Ferigici şi elefanţi CS Lewis

Imagine

De curând Humanitas a publicat câteva conferinţe ale lui CS Lewis strânse într-un mic volum numit Ferigi şi elefanţi. CS Lewis e un autor uşor de citit, ca un fulg ,dar dă stări de spirit bune şi durabile. După ce treci prin cartea  ai impresia unui om care chiar dacă nu e Hegel sau Bethoveen este într-o oarecare complicitate cu Dumnezeu.
Îmi place Lewis pentru că are curajul de a asuma creştinismul ca pe un firesc de zi cu zi şi nu ca pe o afacere complicată în care finitul se raportează la grandiosul transcendent şi se simte depăşit de prezenţa Sacrului. Creştinismul pentru Lewis este natural, este o prietenie cu Dumnezeu şi cu ceilalţi prin Dumnezeu.

Îmi place Lewis pentru că are curajul să ducă pană la capât credinţele sale: şi ce dacă am descoperi extratereştri ar invalida asta automat existenţa lui Dumnezeu. Lewis are originalitatea de a îşi pune următoarea întrebare şi dacă cumva doar omul ar fi singura specie căzută din univers? Dacă cumva extratereştii nu au facut păcatul originar? Trebuie reaminti aici că Lewis dezvoltă în Trilogia cosmică posibilitatea întălnirii unor fiinţe scăpate de pacatul originar şi care comunică în mod nemijlocit cu Dumnezeu. Poate că unii sunt îndoiţi de genul literar science fiction creştin dar vă asigur că este delicios şi poate conţine mai multă teologie decât multe discursuri sforâitoare. Poate cei de la Humanitas se gândesc să traducă şi cele trei romane!

Publicités

Poster un commentaire

Classé dans Non classé

Nevoia de apocalipsă

Imagine

 

Se pare că oamenii, pe lângă nevoile clasice pe care le cunoaştem cu toţii, au şi o nevoie ascunsă de apocalipsă. Nu mă refer la dorinţa de a vedea un sfârşit violent al lumii, ci pur şi simplu la faptul că sfârşitul timpului ar fi, în fapt, o categorie universală a gândirii. Ştim că este o categorie religioasă şi că ea apare în creştinism, iudaism şi în islamism, dar apocalipsa este şi o categorie interpretativă asupra realităţii.

 

 

Modernitate, creştinism şi apocalipsă

 

Adeseori, de-a lungul istoriei, raportarea la apocalipsă a ajutat generaţii întregi să îşi dea o explicaţie pentru ce li se întâmpla în contextul istoric în care se aflau. Fie că este vorba despre epoca lui Joachim de Flore sau despre cea a lui William Blake, cu al său „The New Jerusalem, fie că este vorba despre disoluţia Imperiului Austro-Ungar sau despre Al Doilea Război Mondial, oamenii au folosit metafore legate de apocalipsă pentru a căuta explicaţii pentru timpurile în care au trăit. Nu doar pentru că Biblia era cartea la îndemână şi nu doar pentru că, făcând trimitere la ea, oamenii din generaţiile trecute puteau accepta mai uşor un anumit mesaj. Atunci când dă cele zece porunci, Biblia propune o ordine dezirabilă pentru pacea din orice societate. La fel se întâmplă şi când vorbim despre asumarea unei ordini a istoriei care presupune un sfârşit, o înrăutăţire progresivă a tuturor lucrurilor din lume, urmată de o reînnoire radicală a tuturor celor materiale – acestea sunt cadre care înlesnesc viaţa şi înţelegerea fenomenelor sociale.

De fiecare dată când răul depăşeşte limitele acceptabile, oamenii se raportează la gândul luptei finale de la sfârşitul istoriei, între bine şi rău. Adeseori singura speranţă a indivizilor este o depăşire a situaţiei prezente care e posibilă doar prin intervenţie divină, o intervenţie ce presupune schimbarea fundamentală a legilor acestei lumi căzute. Despre această structură apocaliptică a istoriei sau a modului în care noi suntem capabili să înţelegem istoria s-a discutat pe parcursul a trei zile, în Norvegia, la conferinţa „Modernitate, creştinism şi apocalipsă”, organizată de Universitatea din Bergen. Găsiţi informaţii despre conferinţă şi la adresa http://modernismchristianity.org/

 

 

Apocalipsa în literatură

 

O bună parte dintre cei prezenţi la conferinţă veneau din domeniul literaturii şi urmăreau folosirea metaforelor creştine în opere anglofone la Joyce, T. S. Eliot, Yeats, Thomas Merton, Beckett, Lowry, Chesterton, Ezra Pond. Prima temă privilegiată a fost cea a apocalipsei, dar la concurenţă cu ea apăreau şi tema sacrificiului sau vechea temă a teodiceei sau a nevoii de a căuta un mântuitor. După ştiinţele politice, cucerite de conceptul de religie politică, a venit rândul literaturii să se plaseze într-o grilă de interpretare religioasă. Creştini sau nu, autorii invocaţi au simţit nevoia de a se raporta la elemente aduse de cultura creştină, o dată din motive estetice, şi a doua oară pentru că aceste motive ofereau un cadru pentru a explica fenomene politice care depăşeau capacitatea de înţelegere şi de acceptare a omului.

 

 

Eshatologia- un concept explicativ

 

A vorbi despre un sfârşit al lumii pusă în faţa Primului Război Mondial pare azi absurd, dar ,plasându-ne în contemporaneitatea evenimentului şi fiind martori ai capacităţilor distructive ale conflagraţiei, nemaiîntâlnite până atunci, orizontul apocaliptic devine cea mai plauzibilă explicaţie. Nu în sensul în care este explicaţia adevărată, ci în sensul că, gândindu-ne la evenimentele tragice ca fiind plasate pe calea ce duce către sfârşitul lumii, putem avea atitudinea corespunzătoare în faţa lor. Pe de o parte e resemnarea, nu poţi schimba ceva ce e decis de sus şi ştii că se va întâmpla, pe de altă parte e clarificarea poziţiilor fiecăruia – omul alege cu mai multă uşurinţă tabăra în care se va plasa ştiind că această alegere este una fundamentală, ce va face compromisul imposibil.

Eshatologia apare astfel ca o ficţiune explicativă asupra unor fenomene istorice foarte greu de asumat şi de înţeles. Termenul ficţiune nu este în nici un fel unul peiorativ, ci este doar un instrument prin care ne este dat să înţelegem timpurile în care trăim. Dat fiindcă acest instrument ne poate face să înţelegem atât căderea Imperiului Roman, cât şi intrarea lui Napoleon în Jena, dar şi al Doilea Război Mondial sau chiar anul 2012, cu criza UE şi mai mica criză politică românească, folosirea lui nu înseamnă că timpul se va sfârşi aici, ci că ideea apocalipsei este una universală, atât în sensul că ea apare în toate timpurile istorice, cât şi în sensul de concept-cheie, care structurează raportarea noastră la timp.

Omul liber care crede că timpul este infinit devine iresponsabil. La fel cum Kant spunea că morala este baza libertăţii, că trebuie să asumăm existenţa libertăţii astfel încât morala să fie posibilă, la fel trebuie să asumăm şi sfârşitul timpului ca să putem să dăm o acoperire conceptelor de libertate şi moralitate, care nu ar avea sens în contextului unui timp infinit. Suntem forţaţi conceptual să credem în sfârşitul istoriei, chiar dacă nu suntem creştini. (Evident, putem oricând să optăm pentru disoluţia subiectului, a voinţei sale şi a lumii, propuse pe paliere diferite de postmodernism şi de budism, dar, atât timp cât avem pretenţia de a pronunţa cuvâtnul „Eu”, trebuie să fim gata a lua la pachet şi libertatea, idealul moral şi culmea sfârşitul istoriei.)

 

 

Eshatologia: categorie a gândirii

 

Avem atât o necesitate epistemologică, cât şi una conceptuală să credem în sfârşitul istoriei, ceea ce face din acest termen o categorie a gândirii, la fel de importantă ca relaţia de cauzalitate sau chiar ca termenii de substanţă sau subiect. O categorie epistemologică, pentru că a crede în sfârşitul istoriei este calea cea mai simplă în a ne explica ce se petrece în anumite momente-cheie ale istorie, singura formă prin care omul poate da un sens unor nonsenusuri nu este un „cred pentru că este absurd”, ci un „cred pentru că asta este singura explicaţie rezonabilă”; conceptuală, pentru că sfârşitul istoriei este un termen limită al experienţelor omului, la fel de important ca şi plasarea în timp a experienţelor noastre. Îmi pare rău că nu i-a venit lui Kant ideea de a plasa pe lângă intuiţiile de spaţiu şi timp şi pe aceea de sfârşit al timpului. Evident, faptul că omului are nevoie de acest concept nu înseamnă apriori că el capătă fiinţă în funcţie de nevoile omului, ci doar că noi nu putem gândi în afara lui şi, eventual, că revelaţia creştină este scrisă în termeni gândiţi special pentru nevoile umane. Doar că, deocamdată, nu prea avem ce să facem decât să ne mulţumim să rămânem la nivelul a ceea ce este universal pentru om.

Hegel este filosoful care a sesizat importanţa sfârşitului istoriei ca o categorie universală a gândirii; în funcţie de acest final, toată istoria ideilor, a artei sau a politicului capătă un sens. Oamenii nu au, în general, nicio problemă în a accepta că spiritul se manifestă în artă, ba chiar poate şi în filosofie şi ştiinţă, dar au o problemă radicală în a accepta că el se manifestă în lumea concretă a evenimentelor de zi cu zi, care constituie istoria oamenilor reali şi a luptelor lor politice, pentru că aici intervine problema răului. Dar sfârşitul istoriei şi sensul istoriei sunt concepte corelative, fără sfârşit nu vezi sensul şi fără sens sfârşitul nu este decât o încetare a mişcării, care nu aduce nici o înţelegere asupra lumii.

Faţă în faţă cu literaţii se plasau, la conferinţa de la Bergen, teologii, majoritatea absolvenţi ai unor universităţi din Mare Britanie, ţară în care teologia se studiază în universităţile de stat, şi în care studiul Bibliei este o activitate la fel de onestă şi decentă ca studiul oricărei alte materii umaniste. Printre ei, câţiva istorici şi filosofi care nu puteau să îşi explice propriile domenii de studiu fără să facă referinţe la cultura creştină. Cum colocviul a avut loc la Universitatea din Bergen, sediu al Arhivelor Wittgenstein, criticul american Marjorie Perloff a susţinut, de exemplu, o conferinţă despre „Wittgenstein şi creştinism”.

 

 

Spiritualizarea materiei

 

Discursul care mi-a atras cel mai tare atenţia a fost cel al lui John Milbank, autorul cărţii „Teologie şi teorie socială”, care critică existenţa unui spaţiu secular independent, unde teologia nu ar avea nici un motiv să intervină. El a readus în discuţie tendinţele comunismului şi nazismului de a se prezenta ca promisiuni ale unui viitor în care materia va fi într-un fel spiritualizată, aşa cum este promis în Cartea Apocalipsei şi cum a fost subliniat de Joachim de Flore prin viziunea Împărăţiei Spiritului. Această speranţă într-un viitor în care materie este transfigurată spiritual e regăsită peste tot, de la grupările New Age la comunism sau ecologism. Materialismul pur şi dur nu mai este la modă, el a fost înlocuit de un idealism al materiei, în care omul sfinţeşte în locul lui Dumnezeu natura.

 

 

Eshatologia deja realizată

 

Au existat şi câteva viziuni care contestă realizarea efectivă a unei apocalipse şi propun o reinterpretare a termenului. Conceptul de eshatologie realizată apare într-un context al interpretărilor biblice care neagă apocalipsa şi care susţin că termenul de eshatologie nu se referă la a doua venire a lui Hristos, ci doar la intervenţia sa în aici şi acum asupra vieţilor oamenilor. Când Hristos intervine direct în vieţile noastre şi le transformă, situaţia seamănă cu cea de la finalul timpului, când materia va fi transformată şi va fi spiritualizată. Termenul este folosit pentru a sugera că modul în care Dumnezeu intervine radical în vieţile noastre poate fi comparat cu o re-creare radicală a cerului şi a pământului.

Interpretarea lor este interesantă în măsura în care ea compară orice intervenţie divină cu o creaţie radicală, dar se vede destul de clar că această reinterpretare se plasează în contextul demitologizării creştinismului, optând pentru un creştinsm existenţialist ce exclude cât mai mult din partea de supranatural. Dar un creştinism care renunţă la partea lui de supranatural pentru a se adapta lumii moderne este mai rău decât un sistem filosofic care nu pretinde că este adevărat. Interpretarea existenţialistă are sens atât timp cât ea apare ca o complementaritate a celei supranaturele. Se pare, într-adevăr, că între eshatologie şi libertatea umană există un paralelism de acţiune, amândouă intervin brusc în realitate şi ambele produc schimbări radicale. Adică, într-un fel, actul liber este la fel de devastator ca eshatologia, el recreând întregul univers. În plus, orice alegere presupune o proiecţie de viitor şi, în funcţie de acel viitor ales, îţi interpretezi ce faci în prezent şi ce ai făcut pentru acel viitor în trecut.

Există o corelaţie greu de definit între libertatea prezentă şi momentul final al istoriei, iar timpul privit dinspre finalul lui către prezent poate aduce lumină asupra alegerilor din prezent, oricât de stranie ni s-ar părea această formă inversată de a te plasa pe axa timpului. E ca în fizica lui Aristotel, unde piatra aruncată este atrasă de locul ei, de acel „acasă” al ei. Gândirea ştiinţifică a eliminat orice urmă de teleologie, dar teologia este parţial construită printr-o abordare teleologică. Deci eshatologia nu are doar efecte sociale, ci şi individuale, manifestându-se în primul rând pe plan individual, dar a gândi că eshatologia este doar o metaforă aplicabilă la schimbările din propria existenţă este o formă cruntă de egocentrism.

Cele trei zile de colocviu, la Bergen, m-au impresionat plăcut în primul rând pentru că au fost puse în discuţie teme foarte importante pentru înţelegerea culturii europene; pentru că apocalipsa şi mântuirea au putut să fie dezbătute într-un mediu academic deschis, fără fanatisme confesionale, dar şi fără respingeri corect politice ale creştinismului. 

2 Commentaires

Classé dans Non classé

Fantasmele culturii

E o mare diferenţă între a trăi cultural si a cauta adevarul. A trai cultural e o forma de civilizaţie, este diferenta între a fi îmbracat elegant si a fi neglijent in ale spiritului. Dar cultura e doar haina spiritului si nu spiritul inususi. A spune anectode despre viata lui Kant sau a cita apoftegme din Pateric, a ştii câteva dintre povestile din 1001 de nopti e o forma de a te bucura de viata, de a face conversaţie placută la cafea, dar nu are nimic de-a face cu încercarea de a înţelege lumea si adevărul. Sunt placute si in mode evident preferabile realităţii brute din viata politică sa zicem. Dar aceste poveşti nu sunt decât forma modernă a unor mituri laice. Claude Levi Struss povesteste despre credinta primitivilor că stramosii lui erau căsătoriţi cu animale. Nici un primitiv normal la cap nu credea literar în acest mit, dar el era o bună metaforă pentru a sugera un tip de relaţie între om şi natură. De asemenea prin astfel de povestioare mesajul poate trece mai uşor decât prin un tratat sistematic despre condiţiile de posibilitate ale cunoaşterii. În plus aceste poveşti fac diferenţa între cel care se prezintă în spaţiul public cu cerinţe brute şi la obiect şi cel care şi le învăluie în zece straturi de mătase. Cultura în această formă este o fantasmă, un văl interpretativ asupra realităţii. Evident, o mediere între noi şi real există totdeauna, chiar şi pentru oamenii care nu şi-au pus vreodată problema că ar exista vreo formă de mediere între ei şi real. Doar că uneori medierea ia forma unor scheme conceptuale şi alteori ale poveştilor. Si totuşi de fiecare dată când suntem în cultură suntem în loisir şi în hobby şi nu în căutarea unui sens sau a adevărului. Evident poveştile pot fi folosite pentru a transmite o idee, dar este diferenţa între mitul peşterii şi Republica lui Platon, între metaforă şi concept.

Si totuşi pe ogorul Spiritului se cere şi o formă de performanţă pe care nu o poţi obţine niciodată atunci când tu guşti un pic de artă, un pic de filosofie şi un pic de literatură. Nici un iubitor de operă nu ar accepta ca tenorul să cânte fals. De ce în spaţiul culturii cei care cantă fals pot fi acceptaţi, mult mai uşor decât în orice alt domeniu?

Si pentru umanişti, ca şi pentru fizicieni performanţa poate fi obţinută doar în urma unei asceze, a unei limitări a pretenţiilor cunoaşterii şi a unei munci susţinute care n-are nimic de a face cu parfumul de Heidegger invocat la o masă cu prietenii. Poţi să îţi dai cu un pic de parfum de Heidegger, dar doar atunci când crezi că asta îi va motiva pe ceilalţi să ajungă la o lectură serioasă din acest autor. Occidentul, în ciuda tuturor bolilor spiritului de care suferă ştie să facă lucurile serios şi în domeniul acesta.  La noi panâ şi gândirea pare că n-a ajuns decât până la nivelul sufleţelului, sau asta cel puţin în spaţiul public. Pe ici pe colo, prin colţuri pierdute de lume, mai există câte unul pentru care cuvântul Spirit are şi alt înţeles decât cel spirit al timpului.

 

33 Commentaires

Classé dans Non classé

Paganul idolatru si evreul incredul in Parlamentul Romaniei

            Mă uit cu uimire şi întristare la ce se întamplă în Parlamentul României. Nu sunt de acord cu ce a făcut Băsescu în funcţia de Preşedinte dar consideră abuzivă atitudinea USL care a schimbat regulile jocului ca să îl demite pe Preşedinte. Nici cu Băsescu, nici cu Ponta, nici cu Antonescu. Am fost pro-USL pană când i-am văzut la putere, am avut naivitatea de a crede în schimbare. Da, se pare că avem o schimbare a oamenilor şi nu a atitudinilor. Drama cea mare a României este că parţial Băsescu şi Pdl ul au dreptate, nu este democratică activitatea USL la fel cum şi Usl are o parte din dreptate, legate de abuzurile preşedintelui. Am putea să ne bucurăm, politicienii români nu mai sunt în alianţă, într-un final ei se taxează unul pe celălalt ca într-o adevărată democraţie. Dar chiar despre o adevărată luptă e vorba?

        Mă gândesc foarte serios la categoriile sociale propuse de iezuitul francez Gaston Fessard. După categoria Stapân-Sclav şi după cea Bărbat-Femeie, Fessard propune categoria provenită din istoria supranaturală Pagân-Evreu. Ce reuseşte gânditorul politic francez să facă este să descrie regimurile totalitare comunismul şi nazismul în funcţie de aceste categorii religioase. Astfel comunismul apare ca o manifestare a idolatriei pagâne a clasei dar şi o manifestare a milenarismului evreiesc care era purtătorul unei elecţii de tip divin. Nazismul apare ca o formă de idolatrie a rasei, de cult pagân al naturii şi de dorinţă de a se manifesta ca un alt popor ales.

Religia iudaică aduce monoteismul, particularitatea unui popor care se consideră ales spre a  trăi după regulile Pantocratorului, dar care exclude din principiu accesul la alianţa divină a tuturor celorlalte popoare. Pagânismul, care nu este folosit nici un moment în sens peiorativ, are deschisă uşa către universal. Această privire politeistă către toţi zeii vine împreună cu dorinţa de putere şi de dominare a lumii. Iudaismul şi pagânismul deţin părţi de adevăr, monoteismul la primul şi universalismul la al doilea. Iudaismul şi pagânismul deţin părţi de fals, unicitatea alegerii divine şi politeismul. Ambele sunt însoţite de păcate specifice, idolatria pentru pagâni şi respingerea lui Hristos de către evrei, care se traduc prin închinarea la o falsă imagine a lui Dumnezeu şi prin raţionalismul şi orgoliul de a alege propria voinţă în faţa celei divine. Potrivit lui Fessard opoziţia pentru Vechiul Testament este între Pagânul Idolatru şi Evreu ales în timp ce opoziţia pentru Noul Testament este între Evreu incredul şi Pagânul convertit. Interesantă în acest caz este opţiunea lui Fessard de a defini biserica ca fiind unificarea între Evreul ales şi Pagânul convertit în timp ce tot el defineşte regimurile totalitare ca încercând să reunifice Pagânul idolatru cu Evreul incredul.

            Ce face Fessard cu aceste categorii provenite din istoria religiei? Ei bine încercă să analizeze situaţia Franţei în 1936 şi alegerea între opţiune pro pacifistă şi cea naţionalistă vis-a-vis de problema reînarmării Germaniei. În plus el are pretenţia ca aceste criterii se aplică în orice conflit uman şi sunt capabile să explice tentaţiile dar şi calea către un echilibru. Hai să vedem dacă putem să le aplicăm la conflictul actual din România.

             Băsescu joacă rolul evreului, a celui ales şi prigonit, a celui care susţine legea şi statul de drept pe post de Dumnezeu unic. Lupta lui anunţată împotriva corupţilor face parte din aceeaşi trăsătură a profetului care strigă împotriva neleguirilor clasei politice. Când vorbeşte cu durere de măsurile de austeritate pe care a fost obligat să le ia, deja îl văd pe Moise conducând poporul evreu prin deşert, spre ieşirea din criză. Să fim corecţi: Băsescu are dreptate pe mai multe puncte- În România e o corupţie enormă. Statul de drept e în pericol în acest moment. Ponta nu merită să fie prim ministru fie şi numai pentru plagiat. Situaţia excepţională pe care o invocă de fiecare dată Băsescu ni-l prezintă ca pe reprezentantul tipic al poporului evreu, dar un reprezentant care a schimbat fidelitatea faţă de Dumnezeul unic (statul de drept) cu încrederea în legile date de tradiţia în care se plasează. Astfel Băsescu apare ca prototip al fariseismului, care vorbeşte despre legi dar nu le pune în practică decât când sunt în interesul său.

 

Usl apare ca manifestarea a pagânismului clasic, prima caracteristică a lor este voinţa de putere, asemănătoare cu a Imperiului Roman care voia să cucerească întrega lume. Ei au dreptate în a spune, nu trebuie ca statul să funcţioneze în favoarea unei minorităţi ( un fel de Yahwe care asculta doar de voia minorităţii evreieşti şi care excludea de la mântuire tot restul umanităţii). În dorinţa lor, poate sinceră, de a scăpa ţara de regulile Pdl, schimbă cu totul regulile democraţiei. Dacă regulile după care îşi duce existenţa poporul ales nu ne apar ca fiind bune, avem dreptul să spunem că orice oricând poate schimba toate  regulile unei societăţi după propriul interes? Pagânul care respinge excepţionalismul Pdl şi astfel deschide cetăţenilor români posibilitatea revoltei împotriva măsurilor fostei puteri, recade în stare de idolatrie a puterii brute. Ei au dreptate în a îl contesta pe Băsescu, dar modalitatea de a duce acest război cu cele mai murdare arme nu poate fi justificată de nici o scuză.

 

Ce propune Fessard? Să respingem atitudiniile pagânului idolatru şi pe cele ale evreului incredul, adică a USL care vrea puterea de dragul puterii dar şi al celui ce se declară doctor al legii doar pentru a o călca mai bine în picioare, al apărătorului Constituţiei, care trebuie să îşi aducă aminte că regulile mozaice sunt făcute de Dumnezeu şi nu de rabini.

 

 Să unificăm atitudiniile Pagânului convertit, adică a unui USL care adaugă voinţa bună şi deschiderea către regulile democraţiei şi ale statului de drept la atitudinea Evreului Ales, a celui care ştie că excepţionalismul evreu e datorat doar alianţei cu Dumnezeu, adică a celui care ştie că nu poţi construi o cale politică în afara voii regulilor democratice. 

34 Commentaires

Classé dans Non classé

Drumul crucii se termina cu Învierea.

Invierea

Imagine Mai întăi cu coborărea la Iad şi cu salvarea de acolo al lui Adam şi al Evei, apoi cu deschiderea paradisului şi apoi cu manifestarea Invierii in dimineaţa de duminică. Hristos intră în Iad, intră în iad pentru că toţi cei morţi doar acolo puteau intra. Apoi îi scoate din Iad pe toţi oamenii care erau acolo şi scoţându-i îi duce în Rai. Iadul e gol de oameni. Hristos îi Mântuieşte pe cei ce erau în Iad. Pentru discipoli şi cei de pe Pamânt învierea Sa e suprema confirmare a Dumnezeirii sale. Dumnezeirea lui Hristos şi împărtăşirea oamenilor cu trupul lui Hristos  Dumnezeu le oferă acestora promisiunea concretă a Împărăţiei viitoare, a paradisului. Pentru cei ce au trăit pe timpul Vechiului Testament era nevoie de prezenţa reală a lui Hristos ca să se poată salva, dar cum nu au apucat-o pe pamânt, Dumnezeu nu îi lasă şi vine după ei. Asta ne arată că fără prezenţa reală al lui Dumnezeu într-o formă sau alta ( Dumnezeu întrupat, Dumnezeu în iad sau Dumnezeu în euharistie) nu ne putem mântui. Contactul cu Hristos aceasta e calea mântuirii, pentru noi prin euharistie, pentru cei din Vechiul Testament prin venirea sa în iad. Cheia învierii este proximitatea lui Hristos. Marea minune este aplicarea pentru cei din Vechiul Testament retrospectiv morţii acestei proximităţi. Dar pe noi cei de aici, Hristos ne precede cronologic( ontologic ne precede pe toţi) deci trebuie să mergem noi să îl căutăm în euharistie. Hristos se dă pe sine ca noi să ne putem împărtăşi cu El şi intra în comuniune cu Dumnezeu. Învierea lui Hristos nu este doar învierea lui Iisus ci şi a noastră a tuturor, a celor ce erau déjà morţi în momentul învierii dar ea este şi promisiunea învierii celor ce încă nu se născuseră, dar care se vor naşte, se vor boteza şi se vor împărtăşi cu Hristos ! 

2 Commentaires

Classé dans Non classé

Drumul crucii

Via crucis
Aceasta este o meditatie asupra drumului crucii facuta impreuna cu prietenii mei: Diana Milos, Oana Calen, Ioana Iancu, Elena Ghizdareanu, Petronela Panait, Adriana Bunea, Bogdan Duca, Catalin Sturza, Sorin Lavric, Alexandrina Tomoiaga
1. Agonia lui Hristos in Gradina Ghetzimani

Diana

„Aici, în POTIRUL de TAINĂ,/ Iată, eu ca Suflet mă Nasc,/ COPIL Nou Născt la Viaţă,
Ce Înfricoşător, port TRUPUL Lui HRISTOS/ DEODATĂ cu EL ce poartă Trupul meu…
Ca o ÎNTRUPARE UNUL în ALTUL,/ DEODATĂ Doi ce se Împletesc…” (Ierom. Ghelasie)

Gradina Ghetsimani a fost ajuns pana la noi “toposul” asumarii depline a umanitatii de catre Hristos dar au fost facute cateva distinctii cu referire la umanitatea hristica… folosesc acest prilej pentru a sublinia ceva ce papa Onorius I al Romei subliniaza si anume distinctia intre problema dublei naturi divin-umane (pozitie ce ar risca sa ofere o perspectiva empatica a trairii ca si (con-)fuziune dintre divin si uman) respectiv faptul ca cele doua naturi nu sunt in contrast intre ele dar nu sunt “impreuna” sau mai precis sunt impreuna in sens distinct (vointa umana se aliniaza constient vointei divine).
In perspectiva acestei din urma afirmatii Hristos a luat trairile omenesti, teama de moarte a fiecarui om nu pentru a “intelege” mai bine ce simte omul, nu din empatie fuzionala, din necesitate e experierii, ci din comuniune de taina, Parintele Ghelasie de la Frasinei vorbea de “potirul de taina” … totul pleaca de la faptul ca Hristos este Dumnezeu Fiul si Acesta traieste ca om, cu inima perfecta si adevarata de om.
De aceea in Gradina Ghetsimani Hristos este omul Hristos dar este si Hristos Omul in dialog-rugaciune El insusi cu Dumnezeu … este impresionant sa vezi o icoana inchinandu-se ea insasi, un potir impartasindu-se El insusi doar in acest fel “moartea calcand peste moarte” catre Viata …

2. Iisus tradat de Iuda

Oana

Noaptea şi obscuritatea vin peste păcătos, care neagă posibilitatea de a îşi îndrepta paşii către Hristos, cel care cu câteva momente înaite tocmai inaugurase cea mai sfântă dintre taine : Euharistia, care este uniune cu Hristos, vindecare de maladiile spirituale, bucurie şi pace. Acestea însă pot fi gustate doar atunci când am luat asupra noastră penitenţa şi am primit iertarea. Iuda ar fi putut cunoaşte bucuria Învierii, a triumfului asupra morţii. Dar el singur a optat pentru trădare, moartea, solitudinea şi suferinţa eternă de a fi fără Dumnezeu, un Dumnezeu care îl iubea.
Iuda suntem noi, fiecare dintre noi care refuză darul vieţii eterne cu fiecare dintre păcatele pe care le facem dar mai ales cu refuzul de a recunoaşte starea noastră căzută dar restaurată de către Hristos, om şi Dumnezeu, care a îmbrăţisat întreaga lume prin răstignirea lui. Omul liber poate alege, Iuda, unul dintre aleşii lui Hristos avea libertatea de a îşi alege destinul. La fel noi, oameni liberi putem să îş alegem pe Dumnezeu sau să îi ignorăm chemarea. Dumnezeu poate totul, dar nu să forţeze omul să îl iubească la rândul său. În cadrul acestei libertăţi Iuda a ales trădarea, dar nu doar trădarea lui Dumnezeu ci şi refuzul iertării, care ar fi putut repara această eroare, care l-ar fi putut reconcilia cu Stapânul şi Creatorul său. Sinuciderea nu este decât hula împotriva Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Aceast act este singurul care nu se poate ierta
Să ne gândim un moment la imensa libertate pe care Dumnezeu ne-a dat-o, de a ne elibera de păcatul original, de a ne mântui, de a obţine fericirea eternă. Să ne gândim la această fericire, dar să nu o separăm de povara Crucii : nu există fericire şi mântuire fără Cruce.
A îl urma pe Hristos înseamnă a se lăsa răstignit şi înviat cu El, înseamnă să ne aşezăm la masa lui din Împărăţia lui Dumnezeu, a Tatălui Lui, a Tatălui nostru. Exemplul lui Iuda, cel ce trădează cu un sărut, trebuie să arate umanităţii că nu putem suporta o viaţă fără Dumnezeu, cu atât mai mult o viaţă în refuzul lui Dumnezeu. Şi să ne gândim şi la durerea lui Dumnezeu, simţită în momentul trădării. Un prieten, un prieten pentru care se lasă omorât, îl trădează pentru bani. Să fugim de tot ce ne poate separa de Dumnezeu, de pacea sa, să avem speranţa mântuirii. Să ne rugăm pentru ceilalţi. Amin

3. Iisus condamnat de Sanhedrin

Ana

Cel mai trist lucru este ca de fapt ii inteleg perfect pe evreii care l-au judecat. Pentru religia iudaica este o blasfemie sa spui ca esti Fiul lui Dumnezeu sa pretinzi ca esti Mesia. Preotii sunt buni cunoscatori ai Legii si nu pot percepe un Mesia care nu vine in glorie, care nu e imaginea lui Dumnezeu creatorul. Si eu as mi-as apara credinta in Dumnezeul lui Abraham, daca ar veni cineva de nicaieri sa pretinda ca e fiul lui ! Problema este însă că nu au avut ochi sa vada ca cel care are era in fata lor nu era un oricine, nu au auvut capacitatea sa il recunoasca pe Dumnezeu, faţă către faţă, pentru că au preferat propriile lor imagini despre Dumnezeu decat realitatea prezentei sale.

4. Iisus renegat de Petru

Ioana
Episodul lepadarii lui Petru
“Şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care zisese: Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi ieşind afară, a plâns cu amar.”(Matei 26,75)
Episodul lepadarii lui Petru, petrecut in curtea arhiereilor Anna si Caiafa dupa arestarea Domnului din gradina Ghetsimani, este relatat de toti cei patru evanghelisti spre amintirea implinirii profetiei facute de Mantuitor lui Petru.
Atunci, dupa Cina cea de Taina, Domnul le descopera ucenicilor ca toti se vor sminti (nu vor putea intelege) ce se va petrece cu El incepand din acea noapte. Petru, un apostol inflacarat al iubirii pentru invatatorul Sau, “garanteaza” ca va ramane alaturi de El “chiar de-ar trebui sa moara impreuna cu El”. Hristos ii face o profetie ce poate parea de-a dreptul socanta pentru aceasta marturisire de credinta ardenta: nu doar ca nu va ramane cu El pana la sfarsit , ci chiar in noaptea aceea, mai inainte de a canta cocosul, de trei ori se va lepada de Dansul.
Spre dimineata, in curtea arhiereilor, aceasta profetie se adevereste: recunoscut de o slujnica si numit de aceasta in mod repetat ca ucenic a lui Hristos, Petru se leapada de trei ori de Hristos.
Petru este unul dintre ucenicii apropiati ai lui Hristos, martor direct la cele mai mari minuni facute de Mantuitor. Printre altele, Petru este martor la Schimbarea la Fata a Domnului din Muntele Taborului, atunci cand Hristos isi arata dumnezeirea Sa, cand Sfanta Treime se arata ucenicilor. Poate parea socant cum in aceste conditii, Petru se rusineaza de Hristos in fata oamenilor.
Totusi, acest lucru se intampla, pentru a arata inca odata cat de coruptibila este firea umana cat de usor poate fi ea atrasa spre pacat. Petru se leapada de frica oamenilor desi vazute fata lui Hristos Dumnezeu, se leapada pentru ca nesocotise cuvantul Mantuitorului “va veti sminti intru Mine” adica nu veti intelege inca Marea Taina a Patimirii si a Invierii prin care s-a lucrat Mantuirea oamenilor.
Singur, Hristos luandu-si Crucea Sa, va lua de fapt crucea firii umane cu vulnerabilitatea sa, cruce pe care o va purta pana la Rastignire si Moarte. Apoi , prin Invierea Sa o va reda oamenilor indumnezeita, redandu-le speranta si demnitatea de a devenii “fii ai Imparatiei pregatite lor inca de la inceputul veacurilor”.
Interesant este ca trei din cei patru evanghelisti (Matei, Marcu si Luca) subliniaza ca Petru “si-a amintit” de cuvantul lui Hristos auzind cocosul cantand si nu spun simplu, “si-a dat seama ca s-a lepadat de Hristos”, acest lucru pare subinteles. De fapt, prin aceasta “se cartografiaza” subtil dinamica prin care omul cade in pacat: uitam cuvintele Domnului si prin aceasta ne indepartam de El si devenim vulnerabili pacatului. Tot asa, Adam si Eva si-au dat seama ca sunt goi, ca au savarsit pacatul, atunci cand au auzit “glasul Domnului plimbandu-se prin Gradinile Raiului.”. Uitam pentru ca ne despartim de Dumnezeu si ne despartim de el pentru ca nu-L iubim suficient.

5. Iisus judecat de Pilat

Ana
Judecata lui Pilat este judecata acestei lumi. Nici favorabila, nici deforbaila, nu gaseste în el nici o vina, dar il trimite la flagelat, incercă sa il inteleaga dar e clar că nu are aceleaşi repere ca şi El. Pilat poate fi tipul draguţ, care spre deosebire de evrei, decalară nevinovăţia lui Hristos, dar el este în acelaşi timp şi omul de treabă care nu intervine când răul se produce în faţa sa. Se poate spune şi că Pilat joacă rolul înţeleptului antic în faţa lui Dumnezeu, a celui care fără să fie insensibil la transcendent nu construieşte o relaţie directă cu El.
Două atitudini fundamentale structurează raportarea la Hristos : a evreului şi a pagânului, creştinul trebuie să ştie să medieze între cele două, să evite fariseismul Sinagogii, prea sigură de starea ei de aleasă a lui Dumnezeu, şi starea pagânului care este moralmente şi juridic în ordine dar fară acceptarea lui Dumnezeu.

6. Iisus este flagelat si i se pune o coroana cu spini

Elena

Flagelarea și încoronarea batjocoritoare a Domnului nostru Iisus Hristos are loc înainte de condamnarea Sa definitivă la moarte. Se pare că în speranța că acest gest îi va îmblânzi pe cei ce Îi cereau moartea, Pillat ordonă biciuirea lui Iisus. Mulțimea însetată de sânge nu se mulțumește, însă, cu atât, așa că urmează un moment sfâșietor, în care Iisus, împreună cu rolul său de Rege al iudeilor este luat în derâdere. Coroana de spini poate fi considerată un simbol al suferințelor pe care Iisus a fost dispus să le îndure pentru ispășirea păcatelor omenirii; sceptrul din trestie pe care agresorii Săi nemiloși I-l înmânează și mantia purpurie vroiau să creeze imaginea hilară a unui rege nebun. Dar dincolo de aceste intenții pline de cruzime, reușește să răzbată un sentiment ce depășește furia și revolta noastră, a celor ce rememorăm acele clipe. Este un sentiment de milă față de cei ce au avut în față Regele așteptat și au fost prea orbi să Îl vadă; milă față de niște creaturi slabe, care ar fi putut fi sfărâmate de puterea Celui pe care Îl batjocoreau.
De fiecare dată când mă gândesc la acest moment din șirul pătimirilor lui Iisus, trăiesc o senzație de revoltă și de rușine. Pentru mine, acest episod ilustrează momentul în care omenirea a fost pusă în fața Salvatorului ei și nu a știut să Îl recunoască, nicidecum să Îi fie recunoscătoare. Iar eu, acum, la mai bine de 2000 de ani distanță, mă simt îndurerată și vinovată pentru că aș fi putut fi una dintre ei; aș fi putut fi una dintre vocile care îl batjocoreau, mâinile mele ar fi putut împleti cununa de spini, palmele mele ar fi putut lovi Chipul Sfânt. Și nu, nu este un sentiment de vinovăție tardiv și gratuit; pentru că de fiecare dată când întorc privirea de la bătrânul care întinde mâna la colț de stradă, de fiecare dată când mi se pare prea greu să țin postul, sau să mulțumesc pentru binele primit, nu doar să cer, de fiecare dată când îi rănesc pe cei din jurul meu adaug o batjocură, o lovitură și un spin chinului îndurat atunci de Iisus. Și dacă El a îndurat toate acestea din poruncă divină și pentru a ne mântui pe noi, puținul pe care îl putem noi face este să oblojim rănile Sale și să Îi alinăm durerea prin gândurile noastre curate și prin faptele noastre bune îndreptate către semenii noștrii, pentru care El S-a jertfit .

7. Iisus isi poarta crucea
Bogdan

„El a purtat suferintele noastre si cu durerile noastre s-a impovarat.” (Is 53,4)
“Ca un miel a fost dus la junghiere; ca o oaie fara de glas in fata celui care o tunde, asa nu si-a deschis gura sa.” (Is 53,7)

Acum, în această zi neagră de Vineri din istoria omenirii, crucea de lemn de pe urmerii Săi nu este decât semnul vizibil al poverii pe care Hristos a purtat-o tot timpul vieţii Sale pământeşti. Încă de la conceperea Sa în pântecele Fecioarei Maria, Domnul a trebuit să poarte suferinţele noastre şi să se împovăreze cu durerile noastre, caracteristicile firii omeneşti cele căzute.
Ce este Crucea? Este Pomul cunoştinţei Binelui şi Răului prin fructele căruia a intrat păcatul în lume. Este Pomul Vieţii, prin roadele căruia suntem înviaţi din moartea păcatului. Dar crucea este şi firea omenească cu toate ale sale pe care, asumându-şi-o Hristos, o transformă în punte între planul creat şi Dumnezeu.
De aceea, luând crucea pe umerii Săi, Hristos recapitulează şi repară într-un singur şi simplu gest o istorie a căderii. Cunoaşterea Binelui şi Răului nu se mai poate face decât prin intermediul Crucii (care de atunci alungă diavoli şi îndreptează pe cei credincioşi). Viaţa cea adevărată nu se mai dobândeşte decât tot datorită Crucii Domnului şi tot Crucea devine sfinţitoare, aducătoarea harului dumnezeiesc în om şi în creaţie.

8. Iisus este ajutat de Simon din Cirene sa poarte crucea

Catalin
Iisus este ajutat de Simon din Cirene sa poarte crucea
Dacă ne luăm după filmul lui Mel Gibson, „Patimile lui Christos”, Simon din Cirene este obligat de romani să-l ajute pe Isus să-și poarte crucea. Mântuitorul cade, a treia oară, sub greutatea crucii și nu se mai poate ridica; Simon este luat cu forța de soldații romani din mulțime, la întâmplare, și parcurge o bucată de drum alături de Isus. Aceasta e o interpretare foarte apropiată de cele trei evanghelii care îl pomenesc pe Simon – după Marcu, Luca și Matei:
„Au constrâns un trecător, un oarecare Simon din Cirene, care venea de la câmp, tatăl lui Alexandru şi al lui Rufus, ca să ducă crucea lui Isus.” (Marcu, 15:21)
„Pe când îl duceau să-l răstignească, au pus mâna pe un anume Simon din Cirene, care se întorcea de la câmp; si i-au pus crucea în spate ca s-o ducă după Isus:”(Luca, 23: 26)
“Pe când ieșeau afară din cetate, au întâlnit un om din Cirene numit Simon, și l-au silit să ducă crucea lui Isus.”(Matei, 27: 32)
Simon este, așadar, „constrâns” (Marcu), „prins” (Luca) și „silit” (Matei) să-l ajute pe Hristos.
Evanghelia după Ioan nu-l pomenește deloc:
„…Au luat deci pe Isus, si L-au dus să-L răstigneascã. Isus ducându-si crucea, a ajuns la locul, zis al Căpățânii, care pe evreiește înseamnă Golgota.” (Ioan, 18: 16-17).
Acest Simon nu e un binevoitor, gata să sară în ajutorul unui om aflat la nevoie; este un țăran care vine, se pare, ostenit de la munca câmpului, întâlnește, accidental, un cortegiu cu condamnați la crucificare și e nevoit de niște soldați romani să facă o nouă muncă, deopotrivă grea (crucea avea, conform unor istorici biblici, în jur de 70 kg, și trebuia urcată câteva sute de metri pe un povârniș abrupt) și umilitoare – are, altfel zis, o zi cum nu se poate mai proastă!
Niciuna din datele lui Simon nu-l predispun să se transforme în omul săritor, gata să-și ajute aproapele: e un țăran, venetic (din Cirene, o colonie greacă din nordul Africii), și asistă la un spectacol care face parte, se pare, din peisajul său cotidian, pe drumul său obișnuit spre casă – toți deținuții condamnați la crucificare de romani sunt obligați să-și poarte crucea în spinare, în timp ce sunt supuși la felurite batjocori; în plus, el este obligat (romanii „pun mâna” pe el; crucea i se pune în spate) să acorde ajutorul lui Isus, fiind batjocorit, la rândul său, de romani.
În filmul lui Mel Gibson, Simon e cucerit de Isus, în timp ce merge alături de acesta, sau își arată, cel puțin, simpatia față de suferința lui. E o interpretare plauzibilă, în contextul influenței pe care o are Isus asupra inimilor simple. Nu ar fi primul om cucerit imediat de Isus, înainte de crucificare – ultimul fiind „tâlharul cel bun”, de pe cruce.
Totuși, nu există nici o dovadă despre faptul că Simon ar fi fost cucerit de Isus sau că povara crucii lui Isus ar fi avut, ulterior, vreo consecință în viața lui Simon din Cirene. Dimpotrivă, o legendă populară îl transformă pe Simon în Ahasverus, „jidovul rătăcitor”. Conform acestei legende, văzându-i reticența, Isus îl blestemă pe Simon să rătăcească pe un drum fără oprire, făcându-l nemuritor și proorocindu-i că nu-și va găsi liniștea, până la sfârșitul lumii.
Dacă Simon ar fi devenit victima unui astfel de blestem, pedeapsa ar fi una extrem de drastică. Iisus nu blestemă pe nimeni de-a lungul calvarului său, nu răspunde injuriilor și dovedește, dimpotrivă, înțelegere față de cei care-l batjocoresc. Care ar fi fost greșeala lui Simon? E omenește să ne oprim și să acordăm ajutorul atunci când vedem un om în dificultate – ce facem însă când vedem sute de oameni în dificultate, în jurul nostru, zi de zi, așa cum vedea Simon din Cirene condamnații la crucificare, în drumul său către casă? Calvarul lui Iisus nu era, prin nimic, unul ieșit din comun, la vremea aceea.
Cum să-l alegi pe omul căruia vrei să-i acorzi ajutorul, dintre atâția oameni care suferă? Ca să nu mai vorbim că, dintre crucificați, unii își meritau soarta, conform justiției vremii, fiind criminali de drept comun – la fel ca Barabas sau ca cei doi tâlhari, crucificați alături de Isus. A-l alege pe Isus, din cortegiul nesfârșit de condamnați, ar fi fost, pur și simplu, o loterie. Pentru ca Simon să-l recunoască pe Isus, să vadă Dumnezeul din carnea omului, Isus ar fi trebuit să înfăptuiască, pe drept cuvânt, o minune – iar Evangheliile nu relatează nimic despre o astfel de minune.
Mitul lui Ahasverus e unul popular. Își găsește reflecția și în basmele românești – fata cea bună și frumoasă ajută albina cu aripa ruptă, curăță părul de omizi și spală fântâna de nori, în vreme ce fata cea rea și urâtă trece nepăsătoare pe lângă albină, păr și fântână. Pentru faptele ei bune, fata cea frumoasă e răsplătită, în timp ce, pentru răutatea ei, fata cea urâtă este aspru pedepsită – rătăcind singură și părăsită până la sfârșitul vieții. În legende, lucrurile sunt simple, iar aceste legende e foarte probabil să se inspire din mitul lui Ahasverus. Cum recunoști însă, atunci când suferința este generalizată, omul sau ființa care merită, cu adevărat, ajutorul tău? Și există, de fapt, un om sau o ființă care să „merite” ajutorul, în timp ce alții nu-l „merită” deloc?
Episodul lui Simon din Cirene, un țăran obligat să-l ajute pe Isus să-și poarte crucea, ne arată slăbiciunea lui Isus-omul, ajuns la capătul puterilor, în calvarul său; important e, în acest episod, faptul că Isus cade de trei ori, iar a treia oară nu se mai poate ridica, prin forțele proprii. E un moment când carnea cedează; pentru a ajunge în vârful Golgotei, Iisus este sprijinit – chiar de călăii săi. De ce nu este ajutat de unul dintre soldații romani? Simplu: pentru un roman, ar fi fost înjositor să poarte crucea unui condamnat, de aceea este ales, la întâmplare, un evreu din mulțime. Alegerea lui Simon poate fi interpretat ca un gest abuziv și, indirect, ca o nouă batjocură (e o demonstrație de putere a romanilor); în același timp, e un gest fără de care Iisus-omul nu ar fi putut să-și ducă patimile la bun sfârșit.
Dacă vedem în patimi cea mai importantă profeție a lui Iisus, și în moartea pe cruce, urmată de Înviere, împlinirea ei, atunci putem sta cu sufletul la gură, ca într-un film de acțiune, la fiecare „stație” a calvarului: da, dacă Isus ar fi căzut și ar fi murit în mijlocul drumului la „stația” 5 (după alte surse, Simon din Cirene e „stația” șapte), și nu în vârful Golgotei, pe cruce, sacrificiul său n-ar mai fi avut sens. Totul atârnă, în aceste momente dramatice, de un fir de păr.

9. Iisus se intalneste cu femeile din Ierusalim

Adriana

“Si acolo l-aurmat o mare multime de oameni, si de femei care il plangeau. Dar Isus s-a intors spre aceastea si le-a zis: “Fiice ale Ierusalimului, nu plangeti pentru mine, ci plangeti pentru voi si pentru copiii vostri. Pentru ca veti vedea, acele zile vor veni cand ei vor zice. “Binecuvantate sunt femeile sterpe, si pantecele care nu au nascut niciodata si sanii care nu au alaptat niciodata! Apoi ei vor incepe sa spuna muntiilor: Cadeti spre noi, iar dealurilor: Acoperiti-ne. Pentru ca daca ei fac asta cand lemnul este verde, ce se va intampla cand acesta e uscat? (Luca 23; 27-31).
Meditatie
“O Ierusalim, Ierusalim, cel care ucizi profetii si arunci cu pietre in care care sunt trimisi la tine! De cate ori ti-am strans copiii impreuna asa cum o gaina isi aduna puii sub aripi, dar tu nu! (Luca 13, 34).
“Chiar si azi ai putea sa stii lucrurile care aduc pacea. Dar acum ele sunt ascunse ochilor tai. Iar acele zile vor veni in viata ta, cand dusmanii tai vor ridica un zid importiva ta, te vor inconjura, vor trage de tine in toate partile, te vor arunca la pamant, pe tine si pe copiii tai nenascuti, si nu vor lasa nici o piatra din tine la locul ei; pentru ca tu nu ai stiut sa-l primesti pe Dumnezeu”. (Luca 19, 41)
“Toata ziua mi-am tinut mainle intinse spre un popor necredincios si nesupus”.
Ierusalim! Ierusalim! Tu cel care m-ai primit cu flori si frunze de palmier; acum iti bati pieptul si ma trimiti la moartea mea. Binecuvantati sunt cei care jelesc, care plang asupra propriilor pacate si asupra celor ale umanitatii. Binecuvantati sunt si cei care sunt in durere pentru vina de a fi refuzat dragostea Tatalui prin nesupunerea lor. Plangi la vederea suferintei mele insa aceste lacrimi ignora cauza agoniei mele.
Nu plange pentru mine. Indeplinesc pocainta ta.
Acum Fiul Omului e glorificat!

10. Iisus este crucificat

Ana

Ce poate fi mai violent decât crucificarea lui Dumnezeu ? Ce gest este mai dur şi mai lipsit de compasiune ? Omul îl crucifică pe Dumnezeu care se lasă ucis. Ce relaţie de putere este aceasta în care Stapânul universului şi al Istoriei este victima creaţiilor sale ? Dar moartea lui Dumnezeu permite învingerea morţii. Câtă umilinţă pe Dumnezeu ca să se lase crucificat, să lase să i se bată cuie în mâini şi în picioare, să aleagă moartea ca oamenii să trăiască ! Planul divin este pus în aplicare prin acest sacrificiu suprem. Fară moartea lui Hristos nimeni nu ar fi avut acces la Paradis, cei drepţi ar fi rămas în Iad, datorită pacatului. Un gest de un rău suprem, uciderea lui Hristos are consecinţe mântuitoare pentru întreaga lume ! Paradox, scandal, durere.

11. Iisus promite imparatia Cerurilor talharului

Petronela

Cum sa ne mantuim, se intreaba crestinii de veacuri, intrebare cu mii de raspunsuri si milioane de exemple in vietile sfintilor. Dintre toate modelele crestine, talharul pare a fi un exemplu atipic. Cine s-ar astepta ca cel care a furat o viata intreaga sa primeasca mantuirea printr-un cuvant spus la sfarsitul vietii? El este asemenea lucratorului din ceasul al 11-lea care nu a lucrat in arsita zilei, ci a lucrat abia o ora; putem spune ca talharul nostru a lucrat chiar mai putin de o ora , anume 5 miunte cat i-a trebuit sa rosteasca cuvantul de recunoasterea a nevinovatiei lui Iisus si de cerere a de a fi pomenit in Imparatie. Sa castigi imparatia prin 3 cuvinte si a fi printre primii cu mantuitorul in Rai e ceva de negandit. Asta este dreptatea divina, dreptate a milei, a iubirii, care nu contabilizeaza ce ai facut o viata intreaga, dar care pune pret pe starea spirituala la care ajungi in ultima clipa. In asta sta secretul mantuirii sa fi mereu pregatit ca si cand ar fi ultima clipa. In sensul asta se poate spune ca exista si un traieste clipa crestin: cu gandul la moarte valorifici la maxim prezentul.
Oare celalalt talhar nu voia si el sa fie mantuit? Problema era ca el vedea mantuirea ca pe o izbavire de chinul pamantesc, el voia sa se dea jos de pe cruce, pe cand talharul cel bun isi constientizeaza greseala isi primeste crucea ca pedeapsa-indreptare pentru ce facuse.
De-asta talharul se mantuieste pentru ca se pocaieste si pentru ca la pocainta adauga marturisirea de credinta in dumnezeirea lui Hrisos prin faptul ca-i cere sa fie pomenit in imparatia lui.

12. Iisus pe cruce, Maica Domnului si discipolulul sau Sorin

Împrejurările umilitoare sunt mai uşor de suportat cînd ştii că nu eşti văzut de cei dragi. În schimb cînd eşti supus batjocorii sub ochii mamei, durerea pe care o resimţi e îndoită, fiindcă te doare şi durerea ei. În măsura în care a fost om pe de-a-ntregul (şi deopotrivă Dumnezeu pe de-a-ntregul) Hristos, purtînd crucea, a simţit ruşinea de a fi chinuit sub ochii mamei. Şi în acelaşi timp se gîndea la amintirile cu care va rămîne ucenicul său iubit, văzînd spectacolul degradării maestrului. Ce te leagă de un învăţător sînt clipele de cădere urmînd celor de exaltare, cînd îţi dai seama că, deşi aflat în aceeaşi condiţie ca a ta, de fiinţă efemeră şi slabă, recunoştinţa pe care i-o porţi trebuie să vină din momentele de înălţare pe care ţi le-a prilejuit, nu din cele de cădere.
Ucenicul rămîne cu mersul lui Hristos pe marea în furtună, nu cu poticnirile lui pe drumul Golgotei. Mama rămîne cu suferinţa martorului care asistă empatic la schingiuirea odraslei, în vreme ce Hristos rămîne cu umilinţa a se vedea linşat sub ochii mamei şi totodată sub cei ai ucenicului. Dar la capăt ştie că va urma învierea… Şi atunci şi mama şi ucenicul, aflaţi în posesia acestei mari şi unice amintiri, vor simţi că celelalte dureri au fost paşii preliminari ai saltului din urmă.

13. Iisus moare pe cruce

Sanda

Unul dintre lucrurile de care mă tem atunci când vorbesc despre răstignirea lui Hristos este să nu cad în erezie. Tocmai pentru a evita erezia preiau cuvintele lui Steinhardt, care vorbeşte despre strigătul lui Iisus de pe cruce: „Numai strigătul Eli, Eli ne dovedeşte că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu a încercat să ne mângâie cu făţarnice estompări“. Răstignirea a fost suportată de Iisus-omul, nu de Iisus-Dumnezeu şi a fost trăită cu adevărat, trupeşte, aşa cum ar resimţi-o orice fiinţă umană. Jertfa Lui a fost deplină, nu a făcut minuni, pentru a se salva, deşi a fost ispitit să le facă! S-a răstignit ca om şi a înviat ca Dumnezeu, iar Minunea constă în Înviere, ceea ce pentru creştini trebuie să fie Călăuza întregii călătorii efemere într-o viaţă limitată de o succesiune de ani. Tocmai această viaţă ar trebui să fie pregătirea pentru viaţa de dincolo de moarte, viaţa veşnică alături de Cel ce s-a sacrificat pe cruce şi apoi le-a dăruit tuturor Învierea.

14. Iisus este pus in mormant

Bogdan

“In mormant cu trupul si in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatal si cu Duhul Sfant, toate umplandu-le Cela ce esti necuprins ». (Cântare liturgică bizantină)

Trupul lui Hristos este în mormânt dar această aparentă înfrângere a lui Dumnezeu nu mai contează. Mormântul acela este deja locul biruinţei.
Hristos , după cum arată Scriptura, este în acest moment nu doar în mormânt. El este deja în Împărăţia Cerurilor, alături de tâlharul pocăit, aşa cum îi promisese acestuia. Dar este şi în Iad, zdrobindu-i porţile, eliberându-i pe cei aflaţi sub stăpânirea diavolului.
Mormântul în care este pus trupul Domnului nu mai este altceva decât o antecameră a Învierii.
Nu mai e nimic altceva de făcut decât să aşteptăm,în liniştită pregătire, anunţul Învierii Domnului.

Poster un commentaire

Classé dans Non classé

Tortură şi Euharistie

                                                             

 

 

 

            “Dacă Dumnezeu nu schimbă lumea, lumea nu se va schimba”   W. Cavanaugh

În încercarea de a se opune teoriilor secularizării, gânditorii creştini încercă să realizeze un proces invers – regândirea modernităţii şi, în special, a manierei de a concepe statul născută în modernitate. Atingând problemele relaţiei dintre biserica şi stat sau, mai frumos spus, între spiritual şi temporal, abordările contemporane leagă teoria politică de teologia politică.

În cadrul acestui proiect se situează şi conferinţa lui William Cavanaugh (1), „Imaginând corpul lui Hristos : eccleziologie euharistică pentru lumea reală”, susţinută în luna martie la Institutul Catolic din Paris. Demersul lui Cavanaugh pleacă de la o experienţă politică concretă la care a luat parte: opoziţia Bisericii Catolică faţă de regimul lui Pinochet din Chile. Cunoscând direct o parte dintre victimele regimului, Cavanaugh întreprinde o reflecţie asupra torturii în care ajunge la concluzia că miza regimului nu era aceea de a obţine informaţii, ci de a supune şi disciplina corpuri într-un spaţiu public. Astfel, el înţelege tortura ca fiind exact inversul euharistiei: dacă tortura are ca scop atomizarea corpului social, euharistia are drept consecinţă unificarea comunităţii într-un singur corp mistic, care este biserica. Dacă ţinem cont şi de faptul că Hristos însuşi a fost torturat, corelaţia inversă dintre tortură şi euharistie apare drept evidentă. Tortura este, aşadar, pentru Cavanaugh o dramă rituală, o anti-liturghie care promovează puterea statului aspra corpului individual al victimei. Această liturghie a fricii vizează deci reorganizarea spaţiului public.

Analiza gânditorului american se poate aplica la fel de bine la regimul lui Pinochet, ca şi la regimul comunist din România. Delaţiunea, închisorile comuniste, presiunile făcute asupra oamenilor au schimbat suflete şi mentalităţi cu atâta putere, încât putem vedea efectele de atomizare a corpului social şi după 22 de ani de la căderea regimului.

În mod invers, protestul nonviolent al victimelor în stradă nu face altceva decât să pună corpuri într-un spaţiu public, el nu are nici o forţă reală împotriva unui regim înarmat, dar este un simbol. Dar ceea ce subliniază în mod foarte interesant Cavanaugh este că, în cazul politicii, ca şi în cel al euharistiei, simbolul este realitatea, nu se poate face o distincţie între simbol şi realitate. Poate că ar trebui să ţină cont de această echivalenţă toţi cei care au analizat fenomenul din ultimele luni din Piaţa Universităţii, din Bucureşti.

 

 

Regândirea modernităţii

 

Cavanaugh susţine însă că limitele dintre ceea ce înseamnă politic şi ceea ce înseamnă social sunt foarte vagi. Toate conceptele construite în jurul ideii de naţiune fac parte din sfera politică sau din sfera socială? În mod special, viziunea lui Cavanaugh este orientată împotriva statului-naţiune care afişează exact aceeaşi simbolistică şi logică de apartenenţă ca aceea religioasă. Articolul său „A Messianic Nation” vorbeşte despre simbolistica poporului ales şi a pământului promis folosite în discursul naţionalist american. Miza lui e de a arăta că americanii nu sunt mai creştini decât alte naţiuni şi că americanii au umplut simbolurile creştine cu un conţinut naţionalist: noul popor ales, care a stabilit o alianţă cu Dumnezeu. Prin urmare, „In God we trust” nu e deloc o manifestare a valorilor creştine în spaţiul public american (spre deosebire de Europa), ci un însemn al excepţionalismului american, faţă de alte naţiuni. Prin urmare, Cavanaugh le sugerează americanilor că ar fi mai bine să înceapă a se defini mai întâi prin creştinism, şi abia apoi prin apartenenţa la naţiunea americană.

Plecând de la cazuri, e adevărat, singulare, Cavanaugh este interesat de Biserică, văzută drept corpul lui Hristos, care se situează în tensiune cu corpul politic, orchestrat de stat. Statul încercă să creeze un corp comunitar, în timp ce biserica încercă să creeze un altul.

O obiecţie ar fi aceea că ceea ce spune autorul american se poate aplica în cazul regimurilor totalitare sau dictatoriale, dar nu şi în cazul democraţiilor. Conflictul apare doar în momentul în care statul îşi depăşeşte atribuţiile constituţionale. În restul cazurilor, spaţiul public funcţionează în funcţie de regula neutralităţii şi a pluralismului. Dar răspunsul poate apărea imediat, sub forma unei alte întrebări: este spaţiul public atât de neutru pe cât se pretinde, şi putem privi obligaţia de a împinge creştinismul în spaţiul privat drept o regulă obiectivă, menită să facă convieţuirea mai uşoară?

Cavanaugh contestă distincţia atât de bine împământenită dintre sacru şi secular, dintre natural şi supranatural, adică ideea că ar exista o sferă strict dedicată religiosului şi puterii transcendentului şi o sferă autonomă de aceasta, în care oamenii nu mai sunt obligaţi să ţină cont de preceptele religioase. Ca răspuns la teoriile secularizării care vorbesc despre desvrăjirea lumii şi a celor ale postsecularizării, care afirmă o vivacitate a credinţelor religioase, dar păstrate pentru spaţiul privat, Cavanaugh – şi nu este singurul – critică sfera publică, aşa cum e definită de gânditorii liberali, constestând ideea că pentru un creştin ar exista o sferă absolut autonomă de credinţa sa religioasă. Teoria lui nu presupune că bisericile ar trebui să decidă în ceea ce priveşte sfera politică sau publică, ci subliniază doar faptul că un creştin nu poate să se comporte creştineşte în privat, şi doar după regulile republicii în public.

Pentru a spune brutal acest lucru putem să susţinem ideea că creştinismul nu poate fi lăsat acasă, aşa cum ne lăsăm papucii atunci când ieşim în oraş. Pentru a o spune în mod speculativ, putem afirma că istoria mântuirii nu se joacă doar în biserică şi în inima fiecăruia dintre noi, ci şi în funcţie de acţiunile noastre din actualitatea istorică.

 

 

Participarea la corpul mistic al lui Hristos

 

Prin urmare, problematica centrală este cum să facem astfel încât, în termenii lui Ioan Paul al II-lea, euharistia să fie „celebrată pe altarul lumii” fără ca euharistia să apară doar ca un liant social. A te împărtăşi presupune în primul rând a te împărtăşi cu Hristos, dar în consecinţa împărtăşirii din acelaşi potir se construieşte comunitatea creştină. Cina cea de taină are în primul rând un ax transcendent, dar prin ea oamenii devin fraţi, aşadar are urmări cât se poate de imanente. A evita privatizarea credinţei care nu e altceva decât un pietism modern, dar şi imanentizarea ei, care face din teologia creştină teorie politică, acestea sunt cele două tentaţii pe care bisericile catolice, ortodoxe şi protestante ar trebui să le evite!

În final aş vrea să sugerez o paralelă care m-a frapat. Cum centrul discursului său era euharistia ca liant al comunităţii, protestanţii i-au amintit lui Cavanaugh că împărtăşitul des nu mai face parte din practicile protestante obişnuite, dar asta nu îi face mai puţin creştini. În funcţie de comunitate, celebrarea euharistă se face de la o dată pe an la o dată pe lună. Acum să gândim problema împărtăşirii frecvente şi a participării la trupul lui Hristos în bisericile ortodoxe. Liturghia nu se celebrează în fiecare zi, ca la catolici, dar se face minim o dată pe săptămână, duminica (până şi în perioadele cele mai dure, cum e cea a postului Paştelui, ea se celebrează duminica, sâmbăta, plus liturghia darurilor mai înainte sfinţite, în timpul săptămânii). Doar că laicii nu se împărtăşesc decât foarte rar. Din propria lor nevrednicie sau din cauza regulilor prea dure impuse de biserică, laicii ortodocşi fac efectiv parte din corpului lui Hristos foarte rar. Nu ne aseamănă asta cu protestanţii, pe care suntem oricând gata să îi criticăm?

 

 

NOTE:

 

[1] William Cavanaugh este profesor la DePaulUniversityîn Chicago, laic catolic şi autorul cărţilor “Torture and Eucharist: Theology, Politics and the Body of Christ” şi “The Myth of Religious Violence Secular Ideology and the Roots of Modern Conflict”.

 

 

Poster un commentaire

Classé dans Non classé