Archives de Tag: crestinism

Secularizare radicală?

Acesta este titlul unei conferinţe la care am participat în perioada 19-22 septembrie în Anver, Belgia. Conferinţele sunt, de obicei, un bun barometru pentru ce se mai discută într-un domeniu la un moment dat, sau, dacă vreţi, despre care sunt„ hot topic-urie” unui domeniu. Tema secularizării este reclamată azi de sociologi şi de specialiştii în ştiinţe politice, dar ea a început, ca majoritatea dezbaterilor fundamentale, în filosofie. Miza ei este de a vorbi de relaţia dintre creştinism şi modernitate. Modernitatea este un concept ambiguu şi el se foloseşte diferit de la autor la autor, plasându-l cronologic între secolul XVII şi secolul XX. Între evoluţia ştiinţifică şi descoperirea, de către Newton, Galileo Galilei şi Copernic, a ceea ce azi numim legi ale naturii, şi Primul Război Mondial. Dezbaterea legată de secularizare a început cu cartea lui Carl Schimtt, „Teologia politică”, ce susţine că toate conceptele politice sunt concepte secularizate, şi se extinde la cartea lui Karl Löwith, „Istorie şi mântuire”, a cărui idee principală este că credinţa contemporanilor noştri în progres este o secularizare a credinţei în eshaton.
Această ipoteză este criticată de Hans Blumenberg în „Legitimitatea timpurilor moderne”, carte construită în jurul ideii că modernitatea reprezintă o delimitare faţă de creştinism, şi nu o trecere în sfera laică a unor concepte care, altădată, aveau un conţinut şi o forţă creştină. În ultimii ani, două noi cărţi au completat dezbaterea: „Vârsta seculară” a lui Charles Taylor, care arată cum raportarea la religie a contemporanilor noştri nu a dispărut, dar s-a transformat; avem religiozităţi plurale şi privatizate. Nu este vorba doar de numărul foarte mare de religii care apar în aceeaşi arie geografică, fenomen care s-a manifestat întotdeauna în unele regiuni, ci de faptul că există un pluralism în modul în care, în cadrul aceleaşi denominaţiuni, credincioşii înţeleg să îşi trăiască religiozitatea. O altă teză care intră în dezbaterea este cea lansată de Marcel Gaughet în „ Dezvrăjirea lumii”, potrivit căreia creştinismul este religia ieşirii din religie. Fără a sta prea mult să socotească numărul participaţiilor la ceremoniile religioase, activitate preferată a sociologilor, participanţii la conferinţă, în majoritatea lor filosofi, au încercat să ridice câteva întrebări cu privire la relaţia între secularizare-creştinism şi erezie.
Voi schiţa câteva dintre poziţiile prezentate, în felul următor:
1) Modernitatea ştiinţifică şi politică apar din creştinism, şi nu putem nega îndatorarea faţă de teologia creştină
Faţă de această teză avem două reacţii:
a) Din punct de vedere cultural, vom rămâne iudeo-creştini, chiar şi atunci când nu suntem practicanţi, pentru că totul în jurul nostru, de la drepturile omului la statul democratic şi la ideea de lege a naturii sunt constructe posibile, iniţial, datorită teologiei Europei medievale.
b) Tocmai datorită înrudirii între creştinism şi variantele lui secularizate, o perspectivă atee asupra lumii nu poate fi concepută în structurile oferite de creştinism. Nihilismul şi anarhismul vor eliminarea a tot ceea ce, cultural, seamănă cu moştenirea creştină, chiar dacă ea este azi inocentă dogmatic. Deconstructivismul postmodern se încadrează în această dorinţă de a dizolva orice urmă de sens, ca moştenire a gândirii teleologice creştine.
2) E adevărat că secularizarea poate apărea doar în creştinism, dar ea nu apare în cadrul creştinismului dogmatic corect, ci datorită ereziilor care se nasc ca reacţii la dogmă. Aici avem mai multe abordări, unele care, când vorbesc despre erezii, se referă la gnosticism, cum o face Eric Voegelin, altele care trimit doar la nominalism şi voluntarism, cum propune John Milbank, dar şi altele care susţin că metafizica însăşi este vinovată de secularizare, pentru că, încercând să înghesuie fiinţa lui Dumnezeu în concepte bine şlefuite, a făcut posibilă izolarea Dumnezeului creştin în Transcendent.
3) Secularizarea este consecinţa firească a creştinismului, întrucât creştinismul este religia în care transcendentul se întrupează în imanent, ia formă umană şi cere de la discipolii săi să trăiască în funcţie de acest proces de întrupare a valorilor. Această perspectivă este profund influenţată de Hegel, potrivit căruia toate creaţiile culturii umane, operele de artă, sistemul juridic, instituţiile politice şi chiar religiile sunt manifestări ale spiritului în istorie care, prin aceste concretizări, se revelează şi ajung să se cunoască pe sine. Această teză susţine, în consecinţă, şi că secularizarea este un fenomen firesc, ba chiar necesar şi de care nu putem scăpa, secularizarea fiind o manifestare directă a puterii transcendentului de a transforma imanentul.
4) Există o autonomie a modernităţii faţă de creştinism. Renaşterea, atunci când a încercat să regândească sursele filosofiei antice, încerca de fapt să scape de intermediarul creştin. Modernitatea este procesul de delimitare de creştinism, de inventare a altceva, plecând de la el, dar construind în alte sensuri decât cele trasate de creştinism. Aici există din nou două interpretări :
a) Modernitatea este doar acreştină şi, prin urmare, poate convieţui cu creştinismul după modelul separării bisericii de stat;
b) Modernitatea este principial anticreştină şi culmile ei sunt ateismul unor Feurerbach şi Marx, dar şi ale iluminismului francez de tipul Voltaire şi Rousseau.
Interesant este că Marx însuşi, atunci când exportă conceptul de alienare dinspre alienarea religioasă înspre alienarea politică, propune o utilizare secularizată a unui concept religios.
Eu cred că putem desena un triunghi, să scriem într-un vârf creştinism şi pe celelalte două erezie şi secularizare. În interiorul haşurat al acestui triunghi putem plasa modernitatea, atât ca produs al creştinismului, cât şi ca secularizare a creştinismului şi ca formă de erezie faţă de creştinism. Cultura europeană este, deci, un amalgam format din cele trei elemente, despre care cred, potrivit interpretării hegeliene, că nu puteau fi evitate.
De ce vorbim însă despre o relaţie în trei termeni, în care erezia apare ca termen mediu între secularizare şi creştinism? Influenţa creştinismului s-a făcut simţită ca un mediu ce face posibilă modernitatea, dar care nu o determină în mod direct. Atât secularizarea, cât şi ereziile pot fi descrise prin termenul „schimbare în teologie” (1), dar, în timp ce secularizarea este o schimbare în subiectul idolatrizat, ereziile sunt schimbări în predicatele ce vorbesc despre Dumnezeu. De aceea, consider că noul concept de secularizare a luat locul vechiului concept de erezie în dezbaterile contemporane despre religie. Această situaţie se datorează faptului că secularizare este opusă şi complementară structurii ereziei. Erezia apare atunci când respingem unul dintre atributele lui Dumnezeu, în timp ce secularizarea implică folosirea atributului într-un context diferit de cel religios. Având structura unei propoziţii despre Dumnezeu sub forma S este P, atunci erezia apare ca orice propoziţie care neagă faptul că (P) s-ar aplica la (S)ubiectul Dumnezeu. În mod colateral, secularizarea aplică atributul respectiv al divinităţii în afara subiectului divinităţii.

Exemplu de propoziţie adevărată:
1) Dumnezeu este infinit, S este P.
Erezie
2) Dumnezeu nu este infinit, S este non P.
Secularizare
3) Universul este infinit, Non S este P.
Atributul divinităţii se aplică în alt context decât cel corect dogmatic. Interesant e că, din perspectiva creştină, propoziţia secularizată nu este adevărată sau falsă. Ea poate produce o propoziţie adevărată în anumite contexte, iar atunci când se verifică adevărul acelei propoziţii putem vorbi despre universalitatea unei structuri creştine de gândire.
Să luăm un alt exemplu:
1) Dumnezeu este suveranul absolut.
2) Dumnezeu nu este suveranul absolut – Erezie.
3) Statul este suveranul absolut – Secularizare.

Exemple pot să se extindă şi asupra creştinismului şi a bisericii, în general.

1. Creştinii aşteaptă un sfârşit al istoriei în care lumea va fi reînnoită la a doua venire.
2. Negarea unui sfârşit al istoriei sau al recreării lumii – Erezie.
3. Pretenţia că altcineva decât Dumnezeu poate aduce finalul istoriei şi reînnoirea naturii, aşa cum o emite comunismul, e ceva care arată ca o secularizarea a unui concept creştin.

Comunismul înţeles ca religie politică se poate plasa în această interpretare a secularizării. Dacă conceptele se transmit din creştinism în lumea seculară, dacă vechile atribute ale lui Dumnezeu devin atribute ale statului sau ale Universului, asta poate sugera faptul că există un nod de adevăr în creştinism, fără de care nu se pot descurca nici măcar acele elemente care vor să nege importanţa şi relevanţa creştinismului.
În final, ar mai rămâne o întrebare: a avut sau n-a avut loc această secularizare radicală despre care vorbim ? Unul dintre participanţii la conferinţă, elveţian de origine, sublinia că, de fapt, singurul loc din Europa unde a avut loc o secularizare radicală şi impusă au fost ţările din blocul ex-comunist. Dar ceea ce sesiza cercetătorul elveţian e că, de fapt, în ciuda secularizării forţate a instituţiilor, practica religioasă propriu-zisă nu a scăzut în mod drastic. Într-un fel, din momentul întrupării, lumea este un proces de continuă secularizare, accentuat şi de distincţia augustiniană între împărăţia oamenilor şi împărăţia celestă. Cu cât distanţa dintre cele două este mai mare, cu atât procesul de secularizare este mai accentuat.
Atunci când suntem gata să judecăm după două măsuri, una pentru această lume şi una pentru cealaltă lume, suntem în proces de secularizare. Dar secularizare nu este neapărat un proces rău, ea a făcut posibile statul modern şi dezvoltarea ştiinţei. Pe de altă parte, procesele de secularizare forţată a valorilor creştine, cum a fost întregul fenomen comunist, unde iubirea de aproape este impusă cu forţa şi unde redistribuirea bunurilor nu vine în urma unei decizii personale, ci prin decizia statului, şi unde cultul divin este înlocuit cu un cult al omului nou, s-au dovedit a fi eşecuri radicale.

NOTE:

(1) John Milbank, „Theology and social science, Beyond secular reason”, Blackwell, second edition, 2006, p 27

1 commentaire

Classé dans Non classé

Teologia in spatiul public romanesc

În seara zilei de miercuri, 12 octombrie, a avut loc la New Europe College o conferinţa din cadrul proiectului Curtea Neamurilor, proiect lansat de Vatican pentru a promova dialogul dintre credincioşi şi necredincioşi. Despre acest proiect am mai scris, odată cu lansarea lui la Paris, traducându-l atunci cu expresia Curtea Păgânilor, întrucât „neamurile” au un sens mai mult politic decât teologic în limba română. Ele fac evident trimitere la restul neamurilor, altele decât poporul lui Israel, cu care Dumnezeu făcuse o alianţă separată.
Am putea spune că am asistat la un adevărat maraton culturalo-teologic, mai mult cultural decât teologic. Într-un ritm extrem de alert şi susţinut au vorbit Andrei Pleşu, cardinalul Gianfranco Ravasi, Vlad Alexandrescu, Alexander Baumgarten, Francisca Băltăceanu, Michel Kulber, Andrei Cornea, Anca Manolescu, Dan C. Mihăilescu. Nu o să pot să prezint aici toate comunicările, mai ales că unele s-au înţeles pe sine ca miniconferinţe separate de miza întâlnirii. Problemele pe care le voi discuta în continuare sunt cele care mi-au stârnit în mod special atenţia.

Andrei Pleşu pleacă de la distincţia dintre cei ce cred şi cei ce nu cred, pentru a propune în locul ei o alta – cei ce cred că cred şi cei ce nu cred că cred. Cei ce cred că cred sunt cei ce aparţin instituţiei bisericii în mod oficial şi fac toate gesturile pe care lumea le cere de la ei; cei ce nu cred că cred sunt cei care au o părere prea bună despre credinţă pentru a se plasa sub ea, ca o stare profundă de comuniune continuă cu Dumnezeu. Distincţia mi se pare utilă mai ales pentru cei din categoria fariseilor, care îşi pun haina de creştin, dar uită să aibă realmente o raportare serioasă la Dumnezeu.
Cardinalul Ravasi a vorbit despre raportarea la Dumnezeu în absenţa acestuia, făcând distincţia dintre gol şi absenţă, absenţa fiind marca a ceva ce trebuia să fie prezent, dar care nu este acolo. Absenţa este înţeleasă de sufletul omului ca o lipsă personală, ca o pierdere. A invocat cazuri ale unor preoţi care şi-au pierdut credinţa şi care în absenţa ei trebuiau să joace în continuare rolul de păstori ai comunităţilor lor. Asta poate pentru a explica faptul că linia între credincioşi şi necredincioşi nu trece totdeuanua pe unde presupunem noi că ar trece. A continuat apoi invocând un teolog protestant, după ce dăduse un exemplu de pastor protestant, e adevărat, un teolog excelent, Karl Barth. Oare nu l-a anunţat nimeni că a noastră e o ţară preponderent ortodoxă? Un citat bun de pescuit nehotarăţi, dar care pune puternic sub semnul întrebării autoritatea bisericii ca instituţie: „O, Doamne, eliberează-mă de religie şi dă-mi credinţa!” Să fie o ironie crudă în spate, care să spună că protestanţii sunt cei mai apropiaţi de ateism? De aceea este nevoie să luăm citate din ei când avem de convertit pe cei care nu cred încă?
Am însă o mare nedumerire după conferinţa cardinalului – mai e sau nu valabilă în Biserica Catolică autoritatea papei? Clericii chiar nu mai simt nevoia să asculte de el? Munca unui cardinal este aceea de a relativiza şi submina părerile papei? Dacă da, să spună asta pe faţă, ca să îi facem fericiţi pe ortodocşi. Îmi pun această întrebare deoarece Benedict al XVI-lea în ultima sa carte, „Isus din Nazaret, de la Intrarea în Ierusalim la Înviere”, ne roagă să nu mai profesăm opinii despre tăcerea lui Dumnezeu bazându-ne pe citatul (invocat de altfel până şi de Cristian Tudor Popescu atunci când e întrebat despre religie) „Dumnezeul meu, dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”. Actualul papă arată că interpretarea acestui pasaj trebuie să ţină seama de faptul că aceste cuvinte ale lui Iisus sunt luate din Psalmul 21 al lui David, fiind o trimitere la o profeţie despre venirea şi moartea sa, şi nu un semn al abandonului divin. Cum nu pot să cred că excelenţa sa nu cunoştea această interpretare, nu pot să nu invoc ipoteza subminării lui Benedict, care încercă disperat să facă un pic de cultură teologică în rândul credincioşilor.
Dar Ravasi a încheiat cu un citat ales excelent pentru tema dată, din Isaia 65:1 „Căutat am fost de cei ce nu întrebau de Mine, găsit am fost de cei ce nu Mă căutau”, citat care vorbeşte despre posibilitatea ca Dumnezeu însuşi să intre în dialog cu cei ce nu cred în el. Pasajul îmi aminteşte de vorbele dulci ale lui N. Steinhardt către Virgil Ierunca: Dumnezeul, în care nu crezi, crede El în tine!

În Curtea Neamurilor
Din partea celor care se definesc pe ei ca plasându-se în Curtea Neamurilor au vorbit Andrei Cornea, ce a prezentat credinţe de alt tip decât cele religioase, dar care epistemic au acelaşi statut ca şi ele, şi Dan C. Mihăilescu, care a avut curajul să ridice o întrebare la fileul cardinalului aplaudată de sală: „ Să fie cultura un blestem care te opreşte să ajungi la credinţă?” Din păcate, cardinalul nu avut ocazia să îi răspundă, oricât de succint. Din fericire, a încercat un răspuns la problemă Alexander Baumgarten, răspuns care a fost, trebuie să recunosc, singura încercare de a stabili nişte condiţii de posibilitate ale dialogului între cei ce cred şi cei ce nu cred plecând de la filosofia scolastică ce are suficiente resurse pentru un astfel de demers. Propunerea lui Baumgarten este de a regândi un model alternativ de raţionalitate care să nu se bazeze doar pe autonomia subiectului. Plecând de la un text al lui Bonaventura despre natura şi practica gândirii, acesta defineşte patru tipuri de a face o carte: a fi copist, compilator, comentator şi autor. Cel care îşi aşază în carte propria concepţie şi nu doar preia de la ceilalţi este autor. Însă într-un sens mai adânc, doar Hristos însuşi este autor şi învăţător. Creatura nu poate fi autor în sensul deplin al termenului. Creaţia nu este posibilă în sens absolut, la om, întrucât există o incompletitudine a conaşterii de sine, bazată pe faptul că omul nu îşi este propriul creator. Limitele gândirii noastre ne pot pune în faţa lui Dumnezeu, şi astfel cultura devine calea regală către Dumnezeu.
Vlad Alexandrescu şi Anca Manolescu au încercat şi ei să oferă câte o perspectivă filosofică bazându-se pe Pascal şi Dionisie Aeropagitul în primul caz, şi pe Cusanus plus S. Weill în cel de al doilea. Din păcate, intervenţiile lor, foarte frumoase în sine, nu s-au legat deloc de problematica pusă pe masă şi au dat impresia unor conferinţe de filosofie într-un minunat colocviu, dar nu au reuşit să ofere criterii pentru un dialog real.
Francisca Băltăceanu a amintit în intervenţia ei că există adesea şi o contramărturie a credincioşilor, care, la fel ca prietenii lui Iov, par să ştie totdeauna care sunt planurile lui Dumnezeu pentru umanitate şi care sunt totdeauna gata să îi acuze pe cei care nu cred de motivaţii nedemne. Ea a amintit că credinţa este un dar, şi nu un dat evident.
Michel Kulber, director al Institutului de Studii Bizantine, a vorbit despre secularizarea spaţiului românesc şi a făcut previziunii bazate pe studii sociologice despre scăderea viitoare a practicii religiose. Probabil că, supărat pe Patriarhul rus, care tocmai a declarat că occidentul este ateu, părintele Kulber a vrut să arate că nici estul nu stă mai bine şi că, şi dacă nu este ateu azi, va deveni în curând. Biserica Ortodoxă Română, bazându-se pe faptul că este parte a identităţii locale, pare să treacă prin perioada de negare din psihologie, refuzând să vadă schimbarea de mentalitate din ziua de azi. O întrebare interesantă pe care o ridică însă dl Kulber este aceea dacă spaţiul ortodox este sau nu compatibil cu laicismul. Cu laicismul à la française, răspunsul este simplu, nu. Nici o biserică din lume nu poate fi compatibilă cu aşa ceva. Legea din 1905 din Franţa, care presupune separarea bisericii de stat, vine într-un context foarte special, după Revoluţia franceză care a vizat exterminarea preoţilor şi a călugărilor şi înlocuirea lui Dumnezeu cu un cult adus raţiunii şi după conducerea lui Napoleon, care şi-a subordonat biserica, alături de restul instituţiilor statului. Într-un astfel de context, este normal să respiri uşurat când cineva propune ca statul să nu se mai implice în viaţa bisericii.
Francezii uită însă că ateismul militant nu e ceva comun în toată lumea, ca la ei acasă, şi cred că separarea radicală e singura şansă de supravieţuire a bisericii, chiar şi atunci când laicismul presupune excluderea bisericii din sfera publică şi izolarea ei în apartamente private. Pe de altă parte, părintele Kulber e îndreptăţit să amintească faptul că îndepărtarea de puterea efectivă politică şi economică a fost o eliberare pentru biserică, ce poate să îşi urmărească acum propria vocaţie. Separarea Bisericii de stat, dezirabilă din perspectivă politică şi economică, nu trebuie să însemne însă excluderea bisericii din orice spaţiu public. Chiar şi într-o viziune neconfesională asupra lumii trebuie să ne reprezentăm spaţiul public ca locul de întâlnire al reprezentanţilor diferitelor interese din societatea civilă.

Ca observaţie generală asupra conferinţei, nu pot să nu remarc, judecând după numărul de participanţi, că este de bon ton în România secolului XXI să fii creştin, aşa că nu văd motive să ne plângem de secularizare. Putem să ne plângem, cum observa Andrei Pleşu, de calitatea şi onestitatea celor care cred că cred, dar nu încă şi de numărul lor scăzut.
Cu ce am rămas după această seară? Cu câteva distincţii filosofice, cu o dorinţă de a vorbi despre Dumnezeu în spaţiul public, cu o întâlnire ecumenică (şi chiar interreligiosă, dacă acceptăm că şi ateii au o religie), cu teama de secularizare şi cu o mea culpa a credincioşilor, care nu ştiu să fie buni martori ai lui Dumnezeu. La începutul discuţiei apăruse o întrebare care poate fi comună atât celor care cred, cât şi celor care nu cred. Ce ne facem cu absenţa lui Dumnezeu din lume? Pentru unii, este o absenţă temporară, pentru ceilalţi, definitivă. Oricât de bine ar suna problema absenţei, mi se pare totuşi că, teologic, ea nu este o problemă corectă. E suficient să mă gândesc că Dumnezeu e omniprezent ca să nu mai înţeleg conceptul de absenţă decât în relaţie cu mine, cel care, aşa cum spunea Baumgarten, are o conştiinţă de sine incompletă, fără raportarea la divin.
Oricum, concluzia mea despre întregul eveniment promovat de Vatican al Curţii Neamurilor se păstrează, ca şi în cazul întâlnirii franceze, analizată acum câteva luni. O idee extraordinară, care, prin dificultatea intrinsecă, este uneori pusă în practică în mod deficitar. Interesantă este însă dorinţa catolicilor de a coopta şi personalităţi din lumea ortodoxă în acest proiect. Numărul redus de preoţi participanţi, faţă de cel al laicilor, mi se pare o idee bună, întrucât evenimentul promovează accesul Neamurilor în curtea templului.
Cred că în fiecare credincios se află un necredincios care i se opune, şi asta nu în sensul în care omul ar avea dubii despre valabilitatea argumentelor existenţei lui Dumnezeu, ci în sensul încrederii pe care o avem în Dumnezeu. Mulţi din cei care sunt convinşi de existenţa lui Dumnezeu refuză să aibă încredere în El, sub diverse scuze, şi preferă să aibă mai repede încredere în judecăţile şi în puterile lor decât în cele ale lui Dumnezeu. Abia atunci când epuizăm toate resursele omeneşte, în disperare de cauză, ne mai lăsăm şi în Voia lui. Şi poate că, în mod invers, şi cei care nu cred îşi lasă loc pentru o intervenţie de un alt tip în viaţa lor.

1 commentaire

Classé dans Non classé

A cere si a da, un dialog cu Diana

Care e lectia pe care trebuie sa o invete cineva care are un picior rupt. Sa ceara ajutorul celorlati si sa fie recunoscator pt asta. Da nu, numai asta nu pot sa accepte EU, cum sa accepte orgoliul meu infinit ca are nevoie de cineva sa ii deschida usa? Cum functioneaza crestinismul?? Dzeu le cere lui Adam si Evei sa nu manace dintr un pom si apoi sa mance din tot restul. Dzeu le cere evreilor sa respecte niste legi. In NT oamenii incep sa ii ceara lui Dzeu cate o vindecare, sa faca vin, sa scoata demoni. Care e lucrul care se repeta: cerere si acceptare, a face ce ti se cere de ambele parti. E o relatie in ultima instanta de amanti, poftim ca sa o crestinam ,de barbat femeie. Cineva vrea ceva si celalt face si apoi invers.Si in cazul in care nu face isi cere mii de scuze sa fie iertat, pt ca nu vrea sa il supere pe cel pe care il iubeste.
Ce n a invatat iluminismul si pozitivismul ? Descurca te singur, Fa ceea ce ai de facut, domina natura ca sa faci asta! CONSTRUIESTE! Nu te baza pe hazard si nu face ceri unui Dzeu care nu exisata. Si chiar dc stii ca Dzeu exista nu prea iti vine sa il implici in viata ta de zi cu zi, doar nu o sa deranjez transcendentul ca sa nu intarzii azi la munca!
Cere si ti se va da! Bate si ti se va deschide! care e conditia ? sa crezi ca poti fi ajutat si … sa renuti la orgoliu ca poti sa faci tu singur totul. e atat de simplu cum functioneaza crestinismul! orice copil stie sa ceara de la parintii sai, dar apoi uita pe cat devine mare superior si independent sau se detesta in cazul in care o face, pt ca o face ca o exceptie, ca o cerere de privilegiere de la ceilalti. Uita ca de fapt le da ocazia celorlalti sa isi manifeste iubirea, sa ii lase sa daruiasca! Apropos de nu se stie cine da si cine primeste!
PS. In cazul in care bat campii, nu ma luati in serios, textul n are Nihil Obstat!

7 Commentaires

Classé dans Non classé

Scandal la Catedrala Notre Dame Sau Utilitatea marginală a cântecului de orgă

Azi, 21 martie, Catedrala Notre Dame, în cadrul ciclului de conferinţe pregătitoare pentru Paşte, l-a invitat pe Rabinul Rivon Krygier. Este pentru prima oară în istoria catedralei, când un rabin este invitat. Mgr André Vingt-Trois riscă şi obţine un rezultat ce nu mi-l puteam imaginam în această ţară desacralizată. Conferinţa rabinului este întreruptă de revoltele sălii- de cântecele şi de strigătele unei părţi a auditorului, venită din timp, să ocupe primele rânduri ale sălii, pentru asigura vizibilitatea protestului . Mouvement de la Jeunesse Catholique de France este împotriva acestei invitaţii. Imaginile care se derulează sunt şocante. Tinerii urlă împotriva „predicii” rabinului, un episcopul foarte enervat, încercă să îi dea afară, cheamă gardienii, tinerii o iau către uşă cântând. Totul este acoperit de orgă. Cântecul încearcă să mascheze conflictul pentru vizitatorii care continuă să facă poze în catedrală. După evacuarea integriştilor, conferinaţa continuă, dar nu din mijlocul bisericii, ci dintr-o sală laterală, fiind filmată şi difuzată pe ecrane. E adevărat, la final, la partea de întrebări rabinul are curajul să se reîntorcă în mijlocul mulţimii.
Avem 4 tipuri de atitudini care se desfăşoară în faţa ochilor, sub forţa muzicală absolută a cântecului de orgă.
1. Tinerii catolici revoltaţi ce nu vor să aibă conferenţiar în postul Paştelui un evreu, un rabin, un om dintr-o altă religie.
2. Arhiepiscopul, organizatorul evenimentului, ce încearcă să îi aşeze şi să îi calmeze pe revoltaţi şi cum nu reuşeste îi dau afară cu paza.
3. Catolicii veniţi să asculte conferinţa ce comentează pe margini, acuzându-i pe tineri de integrism.
4. Turiştii care continuă să facă turul catedralei şi să contemple vitralii, aproape ca într-un film absurd
Să le analizăm pe rând:
1. Mouvement de la Jeunesse Catholique de France (probabil un fel de ASCOR al lor). Putem să spunem câte ceva despre motivaţiile lor pentru că aruncă prin sală, fluturaşi cu criticile. Sunt supăraţi pe Arhiepiscopul Parisului „pentru că în timp ce el îşi face dialogurile interreligioase Franţa îşi pierde sufletul” . Susţin că invitarea rabinului este un semn al decreştinării continue făcute după Vatican II. Se bazează pe o enciclică a lui Pius al XI lea împotriva dialogului interreligios. Pot fi acuzaţi de antisemitism ? Da, evident, dar ar fi o explicaţie prea simplistă. Trebuie să conştientizăm un pic situaţia, este vorba de un set de conferinţe tradiţionale ce ţin de pregătirea pentru Paşte, Paştele ce anunţă învierea lui Hristos, fiul lui Dumnezeu, nerecunoscut de evrei. Probabil, ar fi fost la fel de enervaţi, dacă oricare altă personalitate ne-creştină ar fi fost invitată.
În plus, a fi tănăr creştin în Parisul secolului XXI nu este un lucru deloc simplu, ceea ce poate duce foarte uşor la integrism. Integrismul este expresia academică pentru a desemna talibanismului de tip catolic. Dacă eşti atacat des sau dacă alegerile tale sunt ignorate de restul societăţii este aproape natural să ajungi extremist. Sunt sincer mirată că un asfel de grup există şi că el nu a fost sufocat de raţionalismul francez tipic sau de relativismul mai nou postmodern.
2. Arhiepiscopul şi echipa lui ce susţine dialogul interreligios. Poziţia lor este justificată, în contextul studierii consecinţelor Conciliului Vatican II, căci una dintre urmări este exact dialogul cu cei din afara creştinismului ( fie că este vorba de atei sau de alte religii) iar o alta este ridicarea anatemelor împotriva evreilor. Deci, un punct ce merită subliniat în descrierea Conciliului, este deschiderea faţă de lume, faţă de altceva decât propria parohie. În plus, după Auschwitz este dificil să nu vrei să discuţi cu evreii, adică văzând la ce duce lipsa dialogului, nu ai cum ai altă alternativă decât promovarea dialogului, pentru a evita un rău viitor. Nu vreau doar să spun că eşti taxat imediat drept antisemit, ci că este firesc să deschidem dialogului, pentru a ne înţelege trecutul şi a construi un viitor. Nu vreau să spun nici că tinerii au mai multă dreptate decât Arhiepiscopul, doar că poate ar fi fost util, ca dialogul interreligios să se facă cu altă ocazie, decât cea a pregătirii Paştelui, cu toate că Paştele este în primul rând o sărbătoare evreiască, care celebrează ieşirea din Egipt, eliberarea poporului evreu.
3. Restul catolicilor din sală ascultă de Arhiepiscop, nu protestează, nu critică, ba chiar aplaudă şi susţin invitatul evreu. Una din doamnele din spatele meu încearcă să lovească un tănăr ce distribuia fluturaşi în drum spre ieşire. Deci să fim clari, catolici integrişti îi enervează pe catolicii progresişti, iar aceştia, reacţionează violent. Înţeleg atitutudinea gazdei: după ce l-am invitat de bietul om, nu o să îl lăsăm să fie linşat, protejarea lui apare firească, indiferent de opţiunile metafizice ce îi stau în spate.
4. Turiştii, ca într-un film suprarealist, continuă să se plimbe, să admire vitraliile, orga şi statuetele din catedrală. Nu ştiu dacă conştietizează că ceva nefiresc se întâmplă, dar nu sunt dispuşi să îşi întrerupă traseul turistic sau pur şi simplu nu sunt interesaţi pentru că ei sunt separaţi de restul, de credincioşii ce asistă la slujbă. De fapt, dacă te uiţi de undeva de sus, ai impresia că credincioşii sunt închişi într-o celulă, prin jurul căreia mărşăluiesc turiştii. Într-o altă ţară civilizată ( Germania) bisericiile nu se vizitează în timpul slujbei, ba uneori chiar întreaga duminică. Este straniu să încerci să te rogi şi unii să facă poze pe margine şi să filmeze cum se ridică tămaia la vecernie, după vorba rugăciunii. Probabil că se joacă de-a antropologii, urmărind comportamentul ultimilor băştinaşi închişi, pentru a nu influenţa restul comunităţii.
Conflictul este unul real şi serios şi nu este vorba despre un conflict dintre catolici şi evrei, ci unul în interiorul catolicismului despre cum să tratăm alteritatea în general şi alteritatea iudaică în special. Trebuie să introducem o diferenţă în cadrul dialogului interreligios pe care filosoful Dominique Folscheid, al doilea conferenţiar din această seară o face: termenul interreligios este prea vag şi trebuie să se facă distincţii între o dezbatere cu iudaismul ce are un statut special şi o dezbatere cu budismul, care este mai repede structurat ca o formă de înţelepciune şi nu ca o religie. Iudaismul are comun cu creştinismul mai mult decât faptul de a fi o religie a cărţii şi o religie monoteistă.
Ceea ce am observat este dorinţa rabinului de a pune discuţia în termenii diferenţei radicale, în acelaşi stil în care s-ar pune şi cu islamul. Poziţia este stranie în primul moment, de ce să plecăm în dialog de la cel mai îndepărtat punct comun? Această decizie este una strategică şi are două motive fundamental politice: 1. A pleca de la poziţia formală „o altă religie monoteistă” nu riscă să producă confuzii, intercalări, şi permite o mai bună diferenţiere, ce nu este tentată de asimilare, din nici o parte. 2. Aşa cum, rabinul lasă să se înţeleagă din discursul său şi cum declară oficial în interviul din La Croix, desenul celor trei monoteisme şi desfăşurarea dialogului interreligios în triunghi, permite creştinismului o poziţie intermediară în situaţii de conflict ca cel din Palestina. Evreii vor medierea creştinilor în dialogul lor cu islamul. Nu vreau să generalizez, este poziţia rabinului Rivon Krygier, un rabin ce îşi are sinagoga în centrul Parisului şi nu la Ierusalim, deci politic poată să nu reprezinte o majoritate. Vreau doar să subliniez că probabil acestă opţiune se bazează pe ceea ce am fost obişnuiţi să numim „bazele iudeo-creştine ale Europei” . O poziţie coerentă a creştinismului, ce se poate naşte de aici, ar fi privilegierea iudaismul în faţa islamului. Diferenţierea nu ţine de o concepţie metafizică, ci de una socială. Dacă metafizica din spate diferă, comportamentul socio-economico-politic al unui evreu nu se poate distinge de comportamentul socio-economico-politic al unei creştin. Cu islamul lucrurile diferă şi cultura lor este de un alt tip. Pentru a ne face o imagine asupra diferenţei, putem să luăm un singur exemplu: poziţia femei.
Trebuie să spun câte ceva şi despre Rabinul care a vorbit, Rivon Krygier este doctor în ştiinţe religioase şi trăieşte într-o Franţa laică. A predat cursuri despre iudaism în facultăţi catolice, deci nu a devenit un adept al dialogului peste noapte. În plus, are un avantaj foarte mare, tactic, faţă de fraţii musulmani şi creştini. Nu încearcă să facă convertiri, iudaismul nu este o religie ce vrea să facă prozeliţi . Deci, dacă nu încearcă să facă convertiri, dacă nu vrea să îi convingă pe ceilalţi, dialogul pentru el nu poate decât să aducă avantaje: îi lasă pe ceilalţi să îl cunoască şi cunoscându-l să îl respecte. De aceea, el are curajul de a spune „ tradiţia mea, care este şi a voastră”. El îşi cunoaşte prioritatea cronologică şi ontologică de popor ales, pe care creştinii i-o recunosc şi nu spune, de dragul apropierii, „ tradiţia noastră” ci tradiţia mea pe care şi voi o preluaţi. Finalul conferinţei este de asemenea interesant. Popoarelor ce construiau turnul Babel li s-au încurcat limbile, la sfârşitul istoriei toate popoarele vor munci pentru a înalţa un templu şi atunci, toate limbile vor fi unite într-una singură, limba ideală. Un pic de atenţie vă rog, popoarele nu construiesc un turn, sau o biserică sau un parlament european, ci un templu, locaşul alianţei din Vechiul Testament între Dumnezeu şi popor.
În final, aş vrea să îmi definesc poziţia pentru a nu fi interpretată greşit. Cred că fără promisiunea făcută în Vechiul Testament evreilor, venirea lui Hristos nu ar fi avut acelaşi sens al promisiunii împlinite a lui Dumnezeu . Cred că nu putem gândi creştinismul dincolo de cultura iudaică în care el apare, fie că este vorba de descifrarea parabolelor din Biblie fie pentru a înţelege miza teologică a venirii lui Mesia. Cred că poporul evreu a suferit foarte mult în istorie şi că trebuie să acordăm o atenţie specială culturii iudaice. Dar, nu cred că dialogul trebuie făcut în treimea: creştinism, islamism, iudaism. Relaţia dintre creştinism şi iudaism este mult mai bogată decât cea dintre două religii monoteiste. Creştinii ar trebui să se raporteze la iudaism ca la surse şi iudaismul la creştinism ca la completare, iar, dacă evrei vor refuza să vadă în creştinism o completare, mă bazez pe faptul că Dumnezeu are nişte planuri speciale cu poporul ales.

28 Commentaires

Classé dans Jurnal Parizian