îmi aduce nici o idee nouă). Pentru a înţelege marxismul gânditorii de mai sus, s-au aplecat asupra lui  cu creionul în mână, şi au avut încredere, că are ceva de spus ce ne interesează pe toţi.

Deci, se poate o dezbatere între oameni de ştiinţă din paradigme diferite, între oameni de dreapta şi oameni de stânga, dar între dreapta moderată şi dreapta mai dreaptă nu se pot face decât atacuri la persoană?

Înregimentarea într o tabară sau alta are sens atât timp cât e productivă cultural, dar nu e de înţeles refuzul dialogului cu celelate tabere. Poate că vom găsi şi la alţii idei bune, modestia epistemică este o opţiune necesară!

Sau poate că participanţii la polemică nici măcar nu cred că este vorba de tabere? Că nu există o distincţie între dreapta moderată şi dreapta radicală? Dar, atunci de ce  există haita lui Tismăneanu şi haita lui Platon? Eu aş propune până una alta, înlocuirea haitelor, nu cu turme, ci cu grupuri care împărtăşesc valori comune. În aceste condiţii, atitudinea domnului Duca de a încerca un dialog atât cu domnul Platon cât şi cu domnul Tismăneanu mi se pare meritorie.

Să înlocuim haita cu grupuri ce împărtăşesc valori comune, dar sunt deschise dialogului!

Kolakowski août 21, 2009

E Vacanta, e caldura si e greu sa scriu pe blog.  Am fost rugata insa sa postez un text pe care l am publicat acum cateva saptamani in Cultura la moartea lui L.Kolakowski. Nu stiu exact cum sta treaba cu drepturile de autor, asa ca o sa fac cum a facut prietenul meu Paul, a postat pe blog linkul catre articolul din Cultura, ocazie cu care a dat spre citire atat articolul sau cat si pe al meu si al lui Bogdan. Voi face acelasi lucru.

Gasiti deci cateva repere pentru a ne aminti impreuna de cel care a fost marele ganditor polonez L.Kolakowski ( nu ma pot opri sa nu ma uit de fiecare data sa verific dc am scris corect, s/ar putea ca uneori sa imi scape insa) Daca exista comentarii ma voi bucra sa le raspund, mai ales ca in ultimele zile am reluat si Principalele curente ale marxismului.

Si as mai recomanda ceva cateva citate , un mic dictionar de idei al lui Kolakowski

Jocul lui Ender juin 28, 2009

E un roman sf a lui Orson Scott Card, pe care tocmai l/am terminat de citit. Recomandat celor ce iubesc jocurile pe calculator si bătăliile. Eu speram să găsesc în el mai multe elemente sociale. De fapt povestea e sf doar prin cadru o luptă teribilă cu o rasă extraterestră numită gândacii, pentru că gândesc colectiv şi nu individual. Sunt insecte în atitudine, unele inteligente, comunică telepatic între ele. Un aspect interesant e faptul că această comunicare telepatică elimină necesitatea scrisului, a învâţatului, a şcolii şi că accesul la exact acceaşi informaţia universal duce la o singură entitate.

Sfârşitul e interesant, mai ales după sfârşitul războiului căci întorsătura potrivit căreia jocul se dovedeşte a fi o luptă reală, e previzibil,  deci merită să treceţi despre zecile de pagini de luptă pentru a vedea ce vor să facă coloniştii( nu zic care, ca să vă stârnesc curiozitatea). Interesantă mai e şi partea care se petrece pe pământ în care două personaje Locke şi Demostene încearcă să obţină influenţă, fiind lideri de opinie recunoscuţi în întreaga lume, prin reţele de net. Cum influenţa este putere, unul din cele două personaje ajunge hegemon mondial. Totuşi aici m-aş fi aşteptat la un pic mai multă analiză politică.

Stilul autorului e suficient de alert încât să nu mai vreau să citesc o altă carte în paralel cu asta, să o termin mai repede să văd ce se întâmplă. Deci, pentru momentele de relaxare în care vreţi o altă realitate acest roman e o bună ocazie.

P.S. Majoritatea personajelor sunt copii, dar nu prea am luat în seama asta, pentru că nu se comportă ca şi cum ar fi copii, deci pe parcurs uiţi uşor vârsta declarată a personajelor.

Revolutiile din 1989 juin 25, 2009

Azi la sala Drepturilor omului, la Casa Poporului, a avut o loc o conferinţă despre revoluţiile din 1989 şi sfârşitul utopiei susţinută de Vladimir Tismăneanu.

Puţină lume, cam 30 de persoane, (y inclus fiul domnului Tismăneanu) din care 5 jurnalişti, 5 organizatori, 5 politicieni şi 5 studenţi la ştiinţe politice dar o conferinţă teoretică foarte interesantă la nivelul de curs de ştiinţe politice şi nu de consiliere pentru politicieni. Să fie de vină locaţia aleasă pentru conferinţă, ce descurajează participanţii sau tema dezbaterii? Să nu mai fie deja oamenii interesaţi de fenomenul revoluţiilor din 1989?

Voi prezenta schematic câteva trăsături amintite de profesorul Tismăneanu :

1. Antropologia pervesă a comunismului, prezentarea comunismului ca o nouă civilizaţie ce pune omul nou în centrul lumii.
2. Comunismul este o ecceleziologie, căci partidul este în mijlocul tuturor activităţilor
3. Există un set de axiome ideologice ce pretind infailibilitatea epistemică
4. Suveranitatea partidului  este opusă heteronomiei individului, căci acesta depindea în toate nevoiile lui de ceea ce oferea partidul.
5. Integrarea şi represiunea exercitate de partidul comunist erau două fenomene complementare.
6. Marxismul promitea salvarea în această lume
7. Negarea realităţii şi înlocuirea ei cu o hiper-realitate: utopia
8. Revoluţiile din 1989 au fost anti-teleologice, în sensul că nu au propus o altă schemă de interpretare a realităţii.
9. Revoluţiile au fost opera dizidenţilor, a celor ce au avut curajul să critice sistemul şi nu a serviciilor secrete.

Obeserv 2 trăsături ale discursului: elemente foarte frecvente de teologie politică, comunismul este interepretat ca o erezie creştină şi astfel sunt explicate toate formele de perversitate a binelui pe care acesta a ajuns să le practice. Ideologia ţine locul dogmaticii, infailibilitatea partidului, infailibilităţii bisericii şi mai ales a capului ei Papa-Secretarul general. Orientarea eshatologică a mişcării revoluţionare comuniste ce voia să instaureze aici şi acum cetatea lui Dumnezeu pe pământ, ce promiteau o fericire universală. Însăşi expresia de „om nou” este preluată de la Apostolul Pavel, comuismul este un sistem ce înlocuieşte din locul central pe Hristos cu omul produs de civilizaţia şi ideologia comunistă. Profeţismul marxist ce merge mână în mână cu determinarea istorică sunt calchieri ale instituţiei profetului din Vechiul Testament şi al sfârşitului istoriei prin apocalipsă, care contrar tuturor interpretărilor superficiale, este un sfârşit fericit, în care binele învinge.

Teologia politică este o hermeneutică specială ce se ocupă de probleme cum ar fi sacralizarea politicului, recunoaşterea de patternuri teologice în politic, ceea ce s-a petrecut în  cazul regimurilor totalitare şi politizarea sacrului, recunoaşterea de probleme politice în ceea ce priveşte ce înseamnă binele comun în biserică şi în religie în general, tratând probleme cum ar fi doctrina socială a bisericii catolice.

A doua trăsătură ar fi o reabilitare a individului, a omului concret cu valorile şi viaţa sa în adevăr, a celui ce a contribuit la schimbarea regimurilor pentru că nu mai suporta minciuna totalitară şi care a ieşit în stradă sau a scris împotriva unui sistem ce îi sufoca libertatea.

Legat de revoluţii în general şi de fenomenul revoluţiilor din 1989 în special putem obseva o anumită dezamăgire a cetăţeanului de rând ce se aştepta la mai mult. Dezamagirea este provocată de continuarea unor structuri comuniste în democraţie şi de schimbul de elite, eşalonul 2 a luat locul eşalonului 1, dar atât. Dar orice citeşte Tocqueville ştie că revoluţiile sunt o negociere între vechiul regim şi noul regim, iar că instituţii întregi ce păstrează în maniera lor reformată. Schimbările bruşte şi radicale sunt foarte periculoase pentru o societate, iar ele sfârşesc la ghilotină. Citeam zilele trecute Mărturisirile unui dizident convertit a lui Michnick, acesta se plânge că schimbarea în Polonia nu a fost una de succes poate pentru că revoluţia lor nu a fost una violentă. Dar, revoluţia noastră a fost una violentă şi a sfârşit prin a avea un succes mai mic decât a celei poloneze. Deci, schimbarea bruscă şi violentă nu reprezintă un succes asigurat, măcar pentru asigurarea schimbării.

Nu pot să închei fără a aminti de multicauzalitatea căderii regimurilor comuniste. Se pot găsi foarte multe teorii despre căderea regimurilor, în funcţie de mediul în care se pune problema: de la administraţia Regan la vizita Papei în Polonia cu trecere prin glasnost şi perestroika şi prin influenţa serviciilor secrete. Dar, cel mai probabil a exist o unitate de gândire între toţi aceşti factori, o unitate de idei, ce pleacă din fondul cel mai intim al convingerii personale că sistemul comunist este un proiect utopic ce sufocă libertatea spiritului.