Paganul idolatru si evreul incredul in Parlamentul Romaniei

            Mă uit cu uimire şi întristare la ce se întamplă în Parlamentul României. Nu sunt de acord cu ce a făcut Băsescu în funcţia de Preşedinte dar consideră abuzivă atitudinea USL care a schimbat regulile jocului ca să îl demite pe Preşedinte. Nici cu Băsescu, nici cu Ponta, nici cu Antonescu. Am fost pro-USL pană când i-am văzut la putere, am avut naivitatea de a crede în schimbare. Da, se pare că avem o schimbare a oamenilor şi nu a atitudinilor. Drama cea mare a României este că parţial Băsescu şi Pdl ul au dreptate, nu este democratică activitatea USL la fel cum şi Usl are o parte din dreptate, legate de abuzurile preşedintelui. Am putea să ne bucurăm, politicienii români nu mai sunt în alianţă, într-un final ei se taxează unul pe celălalt ca într-o adevărată democraţie. Dar chiar despre o adevărată luptă e vorba?

        Mă gândesc foarte serios la categoriile sociale propuse de iezuitul francez Gaston Fessard. După categoria Stapân-Sclav şi după cea Bărbat-Femeie, Fessard propune categoria provenită din istoria supranaturală Pagân-Evreu. Ce reuseşte gânditorul politic francez să facă este să descrie regimurile totalitare comunismul şi nazismul în funcţie de aceste categorii religioase. Astfel comunismul apare ca o manifestare a idolatriei pagâne a clasei dar şi o manifestare a milenarismului evreiesc care era purtătorul unei elecţii de tip divin. Nazismul apare ca o formă de idolatrie a rasei, de cult pagân al naturii şi de dorinţă de a se manifesta ca un alt popor ales.

Religia iudaică aduce monoteismul, particularitatea unui popor care se consideră ales spre a  trăi după regulile Pantocratorului, dar care exclude din principiu accesul la alianţa divină a tuturor celorlalte popoare. Pagânismul, care nu este folosit nici un moment în sens peiorativ, are deschisă uşa către universal. Această privire politeistă către toţi zeii vine împreună cu dorinţa de putere şi de dominare a lumii. Iudaismul şi pagânismul deţin părţi de adevăr, monoteismul la primul şi universalismul la al doilea. Iudaismul şi pagânismul deţin părţi de fals, unicitatea alegerii divine şi politeismul. Ambele sunt însoţite de păcate specifice, idolatria pentru pagâni şi respingerea lui Hristos de către evrei, care se traduc prin închinarea la o falsă imagine a lui Dumnezeu şi prin raţionalismul şi orgoliul de a alege propria voinţă în faţa celei divine. Potrivit lui Fessard opoziţia pentru Vechiul Testament este între Pagânul Idolatru şi Evreu ales în timp ce opoziţia pentru Noul Testament este între Evreu incredul şi Pagânul convertit. Interesantă în acest caz este opţiunea lui Fessard de a defini biserica ca fiind unificarea între Evreul ales şi Pagânul convertit în timp ce tot el defineşte regimurile totalitare ca încercând să reunifice Pagânul idolatru cu Evreul incredul.

            Ce face Fessard cu aceste categorii provenite din istoria religiei? Ei bine încercă să analizeze situaţia Franţei în 1936 şi alegerea între opţiune pro pacifistă şi cea naţionalistă vis-a-vis de problema reînarmării Germaniei. În plus el are pretenţia ca aceste criterii se aplică în orice conflit uman şi sunt capabile să explice tentaţiile dar şi calea către un echilibru. Hai să vedem dacă putem să le aplicăm la conflictul actual din România.

             Băsescu joacă rolul evreului, a celui ales şi prigonit, a celui care susţine legea şi statul de drept pe post de Dumnezeu unic. Lupta lui anunţată împotriva corupţilor face parte din aceeaşi trăsătură a profetului care strigă împotriva neleguirilor clasei politice. Când vorbeşte cu durere de măsurile de austeritate pe care a fost obligat să le ia, deja îl văd pe Moise conducând poporul evreu prin deşert, spre ieşirea din criză. Să fim corecţi: Băsescu are dreptate pe mai multe puncte- În România e o corupţie enormă. Statul de drept e în pericol în acest moment. Ponta nu merită să fie prim ministru fie şi numai pentru plagiat. Situaţia excepţională pe care o invocă de fiecare dată Băsescu ni-l prezintă ca pe reprezentantul tipic al poporului evreu, dar un reprezentant care a schimbat fidelitatea faţă de Dumnezeul unic (statul de drept) cu încrederea în legile date de tradiţia în care se plasează. Astfel Băsescu apare ca prototip al fariseismului, care vorbeşte despre legi dar nu le pune în practică decât când sunt în interesul său.

 

Usl apare ca manifestarea a pagânismului clasic, prima caracteristică a lor este voinţa de putere, asemănătoare cu a Imperiului Roman care voia să cucerească întrega lume. Ei au dreptate în a spune, nu trebuie ca statul să funcţioneze în favoarea unei minorităţi ( un fel de Yahwe care asculta doar de voia minorităţii evreieşti şi care excludea de la mântuire tot restul umanităţii). În dorinţa lor, poate sinceră, de a scăpa ţara de regulile Pdl, schimbă cu totul regulile democraţiei. Dacă regulile după care îşi duce existenţa poporul ales nu ne apar ca fiind bune, avem dreptul să spunem că orice oricând poate schimba toate  regulile unei societăţi după propriul interes? Pagânul care respinge excepţionalismul Pdl şi astfel deschide cetăţenilor români posibilitatea revoltei împotriva măsurilor fostei puteri, recade în stare de idolatrie a puterii brute. Ei au dreptate în a îl contesta pe Băsescu, dar modalitatea de a duce acest război cu cele mai murdare arme nu poate fi justificată de nici o scuză.

 

Ce propune Fessard? Să respingem atitudiniile pagânului idolatru şi pe cele ale evreului incredul, adică a USL care vrea puterea de dragul puterii dar şi al celui ce se declară doctor al legii doar pentru a o călca mai bine în picioare, al apărătorului Constituţiei, care trebuie să îşi aducă aminte că regulile mozaice sunt făcute de Dumnezeu şi nu de rabini.

 

 Să unificăm atitudiniile Pagânului convertit, adică a unui USL care adaugă voinţa bună şi deschiderea către regulile democraţiei şi ale statului de drept la atitudinea Evreului Ales, a celui care ştie că excepţionalismul evreu e datorat doar alianţei cu Dumnezeu, adică a celui care ştie că nu poţi construi o cale politică în afara voii regulilor democratice. 

34 Commentaires

Classé dans Non classé

Drumul crucii se termina cu Învierea.

Invierea

Imagine Mai întăi cu coborărea la Iad şi cu salvarea de acolo al lui Adam şi al Evei, apoi cu deschiderea paradisului şi apoi cu manifestarea Invierii in dimineaţa de duminică. Hristos intră în Iad, intră în iad pentru că toţi cei morţi doar acolo puteau intra. Apoi îi scoate din Iad pe toţi oamenii care erau acolo şi scoţându-i îi duce în Rai. Iadul e gol de oameni. Hristos îi Mântuieşte pe cei ce erau în Iad. Pentru discipoli şi cei de pe Pamânt învierea Sa e suprema confirmare a Dumnezeirii sale. Dumnezeirea lui Hristos şi împărtăşirea oamenilor cu trupul lui Hristos  Dumnezeu le oferă acestora promisiunea concretă a Împărăţiei viitoare, a paradisului. Pentru cei ce au trăit pe timpul Vechiului Testament era nevoie de prezenţa reală a lui Hristos ca să se poată salva, dar cum nu au apucat-o pe pamânt, Dumnezeu nu îi lasă şi vine după ei. Asta ne arată că fără prezenţa reală al lui Dumnezeu într-o formă sau alta ( Dumnezeu întrupat, Dumnezeu în iad sau Dumnezeu în euharistie) nu ne putem mântui. Contactul cu Hristos aceasta e calea mântuirii, pentru noi prin euharistie, pentru cei din Vechiul Testament prin venirea sa în iad. Cheia învierii este proximitatea lui Hristos. Marea minune este aplicarea pentru cei din Vechiul Testament retrospectiv morţii acestei proximităţi. Dar pe noi cei de aici, Hristos ne precede cronologic( ontologic ne precede pe toţi) deci trebuie să mergem noi să îl căutăm în euharistie. Hristos se dă pe sine ca noi să ne putem împărtăşi cu El şi intra în comuniune cu Dumnezeu. Învierea lui Hristos nu este doar învierea lui Iisus ci şi a noastră a tuturor, a celor ce erau déjà morţi în momentul învierii dar ea este şi promisiunea învierii celor ce încă nu se născuseră, dar care se vor naşte, se vor boteza şi se vor împărtăşi cu Hristos ! 

2 Commentaires

Classé dans Non classé

Drumul crucii

Via crucis
Aceasta este o meditatie asupra drumului crucii facuta impreuna cu prietenii mei: Diana Milos, Oana Calen, Ioana Iancu, Elena Ghizdareanu, Petronela Panait, Adriana Bunea, Bogdan Duca, Catalin Sturza, Sorin Lavric, Alexandrina Tomoiaga
1. Agonia lui Hristos in Gradina Ghetzimani

Diana

„Aici, în POTIRUL de TAINĂ,/ Iată, eu ca Suflet mă Nasc,/ COPIL Nou Născt la Viaţă,
Ce Înfricoşător, port TRUPUL Lui HRISTOS/ DEODATĂ cu EL ce poartă Trupul meu…
Ca o ÎNTRUPARE UNUL în ALTUL,/ DEODATĂ Doi ce se Împletesc…” (Ierom. Ghelasie)

Gradina Ghetsimani a fost ajuns pana la noi “toposul” asumarii depline a umanitatii de catre Hristos dar au fost facute cateva distinctii cu referire la umanitatea hristica… folosesc acest prilej pentru a sublinia ceva ce papa Onorius I al Romei subliniaza si anume distinctia intre problema dublei naturi divin-umane (pozitie ce ar risca sa ofere o perspectiva empatica a trairii ca si (con-)fuziune dintre divin si uman) respectiv faptul ca cele doua naturi nu sunt in contrast intre ele dar nu sunt “impreuna” sau mai precis sunt impreuna in sens distinct (vointa umana se aliniaza constient vointei divine).
In perspectiva acestei din urma afirmatii Hristos a luat trairile omenesti, teama de moarte a fiecarui om nu pentru a “intelege” mai bine ce simte omul, nu din empatie fuzionala, din necesitate e experierii, ci din comuniune de taina, Parintele Ghelasie de la Frasinei vorbea de “potirul de taina” … totul pleaca de la faptul ca Hristos este Dumnezeu Fiul si Acesta traieste ca om, cu inima perfecta si adevarata de om.
De aceea in Gradina Ghetsimani Hristos este omul Hristos dar este si Hristos Omul in dialog-rugaciune El insusi cu Dumnezeu … este impresionant sa vezi o icoana inchinandu-se ea insasi, un potir impartasindu-se El insusi doar in acest fel “moartea calcand peste moarte” catre Viata …

2. Iisus tradat de Iuda

Oana

Noaptea şi obscuritatea vin peste păcătos, care neagă posibilitatea de a îşi îndrepta paşii către Hristos, cel care cu câteva momente înaite tocmai inaugurase cea mai sfântă dintre taine : Euharistia, care este uniune cu Hristos, vindecare de maladiile spirituale, bucurie şi pace. Acestea însă pot fi gustate doar atunci când am luat asupra noastră penitenţa şi am primit iertarea. Iuda ar fi putut cunoaşte bucuria Învierii, a triumfului asupra morţii. Dar el singur a optat pentru trădare, moartea, solitudinea şi suferinţa eternă de a fi fără Dumnezeu, un Dumnezeu care îl iubea.
Iuda suntem noi, fiecare dintre noi care refuză darul vieţii eterne cu fiecare dintre păcatele pe care le facem dar mai ales cu refuzul de a recunoaşte starea noastră căzută dar restaurată de către Hristos, om şi Dumnezeu, care a îmbrăţisat întreaga lume prin răstignirea lui. Omul liber poate alege, Iuda, unul dintre aleşii lui Hristos avea libertatea de a îşi alege destinul. La fel noi, oameni liberi putem să îş alegem pe Dumnezeu sau să îi ignorăm chemarea. Dumnezeu poate totul, dar nu să forţeze omul să îl iubească la rândul său. În cadrul acestei libertăţi Iuda a ales trădarea, dar nu doar trădarea lui Dumnezeu ci şi refuzul iertării, care ar fi putut repara această eroare, care l-ar fi putut reconcilia cu Stapânul şi Creatorul său. Sinuciderea nu este decât hula împotriva Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Aceast act este singurul care nu se poate ierta
Să ne gândim un moment la imensa libertate pe care Dumnezeu ne-a dat-o, de a ne elibera de păcatul original, de a ne mântui, de a obţine fericirea eternă. Să ne gândim la această fericire, dar să nu o separăm de povara Crucii : nu există fericire şi mântuire fără Cruce.
A îl urma pe Hristos înseamnă a se lăsa răstignit şi înviat cu El, înseamnă să ne aşezăm la masa lui din Împărăţia lui Dumnezeu, a Tatălui Lui, a Tatălui nostru. Exemplul lui Iuda, cel ce trădează cu un sărut, trebuie să arate umanităţii că nu putem suporta o viaţă fără Dumnezeu, cu atât mai mult o viaţă în refuzul lui Dumnezeu. Şi să ne gândim şi la durerea lui Dumnezeu, simţită în momentul trădării. Un prieten, un prieten pentru care se lasă omorât, îl trădează pentru bani. Să fugim de tot ce ne poate separa de Dumnezeu, de pacea sa, să avem speranţa mântuirii. Să ne rugăm pentru ceilalţi. Amin

3. Iisus condamnat de Sanhedrin

Ana

Cel mai trist lucru este ca de fapt ii inteleg perfect pe evreii care l-au judecat. Pentru religia iudaica este o blasfemie sa spui ca esti Fiul lui Dumnezeu sa pretinzi ca esti Mesia. Preotii sunt buni cunoscatori ai Legii si nu pot percepe un Mesia care nu vine in glorie, care nu e imaginea lui Dumnezeu creatorul. Si eu as mi-as apara credinta in Dumnezeul lui Abraham, daca ar veni cineva de nicaieri sa pretinda ca e fiul lui ! Problema este însă că nu au avut ochi sa vada ca cel care are era in fata lor nu era un oricine, nu au auvut capacitatea sa il recunoasca pe Dumnezeu, faţă către faţă, pentru că au preferat propriile lor imagini despre Dumnezeu decat realitatea prezentei sale.

4. Iisus renegat de Petru

Ioana
Episodul lepadarii lui Petru
“Şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care zisese: Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi ieşind afară, a plâns cu amar.”(Matei 26,75)
Episodul lepadarii lui Petru, petrecut in curtea arhiereilor Anna si Caiafa dupa arestarea Domnului din gradina Ghetsimani, este relatat de toti cei patru evanghelisti spre amintirea implinirii profetiei facute de Mantuitor lui Petru.
Atunci, dupa Cina cea de Taina, Domnul le descopera ucenicilor ca toti se vor sminti (nu vor putea intelege) ce se va petrece cu El incepand din acea noapte. Petru, un apostol inflacarat al iubirii pentru invatatorul Sau, “garanteaza” ca va ramane alaturi de El “chiar de-ar trebui sa moara impreuna cu El”. Hristos ii face o profetie ce poate parea de-a dreptul socanta pentru aceasta marturisire de credinta ardenta: nu doar ca nu va ramane cu El pana la sfarsit , ci chiar in noaptea aceea, mai inainte de a canta cocosul, de trei ori se va lepada de Dansul.
Spre dimineata, in curtea arhiereilor, aceasta profetie se adevereste: recunoscut de o slujnica si numit de aceasta in mod repetat ca ucenic a lui Hristos, Petru se leapada de trei ori de Hristos.
Petru este unul dintre ucenicii apropiati ai lui Hristos, martor direct la cele mai mari minuni facute de Mantuitor. Printre altele, Petru este martor la Schimbarea la Fata a Domnului din Muntele Taborului, atunci cand Hristos isi arata dumnezeirea Sa, cand Sfanta Treime se arata ucenicilor. Poate parea socant cum in aceste conditii, Petru se rusineaza de Hristos in fata oamenilor.
Totusi, acest lucru se intampla, pentru a arata inca odata cat de coruptibila este firea umana cat de usor poate fi ea atrasa spre pacat. Petru se leapada de frica oamenilor desi vazute fata lui Hristos Dumnezeu, se leapada pentru ca nesocotise cuvantul Mantuitorului “va veti sminti intru Mine” adica nu veti intelege inca Marea Taina a Patimirii si a Invierii prin care s-a lucrat Mantuirea oamenilor.
Singur, Hristos luandu-si Crucea Sa, va lua de fapt crucea firii umane cu vulnerabilitatea sa, cruce pe care o va purta pana la Rastignire si Moarte. Apoi , prin Invierea Sa o va reda oamenilor indumnezeita, redandu-le speranta si demnitatea de a devenii “fii ai Imparatiei pregatite lor inca de la inceputul veacurilor”.
Interesant este ca trei din cei patru evanghelisti (Matei, Marcu si Luca) subliniaza ca Petru “si-a amintit” de cuvantul lui Hristos auzind cocosul cantand si nu spun simplu, “si-a dat seama ca s-a lepadat de Hristos”, acest lucru pare subinteles. De fapt, prin aceasta “se cartografiaza” subtil dinamica prin care omul cade in pacat: uitam cuvintele Domnului si prin aceasta ne indepartam de El si devenim vulnerabili pacatului. Tot asa, Adam si Eva si-au dat seama ca sunt goi, ca au savarsit pacatul, atunci cand au auzit “glasul Domnului plimbandu-se prin Gradinile Raiului.”. Uitam pentru ca ne despartim de Dumnezeu si ne despartim de el pentru ca nu-L iubim suficient.

5. Iisus judecat de Pilat

Ana
Judecata lui Pilat este judecata acestei lumi. Nici favorabila, nici deforbaila, nu gaseste în el nici o vina, dar il trimite la flagelat, incercă sa il inteleaga dar e clar că nu are aceleaşi repere ca şi El. Pilat poate fi tipul draguţ, care spre deosebire de evrei, decalară nevinovăţia lui Hristos, dar el este în acelaşi timp şi omul de treabă care nu intervine când răul se produce în faţa sa. Se poate spune şi că Pilat joacă rolul înţeleptului antic în faţa lui Dumnezeu, a celui care fără să fie insensibil la transcendent nu construieşte o relaţie directă cu El.
Două atitudini fundamentale structurează raportarea la Hristos : a evreului şi a pagânului, creştinul trebuie să ştie să medieze între cele două, să evite fariseismul Sinagogii, prea sigură de starea ei de aleasă a lui Dumnezeu, şi starea pagânului care este moralmente şi juridic în ordine dar fară acceptarea lui Dumnezeu.

6. Iisus este flagelat si i se pune o coroana cu spini

Elena

Flagelarea și încoronarea batjocoritoare a Domnului nostru Iisus Hristos are loc înainte de condamnarea Sa definitivă la moarte. Se pare că în speranța că acest gest îi va îmblânzi pe cei ce Îi cereau moartea, Pillat ordonă biciuirea lui Iisus. Mulțimea însetată de sânge nu se mulțumește, însă, cu atât, așa că urmează un moment sfâșietor, în care Iisus, împreună cu rolul său de Rege al iudeilor este luat în derâdere. Coroana de spini poate fi considerată un simbol al suferințelor pe care Iisus a fost dispus să le îndure pentru ispășirea păcatelor omenirii; sceptrul din trestie pe care agresorii Săi nemiloși I-l înmânează și mantia purpurie vroiau să creeze imaginea hilară a unui rege nebun. Dar dincolo de aceste intenții pline de cruzime, reușește să răzbată un sentiment ce depășește furia și revolta noastră, a celor ce rememorăm acele clipe. Este un sentiment de milă față de cei ce au avut în față Regele așteptat și au fost prea orbi să Îl vadă; milă față de niște creaturi slabe, care ar fi putut fi sfărâmate de puterea Celui pe care Îl batjocoreau.
De fiecare dată când mă gândesc la acest moment din șirul pătimirilor lui Iisus, trăiesc o senzație de revoltă și de rușine. Pentru mine, acest episod ilustrează momentul în care omenirea a fost pusă în fața Salvatorului ei și nu a știut să Îl recunoască, nicidecum să Îi fie recunoscătoare. Iar eu, acum, la mai bine de 2000 de ani distanță, mă simt îndurerată și vinovată pentru că aș fi putut fi una dintre ei; aș fi putut fi una dintre vocile care îl batjocoreau, mâinile mele ar fi putut împleti cununa de spini, palmele mele ar fi putut lovi Chipul Sfânt. Și nu, nu este un sentiment de vinovăție tardiv și gratuit; pentru că de fiecare dată când întorc privirea de la bătrânul care întinde mâna la colț de stradă, de fiecare dată când mi se pare prea greu să țin postul, sau să mulțumesc pentru binele primit, nu doar să cer, de fiecare dată când îi rănesc pe cei din jurul meu adaug o batjocură, o lovitură și un spin chinului îndurat atunci de Iisus. Și dacă El a îndurat toate acestea din poruncă divină și pentru a ne mântui pe noi, puținul pe care îl putem noi face este să oblojim rănile Sale și să Îi alinăm durerea prin gândurile noastre curate și prin faptele noastre bune îndreptate către semenii noștrii, pentru care El S-a jertfit .

7. Iisus isi poarta crucea
Bogdan

„El a purtat suferintele noastre si cu durerile noastre s-a impovarat.” (Is 53,4)
“Ca un miel a fost dus la junghiere; ca o oaie fara de glas in fata celui care o tunde, asa nu si-a deschis gura sa.” (Is 53,7)

Acum, în această zi neagră de Vineri din istoria omenirii, crucea de lemn de pe urmerii Săi nu este decât semnul vizibil al poverii pe care Hristos a purtat-o tot timpul vieţii Sale pământeşti. Încă de la conceperea Sa în pântecele Fecioarei Maria, Domnul a trebuit să poarte suferinţele noastre şi să se împovăreze cu durerile noastre, caracteristicile firii omeneşti cele căzute.
Ce este Crucea? Este Pomul cunoştinţei Binelui şi Răului prin fructele căruia a intrat păcatul în lume. Este Pomul Vieţii, prin roadele căruia suntem înviaţi din moartea păcatului. Dar crucea este şi firea omenească cu toate ale sale pe care, asumându-şi-o Hristos, o transformă în punte între planul creat şi Dumnezeu.
De aceea, luând crucea pe umerii Săi, Hristos recapitulează şi repară într-un singur şi simplu gest o istorie a căderii. Cunoaşterea Binelui şi Răului nu se mai poate face decât prin intermediul Crucii (care de atunci alungă diavoli şi îndreptează pe cei credincioşi). Viaţa cea adevărată nu se mai dobândeşte decât tot datorită Crucii Domnului şi tot Crucea devine sfinţitoare, aducătoarea harului dumnezeiesc în om şi în creaţie.

8. Iisus este ajutat de Simon din Cirene sa poarte crucea

Catalin
Iisus este ajutat de Simon din Cirene sa poarte crucea
Dacă ne luăm după filmul lui Mel Gibson, „Patimile lui Christos”, Simon din Cirene este obligat de romani să-l ajute pe Isus să-și poarte crucea. Mântuitorul cade, a treia oară, sub greutatea crucii și nu se mai poate ridica; Simon este luat cu forța de soldații romani din mulțime, la întâmplare, și parcurge o bucată de drum alături de Isus. Aceasta e o interpretare foarte apropiată de cele trei evanghelii care îl pomenesc pe Simon – după Marcu, Luca și Matei:
„Au constrâns un trecător, un oarecare Simon din Cirene, care venea de la câmp, tatăl lui Alexandru şi al lui Rufus, ca să ducă crucea lui Isus.” (Marcu, 15:21)
„Pe când îl duceau să-l răstignească, au pus mâna pe un anume Simon din Cirene, care se întorcea de la câmp; si i-au pus crucea în spate ca s-o ducă după Isus:”(Luca, 23: 26)
“Pe când ieșeau afară din cetate, au întâlnit un om din Cirene numit Simon, și l-au silit să ducă crucea lui Isus.”(Matei, 27: 32)
Simon este, așadar, „constrâns” (Marcu), „prins” (Luca) și „silit” (Matei) să-l ajute pe Hristos.
Evanghelia după Ioan nu-l pomenește deloc:
„…Au luat deci pe Isus, si L-au dus să-L răstigneascã. Isus ducându-si crucea, a ajuns la locul, zis al Căpățânii, care pe evreiește înseamnă Golgota.” (Ioan, 18: 16-17).
Acest Simon nu e un binevoitor, gata să sară în ajutorul unui om aflat la nevoie; este un țăran care vine, se pare, ostenit de la munca câmpului, întâlnește, accidental, un cortegiu cu condamnați la crucificare și e nevoit de niște soldați romani să facă o nouă muncă, deopotrivă grea (crucea avea, conform unor istorici biblici, în jur de 70 kg, și trebuia urcată câteva sute de metri pe un povârniș abrupt) și umilitoare – are, altfel zis, o zi cum nu se poate mai proastă!
Niciuna din datele lui Simon nu-l predispun să se transforme în omul săritor, gata să-și ajute aproapele: e un țăran, venetic (din Cirene, o colonie greacă din nordul Africii), și asistă la un spectacol care face parte, se pare, din peisajul său cotidian, pe drumul său obișnuit spre casă – toți deținuții condamnați la crucificare de romani sunt obligați să-și poarte crucea în spinare, în timp ce sunt supuși la felurite batjocori; în plus, el este obligat (romanii „pun mâna” pe el; crucea i se pune în spate) să acorde ajutorul lui Isus, fiind batjocorit, la rândul său, de romani.
În filmul lui Mel Gibson, Simon e cucerit de Isus, în timp ce merge alături de acesta, sau își arată, cel puțin, simpatia față de suferința lui. E o interpretare plauzibilă, în contextul influenței pe care o are Isus asupra inimilor simple. Nu ar fi primul om cucerit imediat de Isus, înainte de crucificare – ultimul fiind „tâlharul cel bun”, de pe cruce.
Totuși, nu există nici o dovadă despre faptul că Simon ar fi fost cucerit de Isus sau că povara crucii lui Isus ar fi avut, ulterior, vreo consecință în viața lui Simon din Cirene. Dimpotrivă, o legendă populară îl transformă pe Simon în Ahasverus, „jidovul rătăcitor”. Conform acestei legende, văzându-i reticența, Isus îl blestemă pe Simon să rătăcească pe un drum fără oprire, făcându-l nemuritor și proorocindu-i că nu-și va găsi liniștea, până la sfârșitul lumii.
Dacă Simon ar fi devenit victima unui astfel de blestem, pedeapsa ar fi una extrem de drastică. Iisus nu blestemă pe nimeni de-a lungul calvarului său, nu răspunde injuriilor și dovedește, dimpotrivă, înțelegere față de cei care-l batjocoresc. Care ar fi fost greșeala lui Simon? E omenește să ne oprim și să acordăm ajutorul atunci când vedem un om în dificultate – ce facem însă când vedem sute de oameni în dificultate, în jurul nostru, zi de zi, așa cum vedea Simon din Cirene condamnații la crucificare, în drumul său către casă? Calvarul lui Iisus nu era, prin nimic, unul ieșit din comun, la vremea aceea.
Cum să-l alegi pe omul căruia vrei să-i acorzi ajutorul, dintre atâția oameni care suferă? Ca să nu mai vorbim că, dintre crucificați, unii își meritau soarta, conform justiției vremii, fiind criminali de drept comun – la fel ca Barabas sau ca cei doi tâlhari, crucificați alături de Isus. A-l alege pe Isus, din cortegiul nesfârșit de condamnați, ar fi fost, pur și simplu, o loterie. Pentru ca Simon să-l recunoască pe Isus, să vadă Dumnezeul din carnea omului, Isus ar fi trebuit să înfăptuiască, pe drept cuvânt, o minune – iar Evangheliile nu relatează nimic despre o astfel de minune.
Mitul lui Ahasverus e unul popular. Își găsește reflecția și în basmele românești – fata cea bună și frumoasă ajută albina cu aripa ruptă, curăță părul de omizi și spală fântâna de nori, în vreme ce fata cea rea și urâtă trece nepăsătoare pe lângă albină, păr și fântână. Pentru faptele ei bune, fata cea frumoasă e răsplătită, în timp ce, pentru răutatea ei, fata cea urâtă este aspru pedepsită – rătăcind singură și părăsită până la sfârșitul vieții. În legende, lucrurile sunt simple, iar aceste legende e foarte probabil să se inspire din mitul lui Ahasverus. Cum recunoști însă, atunci când suferința este generalizată, omul sau ființa care merită, cu adevărat, ajutorul tău? Și există, de fapt, un om sau o ființă care să „merite” ajutorul, în timp ce alții nu-l „merită” deloc?
Episodul lui Simon din Cirene, un țăran obligat să-l ajute pe Isus să-și poarte crucea, ne arată slăbiciunea lui Isus-omul, ajuns la capătul puterilor, în calvarul său; important e, în acest episod, faptul că Isus cade de trei ori, iar a treia oară nu se mai poate ridica, prin forțele proprii. E un moment când carnea cedează; pentru a ajunge în vârful Golgotei, Iisus este sprijinit – chiar de călăii săi. De ce nu este ajutat de unul dintre soldații romani? Simplu: pentru un roman, ar fi fost înjositor să poarte crucea unui condamnat, de aceea este ales, la întâmplare, un evreu din mulțime. Alegerea lui Simon poate fi interpretat ca un gest abuziv și, indirect, ca o nouă batjocură (e o demonstrație de putere a romanilor); în același timp, e un gest fără de care Iisus-omul nu ar fi putut să-și ducă patimile la bun sfârșit.
Dacă vedem în patimi cea mai importantă profeție a lui Iisus, și în moartea pe cruce, urmată de Înviere, împlinirea ei, atunci putem sta cu sufletul la gură, ca într-un film de acțiune, la fiecare „stație” a calvarului: da, dacă Isus ar fi căzut și ar fi murit în mijlocul drumului la „stația” 5 (după alte surse, Simon din Cirene e „stația” șapte), și nu în vârful Golgotei, pe cruce, sacrificiul său n-ar mai fi avut sens. Totul atârnă, în aceste momente dramatice, de un fir de păr.

9. Iisus se intalneste cu femeile din Ierusalim

Adriana

“Si acolo l-aurmat o mare multime de oameni, si de femei care il plangeau. Dar Isus s-a intors spre aceastea si le-a zis: “Fiice ale Ierusalimului, nu plangeti pentru mine, ci plangeti pentru voi si pentru copiii vostri. Pentru ca veti vedea, acele zile vor veni cand ei vor zice. “Binecuvantate sunt femeile sterpe, si pantecele care nu au nascut niciodata si sanii care nu au alaptat niciodata! Apoi ei vor incepe sa spuna muntiilor: Cadeti spre noi, iar dealurilor: Acoperiti-ne. Pentru ca daca ei fac asta cand lemnul este verde, ce se va intampla cand acesta e uscat? (Luca 23; 27-31).
Meditatie
“O Ierusalim, Ierusalim, cel care ucizi profetii si arunci cu pietre in care care sunt trimisi la tine! De cate ori ti-am strans copiii impreuna asa cum o gaina isi aduna puii sub aripi, dar tu nu! (Luca 13, 34).
“Chiar si azi ai putea sa stii lucrurile care aduc pacea. Dar acum ele sunt ascunse ochilor tai. Iar acele zile vor veni in viata ta, cand dusmanii tai vor ridica un zid importiva ta, te vor inconjura, vor trage de tine in toate partile, te vor arunca la pamant, pe tine si pe copiii tai nenascuti, si nu vor lasa nici o piatra din tine la locul ei; pentru ca tu nu ai stiut sa-l primesti pe Dumnezeu”. (Luca 19, 41)
“Toata ziua mi-am tinut mainle intinse spre un popor necredincios si nesupus”.
Ierusalim! Ierusalim! Tu cel care m-ai primit cu flori si frunze de palmier; acum iti bati pieptul si ma trimiti la moartea mea. Binecuvantati sunt cei care jelesc, care plang asupra propriilor pacate si asupra celor ale umanitatii. Binecuvantati sunt si cei care sunt in durere pentru vina de a fi refuzat dragostea Tatalui prin nesupunerea lor. Plangi la vederea suferintei mele insa aceste lacrimi ignora cauza agoniei mele.
Nu plange pentru mine. Indeplinesc pocainta ta.
Acum Fiul Omului e glorificat!

10. Iisus este crucificat

Ana

Ce poate fi mai violent decât crucificarea lui Dumnezeu ? Ce gest este mai dur şi mai lipsit de compasiune ? Omul îl crucifică pe Dumnezeu care se lasă ucis. Ce relaţie de putere este aceasta în care Stapânul universului şi al Istoriei este victima creaţiilor sale ? Dar moartea lui Dumnezeu permite învingerea morţii. Câtă umilinţă pe Dumnezeu ca să se lase crucificat, să lase să i se bată cuie în mâini şi în picioare, să aleagă moartea ca oamenii să trăiască ! Planul divin este pus în aplicare prin acest sacrificiu suprem. Fară moartea lui Hristos nimeni nu ar fi avut acces la Paradis, cei drepţi ar fi rămas în Iad, datorită pacatului. Un gest de un rău suprem, uciderea lui Hristos are consecinţe mântuitoare pentru întreaga lume ! Paradox, scandal, durere.

11. Iisus promite imparatia Cerurilor talharului

Petronela

Cum sa ne mantuim, se intreaba crestinii de veacuri, intrebare cu mii de raspunsuri si milioane de exemple in vietile sfintilor. Dintre toate modelele crestine, talharul pare a fi un exemplu atipic. Cine s-ar astepta ca cel care a furat o viata intreaga sa primeasca mantuirea printr-un cuvant spus la sfarsitul vietii? El este asemenea lucratorului din ceasul al 11-lea care nu a lucrat in arsita zilei, ci a lucrat abia o ora; putem spune ca talharul nostru a lucrat chiar mai putin de o ora , anume 5 miunte cat i-a trebuit sa rosteasca cuvantul de recunoasterea a nevinovatiei lui Iisus si de cerere a de a fi pomenit in Imparatie. Sa castigi imparatia prin 3 cuvinte si a fi printre primii cu mantuitorul in Rai e ceva de negandit. Asta este dreptatea divina, dreptate a milei, a iubirii, care nu contabilizeaza ce ai facut o viata intreaga, dar care pune pret pe starea spirituala la care ajungi in ultima clipa. In asta sta secretul mantuirii sa fi mereu pregatit ca si cand ar fi ultima clipa. In sensul asta se poate spune ca exista si un traieste clipa crestin: cu gandul la moarte valorifici la maxim prezentul.
Oare celalalt talhar nu voia si el sa fie mantuit? Problema era ca el vedea mantuirea ca pe o izbavire de chinul pamantesc, el voia sa se dea jos de pe cruce, pe cand talharul cel bun isi constientizeaza greseala isi primeste crucea ca pedeapsa-indreptare pentru ce facuse.
De-asta talharul se mantuieste pentru ca se pocaieste si pentru ca la pocainta adauga marturisirea de credinta in dumnezeirea lui Hrisos prin faptul ca-i cere sa fie pomenit in imparatia lui.

12. Iisus pe cruce, Maica Domnului si discipolulul sau Sorin

Împrejurările umilitoare sunt mai uşor de suportat cînd ştii că nu eşti văzut de cei dragi. În schimb cînd eşti supus batjocorii sub ochii mamei, durerea pe care o resimţi e îndoită, fiindcă te doare şi durerea ei. În măsura în care a fost om pe de-a-ntregul (şi deopotrivă Dumnezeu pe de-a-ntregul) Hristos, purtînd crucea, a simţit ruşinea de a fi chinuit sub ochii mamei. Şi în acelaşi timp se gîndea la amintirile cu care va rămîne ucenicul său iubit, văzînd spectacolul degradării maestrului. Ce te leagă de un învăţător sînt clipele de cădere urmînd celor de exaltare, cînd îţi dai seama că, deşi aflat în aceeaşi condiţie ca a ta, de fiinţă efemeră şi slabă, recunoştinţa pe care i-o porţi trebuie să vină din momentele de înălţare pe care ţi le-a prilejuit, nu din cele de cădere.
Ucenicul rămîne cu mersul lui Hristos pe marea în furtună, nu cu poticnirile lui pe drumul Golgotei. Mama rămîne cu suferinţa martorului care asistă empatic la schingiuirea odraslei, în vreme ce Hristos rămîne cu umilinţa a se vedea linşat sub ochii mamei şi totodată sub cei ai ucenicului. Dar la capăt ştie că va urma învierea… Şi atunci şi mama şi ucenicul, aflaţi în posesia acestei mari şi unice amintiri, vor simţi că celelalte dureri au fost paşii preliminari ai saltului din urmă.

13. Iisus moare pe cruce

Sanda

Unul dintre lucrurile de care mă tem atunci când vorbesc despre răstignirea lui Hristos este să nu cad în erezie. Tocmai pentru a evita erezia preiau cuvintele lui Steinhardt, care vorbeşte despre strigătul lui Iisus de pe cruce: „Numai strigătul Eli, Eli ne dovedeşte că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu a încercat să ne mângâie cu făţarnice estompări“. Răstignirea a fost suportată de Iisus-omul, nu de Iisus-Dumnezeu şi a fost trăită cu adevărat, trupeşte, aşa cum ar resimţi-o orice fiinţă umană. Jertfa Lui a fost deplină, nu a făcut minuni, pentru a se salva, deşi a fost ispitit să le facă! S-a răstignit ca om şi a înviat ca Dumnezeu, iar Minunea constă în Înviere, ceea ce pentru creştini trebuie să fie Călăuza întregii călătorii efemere într-o viaţă limitată de o succesiune de ani. Tocmai această viaţă ar trebui să fie pregătirea pentru viaţa de dincolo de moarte, viaţa veşnică alături de Cel ce s-a sacrificat pe cruce şi apoi le-a dăruit tuturor Învierea.

14. Iisus este pus in mormant

Bogdan

“In mormant cu trupul si in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatal si cu Duhul Sfant, toate umplandu-le Cela ce esti necuprins ». (Cântare liturgică bizantină)

Trupul lui Hristos este în mormânt dar această aparentă înfrângere a lui Dumnezeu nu mai contează. Mormântul acela este deja locul biruinţei.
Hristos , după cum arată Scriptura, este în acest moment nu doar în mormânt. El este deja în Împărăţia Cerurilor, alături de tâlharul pocăit, aşa cum îi promisese acestuia. Dar este şi în Iad, zdrobindu-i porţile, eliberându-i pe cei aflaţi sub stăpânirea diavolului.
Mormântul în care este pus trupul Domnului nu mai este altceva decât o antecameră a Învierii.
Nu mai e nimic altceva de făcut decât să aşteptăm,în liniştită pregătire, anunţul Învierii Domnului.

Poster un commentaire

Classé dans Non classé

Tortură şi Euharistie

                                                             

 

 

 

            “Dacă Dumnezeu nu schimbă lumea, lumea nu se va schimba”   W. Cavanaugh

În încercarea de a se opune teoriilor secularizării, gânditorii creştini încercă să realizeze un proces invers – regândirea modernităţii şi, în special, a manierei de a concepe statul născută în modernitate. Atingând problemele relaţiei dintre biserica şi stat sau, mai frumos spus, între spiritual şi temporal, abordările contemporane leagă teoria politică de teologia politică.

În cadrul acestui proiect se situează şi conferinţa lui William Cavanaugh (1), „Imaginând corpul lui Hristos : eccleziologie euharistică pentru lumea reală”, susţinută în luna martie la Institutul Catolic din Paris. Demersul lui Cavanaugh pleacă de la o experienţă politică concretă la care a luat parte: opoziţia Bisericii Catolică faţă de regimul lui Pinochet din Chile. Cunoscând direct o parte dintre victimele regimului, Cavanaugh întreprinde o reflecţie asupra torturii în care ajunge la concluzia că miza regimului nu era aceea de a obţine informaţii, ci de a supune şi disciplina corpuri într-un spaţiu public. Astfel, el înţelege tortura ca fiind exact inversul euharistiei: dacă tortura are ca scop atomizarea corpului social, euharistia are drept consecinţă unificarea comunităţii într-un singur corp mistic, care este biserica. Dacă ţinem cont şi de faptul că Hristos însuşi a fost torturat, corelaţia inversă dintre tortură şi euharistie apare drept evidentă. Tortura este, aşadar, pentru Cavanaugh o dramă rituală, o anti-liturghie care promovează puterea statului aspra corpului individual al victimei. Această liturghie a fricii vizează deci reorganizarea spaţiului public.

Analiza gânditorului american se poate aplica la fel de bine la regimul lui Pinochet, ca şi la regimul comunist din România. Delaţiunea, închisorile comuniste, presiunile făcute asupra oamenilor au schimbat suflete şi mentalităţi cu atâta putere, încât putem vedea efectele de atomizare a corpului social şi după 22 de ani de la căderea regimului.

În mod invers, protestul nonviolent al victimelor în stradă nu face altceva decât să pună corpuri într-un spaţiu public, el nu are nici o forţă reală împotriva unui regim înarmat, dar este un simbol. Dar ceea ce subliniază în mod foarte interesant Cavanaugh este că, în cazul politicii, ca şi în cel al euharistiei, simbolul este realitatea, nu se poate face o distincţie între simbol şi realitate. Poate că ar trebui să ţină cont de această echivalenţă toţi cei care au analizat fenomenul din ultimele luni din Piaţa Universităţii, din Bucureşti.

 

 

Regândirea modernităţii

 

Cavanaugh susţine însă că limitele dintre ceea ce înseamnă politic şi ceea ce înseamnă social sunt foarte vagi. Toate conceptele construite în jurul ideii de naţiune fac parte din sfera politică sau din sfera socială? În mod special, viziunea lui Cavanaugh este orientată împotriva statului-naţiune care afişează exact aceeaşi simbolistică şi logică de apartenenţă ca aceea religioasă. Articolul său „A Messianic Nation” vorbeşte despre simbolistica poporului ales şi a pământului promis folosite în discursul naţionalist american. Miza lui e de a arăta că americanii nu sunt mai creştini decât alte naţiuni şi că americanii au umplut simbolurile creştine cu un conţinut naţionalist: noul popor ales, care a stabilit o alianţă cu Dumnezeu. Prin urmare, „In God we trust” nu e deloc o manifestare a valorilor creştine în spaţiul public american (spre deosebire de Europa), ci un însemn al excepţionalismului american, faţă de alte naţiuni. Prin urmare, Cavanaugh le sugerează americanilor că ar fi mai bine să înceapă a se defini mai întâi prin creştinism, şi abia apoi prin apartenenţa la naţiunea americană.

Plecând de la cazuri, e adevărat, singulare, Cavanaugh este interesat de Biserică, văzută drept corpul lui Hristos, care se situează în tensiune cu corpul politic, orchestrat de stat. Statul încercă să creeze un corp comunitar, în timp ce biserica încercă să creeze un altul.

O obiecţie ar fi aceea că ceea ce spune autorul american se poate aplica în cazul regimurilor totalitare sau dictatoriale, dar nu şi în cazul democraţiilor. Conflictul apare doar în momentul în care statul îşi depăşeşte atribuţiile constituţionale. În restul cazurilor, spaţiul public funcţionează în funcţie de regula neutralităţii şi a pluralismului. Dar răspunsul poate apărea imediat, sub forma unei alte întrebări: este spaţiul public atât de neutru pe cât se pretinde, şi putem privi obligaţia de a împinge creştinismul în spaţiul privat drept o regulă obiectivă, menită să facă convieţuirea mai uşoară?

Cavanaugh contestă distincţia atât de bine împământenită dintre sacru şi secular, dintre natural şi supranatural, adică ideea că ar exista o sferă strict dedicată religiosului şi puterii transcendentului şi o sferă autonomă de aceasta, în care oamenii nu mai sunt obligaţi să ţină cont de preceptele religioase. Ca răspuns la teoriile secularizării care vorbesc despre desvrăjirea lumii şi a celor ale postsecularizării, care afirmă o vivacitate a credinţelor religioase, dar păstrate pentru spaţiul privat, Cavanaugh – şi nu este singurul – critică sfera publică, aşa cum e definită de gânditorii liberali, constestând ideea că pentru un creştin ar exista o sferă absolut autonomă de credinţa sa religioasă. Teoria lui nu presupune că bisericile ar trebui să decidă în ceea ce priveşte sfera politică sau publică, ci subliniază doar faptul că un creştin nu poate să se comporte creştineşte în privat, şi doar după regulile republicii în public.

Pentru a spune brutal acest lucru putem să susţinem ideea că creştinismul nu poate fi lăsat acasă, aşa cum ne lăsăm papucii atunci când ieşim în oraş. Pentru a o spune în mod speculativ, putem afirma că istoria mântuirii nu se joacă doar în biserică şi în inima fiecăruia dintre noi, ci şi în funcţie de acţiunile noastre din actualitatea istorică.

 

 

Participarea la corpul mistic al lui Hristos

 

Prin urmare, problematica centrală este cum să facem astfel încât, în termenii lui Ioan Paul al II-lea, euharistia să fie „celebrată pe altarul lumii” fără ca euharistia să apară doar ca un liant social. A te împărtăşi presupune în primul rând a te împărtăşi cu Hristos, dar în consecinţa împărtăşirii din acelaşi potir se construieşte comunitatea creştină. Cina cea de taină are în primul rând un ax transcendent, dar prin ea oamenii devin fraţi, aşadar are urmări cât se poate de imanente. A evita privatizarea credinţei care nu e altceva decât un pietism modern, dar şi imanentizarea ei, care face din teologia creştină teorie politică, acestea sunt cele două tentaţii pe care bisericile catolice, ortodoxe şi protestante ar trebui să le evite!

În final aş vrea să sugerez o paralelă care m-a frapat. Cum centrul discursului său era euharistia ca liant al comunităţii, protestanţii i-au amintit lui Cavanaugh că împărtăşitul des nu mai face parte din practicile protestante obişnuite, dar asta nu îi face mai puţin creştini. În funcţie de comunitate, celebrarea euharistă se face de la o dată pe an la o dată pe lună. Acum să gândim problema împărtăşirii frecvente şi a participării la trupul lui Hristos în bisericile ortodoxe. Liturghia nu se celebrează în fiecare zi, ca la catolici, dar se face minim o dată pe săptămână, duminica (până şi în perioadele cele mai dure, cum e cea a postului Paştelui, ea se celebrează duminica, sâmbăta, plus liturghia darurilor mai înainte sfinţite, în timpul săptămânii). Doar că laicii nu se împărtăşesc decât foarte rar. Din propria lor nevrednicie sau din cauza regulilor prea dure impuse de biserică, laicii ortodocşi fac efectiv parte din corpului lui Hristos foarte rar. Nu ne aseamănă asta cu protestanţii, pe care suntem oricând gata să îi criticăm?

 

 

NOTE:

 

[1] William Cavanaugh este profesor la DePaulUniversityîn Chicago, laic catolic şi autorul cărţilor “Torture and Eucharist: Theology, Politics and the Body of Christ” şi “The Myth of Religious Violence Secular Ideology and the Roots of Modern Conflict”.

 

 

Poster un commentaire

Classé dans Non classé

Pro şi contra teologiei eliberării

 

 

Institutul Catolic din Paris l-a invitat, pe 5 martie a.c., pe teologul latino-american Gustavo Gutierrez să răspundă întrebărilor doctoranzilor în teologie. Gutierrez este un teolog peruvian iniţiator al mişcării de teologia eliberării, care pune semnul egal între mântuire şi eliberare, înţeleasă în toate sensurile ei, atât personală, cât şi socială. În 1984 mişcarea este condamnată pentru deturnarea mesajului evanghelic în scopuri politice şi pentru influenţe marxiste de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei printr-un document semnat de Joseph Ratzinger. Dar, în lumea noastră secularizată, condamnarea emisă de Vatican este o formă extraordinară de publicitate.

Părintele Gutierrez e un bătrânel simpatic la nici 1,40, efectiv o mână de om, de te întrebi cum poate cineva aşa de mic, la propriu, să revoluţioneze Biserica Catolică. Tema centrală a discursului său a fost cea a luptei împotriva sărăciei materiale, care nu este în nici un caz de dorit, pentru că ea degradează demnitatea umană şi distruge familiile. Întregul său discurs este centrat în jurul sintagmei „opţiunea preferinţială pentru cei săraci”.

 

 

Între condamnarea Vaticanului şi sacrificiul pentru ceilalţi

 

La comentariile din sală legate de legătura dintre marxism şi teologia eliberării părintele a răspuns că avem o părere prea bună despre marxism dacă credem că de fiecare dată când auzim vorbindu-se despre justiţie socială şi despre cei săraci ne gândim la el. Din punctul său de vedere, cărţile lui care vorbesc despre Dumnezeu sunt o refutare a marxismului, care crede că religia e o alienare, sunt de fapt exact opusul marxismului, pentru că pentru Gutierrez religia este eliberatoare (eliberarea fiind exact inversul alienării).

Un discurs despre cât de mult îi iubeşte Dumnezeu pe cei săraci, care nu trebuie să uite asta, poate fi binevenit. Mai departe, dacă aceşti creştini chiar fac ceva pentru întrajutorarea aproapelui lor, e din nou bine. Dar ei s-au pus pe analizat cauzele sărăciei şi au bătut palma cu marxiştii în a spune că diferenţele de venituri sunt provocate de capitalism, că sunt explicate prin teoria dependenţei, care susţine că ţările din lumea a treia nu se vor putea dezvolta cât timp vor depinde de cele bogate. (Părintele Gutierrez rafinează totuşi analiza, susţinând că azi, într-o lume globală, nu mai putem susţine cu aceeaşi tărie teoria dependenţei, cum o făceam în anii ’70.)

A fost impresionant momentul în care invitatul a spus că el nu crede în teologia eliberării, el crede în Hristos; să sperăm, pentru el, că este exact aşa. Admir cu tărie efortul unor oameni de a fi preoţi în nişte comunităţi foarte sărace cum sunt multe din Peru, Bolivia, Argentina etc. A trăi în sărăcie, împărtăşind soarta comunităţii tale (în condiţiile în care studiile şi renumele te puteau face să speri la ceva mai bun), nu în sensul în care franciscanii fac voluntar votul sărăciei, ci în sensul în care o comunitate săracă numai bani de preot nu are, dar ea are nevoie cu atât mai mult de serviciile lui, nu doar spirituale, ci şi sociale, e un act de sacrificiu din iubire pentru ceilalţi!

O bună parte a efortului lui Gutierrez a fost de a aşeza teologia eliberării în linie directă cu Conciliul Vatican II şi cu ideile lui Ioan al XXIII-lea, prezentându-le ca pe un fel de dezvoltări uimitoare, dar fireşti ale unor sintagme pe care le putem găsi la ultimul. Plecând de la ideea că nu există decât o singură istorie umană, ei încercă să explice că prin eliberare trebuie să înţelegem în acelaşi timp trei lucruri: eliberarea socială, eliberarea individuală şi eliberarea de păcat.

Limbajul teologic este însă extrem de alunecos. Dat fiindcă este obligat să lucreze cu entităţi invizibile, acesta trebuie să fie foarte atent la nuanţe şi la ce anume transmit ele.

O propoziţie ca „Orice creştin trebuie să îşi ia propriul destin în mâini” poate fi una cât se poate de corectă, ba chiar inocentă, dacă ea vrea să spună că orice creştin e judecat individual, dar dacă însă ea vrea să spună că fiecare creştin trebuie să fie un fel de mic Che Guevara al comunităţii şi al sufletului său, propoziţia poate fi foarte periculoasă. Cred că susţinând unitatea celor trei planuri ale istoriei – umane, deci sociale, individuale şi supranaturale – Gutierrez uită că, şi dacă acestea se suprapun, ele se desfăşoară pe  planuri diferite. Unificând cele trei planuri, de fapt planul supranatural este uitat, ignorat, şi istoria nu mai apare ca fiind locul revelării lui Dumnezeu. Dacă asta se petrece în cadrul ştiinţelor umane care, după cum le spune şi numele, se ocupă de om, poate fi înţeles, dar când Dumnezeu şi cuvântul său ajung să fie ignorate până şi în domeniul teologiei, situaţie devine mai problematică.

 

 

Teologia de seară, ca bufniţa Minervei

 

O idee originală a lui Gutierrez şi asupra căreia merită să zăbovim (cu riscul de a zăbovi în negativ) este aceea că teologia e o activitate de seară: după ce acţiunea a avut loc, după ce faptul istoric s-a petrecut putem reflecta asupra sa. Gutierrez citează clar în acest context exemplul lui Hegel potrivit căruia bufniţa filosofiei se trezeşte totdeauna la finalul zilei. Dar ceea ce nu îmi e clar este dacă remarca lui Guetirez lua în calcul şi tristeţea lui Hegel de a plasa înţelegerea sensului abia la sfârşit, pentru că astfel filosofia devine absolut impotentă, ea nu mai poate schimba nimic, ea este doar acolo ca să observe, să contemple. Or, este clar că părintele Gutierrez nu ar accepta faptul că teologia nu poate schimba nimic, centru gândirii sale fiind acela că teologia poate produce schimbare socială. Şi, dacă sensul hegelian nu are cum să fie acceptabil, atunci sintagma vrea să spună altceva, şi anume că trebuie să dăm prioritate acţiunii în faţa teologiei, că iubirea de oamenii inspiră fapte şi că aceste fapte sunt ontologic şi cronologic primare faţă de reflectarea dogmatică.

E un fel de teorie inversă a mântuirii prin credinţă. În timp ce Sf. Pavel păstrează un echilibru între fapte şi credinţă, teologia eliberării face din teologie un act secund, după cel al împlinirii proiectului de ajutor al celui în nevoie. Nu contest că atunci când omului îi e foame nu prea poate să asculte mesajul evangheliei, dar plasând teologia după acţiune, aceasta devine lipsită de o sursă de inspiraţie, ea nu mai decurge din gândul la Dumnezeu şi nu mai răspunde unor porunci ale lui Dumnezeu, ci e bunul simţ al ajutorării celui în nevoie. Dezbaterea nu este doar una cronologică, să facem teologie dimineaţa când ne sculăm sau seara înainte de culcare, ci ontologică, despre locul teologiei, care poate apărea în centru ca element fundamental, sursă de inspiraţie pentru celelalte gesturi ale creştinului, sau, la final, ca un fel de poezioară liniştitoare la sfârşitul unei zile pline, care dă un echilibru sufletului.

 

 

Teologie şi ştiinţe sociale

O altă idee a lui Gutierrez ce merită amintită este aceea că teologia este totdeauna conjuncturală, niciodată ea nu este universală şi definitivă. „Teologia eliberării este într-adevăr o teologie conjucturală, dar care teologie nu e conjucturală?” Cum putem înţelege această ipoteză? Atitudinea este clar construită în opoziţie cu neotomismul şi cu orice formă de neoscolastică. Dar de la poziţia extremă că doar Sf. Toma de Aquino avea dreptate, până la poziţia exact opusă că nu există nici un adevăr teologic universal, cel puţin în exprimare, dacă nu în forma lui, e o cale mai lungă.

În primul rând, vreau să amintesc că dogmele nu se schimbă, ele sunt totdeauna aceleaşi, că Dumnezeu însuşi, fiind etern, nu se schimbă nici El. Aşadar nu putem înţelege ipoteza în acest sens. Ce se poate schimba e haina pe care o ia mesajul creştin, care poate să se adapteze secolului în care e transmis. Dar nu cred că la acest aspect superficial se referea părintele Gutierrez, ci la o relaţia mai profundă care există între teologie şi actualitate istorică. O dată ce unul din Treime s-a întrupat şi a intrat în istorie, creştinismul nu mai poate ignora actualitatea istorică. Dar cum putem să nu identificăm ieşirea de sub robia Egiptului cu o eliberare politică? Se ştie că evreii contemporani lui Iisus nu l-au recunoscut ca Mesia pentru că el nu i-a eliberat de sub Imperiul Roman; ar fi bine, aşadar, să nu cădem din nou în aceeaşi eroare. Câtă autonomie trebuie acordat politicului şi în general a tot ceea ce e sistem de gândire care îşi declară independenţa faţă de creştinism? Părintele Gutierrez nu are nici o problemă în a accepta ideile sociologice ale lui Marx, nu i se pare că ar exista vreo diferenţă între a accepta analiza lui Max Weber şi a accepta analiza lui Marx asupra societăţii.

Acesta este exact punctul în care John Milbank critică teologia eliberării. Din perspectiva lui Milbank, teologia s-a lăsat înşelată de ştiinţele sociale şi a ajuns să preia din ele o antropologie care nu este compatibilă cu creştinismul. Sociologia are o imagine deformată asupra omului şi asupra vieţii acestuia în societate şi teologia nu trebuie să ia de bună această opţiune, pentru că este de datoria ei să furnizeze o imagine asupra omului, gândit ca chip şi asemănare a lui Dumnezeu. A accepta ca adevăruri bine stabilite, la fel ca legea gravitaţiei, ipotezele din ştiinţele politice şi din sociologie, adică exact ceea ce face Gutierrez, înseamnă a introduce chiar în sânul teologiei o perspectivă laică. În termeni lui Gaston Fessard, este vorba de un proces de secularizare în domeniul teologiei înseşi.

             

             

Poster un commentaire

Classé dans Non classé

Dreapta: ce crede stânga că este dreapta şi ce crede dreapta că este ea

Recent, parcurgând cartea lui Rene Remond, Les droits en France, mă oprisem asupra capitolului legat de posibilitatea de a generaliza dezbaterea franceză despre dreapta şi stânga la nivelul întregii lumi. În principiu, după Remond, există trei forme de dreapta specifice secolului XIX francez : dreapta orleanistă, bonapartistă şi legitimistă, tradusă prin dreapta liberală, dreapta cezaristă şi dreapta contrarevoluţionară. Adaptând discursul său pentru epoca noastră, putem sesiza trei forme ale dreptei: liberală, naţionalistă şi conservatoare.

Perspectiva stângii; câteva prejudecăţi comune

Toate plasate la dreapta, din perspectiva stângii, ele sintetizează o dreaptă în economie, o dreaptă în ceea ce priveşte comunitatea şi raportarea la etnicitate şi una raportată la religie. Plasându-mă la dreapta conservatoare, nu simt nici un fior naţionalist sau nici măcar patriotic, iar cu liberalismul economic mă înţeleg până când acesta va interfera cu libertatea mea religioasă. Interesant este că dreapta economică se poate alia cu o concepţie de stânga asupra familiei şi asupra dreptului minorităţilor, cum este cazul ALDE în UE. De altfel, nici dreapta naţionalistă nu a ezitat niciodată să aplice politici de stânga economice. Prin urmare, tipurile de dreapta nu sunt atât de uşor de coalizat între ele.
Dreapta pretinde că ştie foarte bine ce este stânga şi ce vrea ea, în timp ce stânga pretinde că ştie ce vrea dreapta mai bine decât dreapta însăşi. Cei cu viziuni de stânga au făcut nişte idoli din anumiţi termeni care apar constant în discursul advers şi, prin urmare, reacţionează aproape biologic la ei. Îmi propun, în continuare, să trec în revistă câteva dintre miturile despre ce este dreapta.
Oricine citeşte un text de pe Criticatac despre capitalism şi dreapta începe să creadă că ar fi vreo unitate indisolubilă între cele două, ca mariajul în biserica catolică. Or, nu-i deloc aşa, esenţa dreptei nu este capitalismul, ci este libertatea. Asumpţia fundamentală a dreptei este nevoia de şi dreptului natural al omului la libertate, prin urmare, voi apăra tot ceea ce garantează libertatea de gândire (religioasă), de acţiune (economică), de exprimare, şi mă voi opune oricărei măsuri care o limitează, fie că măsura vine din partea statului, sau vine din partea minorităţilor/majorităţilor, deranjate de opţiunea mea. Dacă se întâmplă ca o formă a capitalismului să îmi creeze condiţii economice care să avantajeze libera iniţiativă şi, prin urmare, posibilitatea de a urma libertatea şi creativitatea, o voi susţine; dacă însă capitalismul respectiv se va uni cu statul în exploatarea cetăţeanului (cazul românesc fiind prototipul unei astfel de uniuni neconsimţite de cetăţeni), mă voi opune unui astfel de capitalism.
Se vorbeşte enorm despre capitalism, dar de care capitalism vorbim? În UE, avem un capitalism dictat de Bruxelle, care afectează atât libertatea pescarului din Sicilia, cât şi pe cea a furnizorului de programe de calculator, împreună cu cea a suveranităţii statelor membre. Vorbim despre planuri economice de salvare a UE de criză, dar criza este datorată şi intervenţiei statelor în economie, băncile sunt salvate de state, care se amestecă puternic în economie, şi ceea ce era un rău mic, şomajul angajaţilor la bănci, s-a transformat, prin grija şi protecţionismul statului, într-un mare rău amânat. Cultural, îmi e imposibil să gândesc în afara spaţiului public european, dar parcă nu simt nevoia să mă protejez de statul al cărui cetăţean sunt, inventând un supra-stat, mai mare, mai bine organizat şi, prin urmare, mai eficient în a aplica politici de uniformizare.

Mila şi compasiunea – o diviziune a muncii

Stânga vorbeşte foarte mult despre preferinţa ei pentru cei săraci, pentru umiliţii şi obidiţii sorţii şi, prin urmare, apare drept salvatoarea lor. Dreapta apare aliată cu bogaţii acestei lumi – de unde o astfel de diviziune a muncii? Un liberal care vrea un stat minimal se gândeşte şi la muncitorul zilier care ar rămâne cu 40 la sută mai mulţi bani în mană dacă nu i-ar dărui statului în speranţa unor servicii pe care acesta nu e în stare să i le asigure. Fiind femeie (fără să fiu feministă), sunt în mod natural înclinată către protejarea vieţii, mai ales în acele forme care, prin natură, sunt mai puţin adaptate supravieţuirii, copii, bătrânii, bolnavii, doar că nu vreau să arunc în grădina statului datoria de a avea grijă de ei. Libertatea presupune în primul rând responsabilitate, şi această responsabilitate mă obligă să fac ceva pentru ei, mai mult decât a plăti impozitele şi a aştepta de la un sistem impersonal rezolvarea problemelor celorlalţi.
Dreapta nu e împotriva sindicatelor, nu crede că muncitorii nu au dreptul să se unească. Crezând în libertatea mea, sunt obligată, pentru coerenţa sistemului meu de gândire, să cred că toţi suntem liberi în mod egal şi să valorizez libertatea celui de lângă mine, ca şi pe a mea. În plus, cred că unii au libertatea de îşi uni libertăţile, la fel cum şi alţii au libertatea de a şi-o trăi mai izolaţi, refuzând sindicatul sau şcoala de stat (zic mai izolaţi, dar nu izolaţi de tot, pentru că sunt obligaţi să participe la comunitatea politică pentru a-şi proteja libertatea).
Dreapta nu e lipsită de milă, compasiune şi de dorinţa de a ajuta aproapele doar pentru că nu vrea să o facă prin intermediul statului sau al sindicatului. Nu e nevoie să deleg statul pentru a ajuta, prin servicii sociale, vecinul de la trei sau colegul de facultate; dacă îmi pasă de ei, o pot face chiar eu, şi dacă nu pot să o fac singur, mă pot alia cu alţii pentru asta!
Mi-ar plăcea ca statul să nu existe în forma lui naţională de azi, dar e imposibil să renunţi la el ca formă de manifestare a politicului. Nu putem să renunţăm la el nici inventând ceva în sus, UE, nici ceva în jos, comunitatea de bază care se autogestionează. Prima îţi consumă resursele de libertate, cea de a doua poate părea o opţiune mai rezonabilă din perspectivă libertariană, doar că, niciodată în istorie, comunităţile care şi-au declarat autonomia în faţa unui stat naţional nu au făcut-o pe motive economice, ci doar pe motive etnic-naţionaliste.
Să fim oneşti, şi dreapta, şi stânga îşi doresc să trăiască mai bine, pentru că traiul mai dulce înseamnă şi mai multă libertate, şi mai multă egalitate. E o chestiune de eficienţă, şi atunci, care este soluţia care va duce la creşterea nivelului de viaţă? (ştiu că expresia e nivel de trai, dar asta parcă presupune o viziune prea materialistă asupra lucrurilor, un nivel de viaţă mai bun presupune şi mai multă educaţie, şi mai multă independenţă în acte şi gândire, nu doar mai mult unt). În plus, dacă eu nu am ocazia să merg la universitate din cauza sărăciei, va fi puţin probabil să pun mâna să mă solidarizez cu oamenii din lumea a treia, din simplul motiv că nu am ce să le ofer.

Cine e societatea civilă?

Stânga critică consumismul şi propune ca alternativa o redistribuire a resurselor.
Dar consumismul înseamnă producţie, înseamnă locuri de muncă şi, deci, creşterea nivelului de trai a muncitorului care a produs acel obiect considerat, poate, de lux de unii. Veţi spune că nu e adevărat, că întreprinderile preiau tot profitul şi se mută în ţări din ce în ce mai sărace, ca să nu plătească mai mult mâna de lucru. Dar dacă ei se mută din Italia în România, vor creşte nivelul de viaţă al românilor, şi dacă se mută din România în Cambodgia, e şi pentru a creşte nivelul de viaţă al cambodgienilor. Ce fac şomerii români sau francezi? Se reinventează, învaţă eventual o nouă meserie. Aici, e adevărat, o pot face la 30, la 40 de ani, poate şi mai târziu, dar există un moment în care oamenii nu mai au energia să ţină pasul cu cerinţele timpului, şi nu vreau să ne ucidem bătrânii, ci să găsim un sistem pentru a-i proteja.
În final trebuie subliniat că dreapta autentică nu se poate coagula în afara unei societăţi civile. Hegel vorbeşte despre trei forme de manifestare ale spiritului în istorie: familia, ce reprezintă spaţiul privat, statul, ce reprezintă spaţiul public, şi societatea civilă, plasată între ele, care face medierea între interesul privat şi cel public. Iar societatea civilă nu înseamnă în primul rând ONG-urile, cum am fost educaţi să credem azi, ci în primul rând corporaţii economice şi grupuri sociale cu interese comune, aşadar aici ar intra atât patronatele, cât şi sindicatele, şi bisericile şi asociaţiile de binefacere. Şi acelaşi Hegel, acuzat de atât de multe voci de totalitarism, are pagini foarte frumoase în care arată cum statul nu trebuie să fie gelos pe societatea civilă şi pe autonomia ei.

3 Commentaires

Classé dans Non classé

Protestantii americani din Paris

Am avut azi o experienta interesanta, am ajuns intamplator la Biserica Americana din Paris. Aceasta biserica stie despre ea insasi ca e crestina si ca nu e catolica, in rest se aduna tot felul de culte protestante si neoprotestante. Nu au o dogma si nu au un criteriu clar de excludere. Nu fac celebrarea euharistica in fiecare duminica, unele biserici o fac o data pe luna, altele de 4 ori pe an. Pentru mine ceea ce se petrecea acolo putea sa semene cu un program cultural artistic dar nu cu o slujba: cantece rock, o citire din Vechiul Testament( sau sa spun mai repede interpretare pt ca am avut realmente impresia unei piese de teatru) una din Noul, o predica si evident alte cantece.
Si totusi m-am simtit umilita! Eu, cea care tocmai venise de la litrughia ei traditionala ortodoxa, care suna la fel cu cea din secolul IV si care tine cont de mii de reguli de comportament, m-am simtit totusi smerita de sinceritatea acestor oamenii, care nu doar ca se aduna in fiecare duminica impreuna ( asta nu e prea greu si poate fi chiar placut) ci care incerca sa traiasca raportandu-se la Dumnezeu in fiecare zi. E adevarat ca dupa ce au eliminat tainele si au suprimat slujirea liturgica ce le mai poate ramane decat raportarea sincera si zilnica la Dumnezeu?
Pentru oamenii astia lucrurile par simple, nu e nevoie sa intram in tot felul de nuante dogmatice, pentru ei pare importanta transformarea pe care Dumnezeu o poate aduce concret in vietiile noastre de zi cu zi. Nu am avut pentru nici un moment impresia de sacru, pe care o am la slujbele ortodoxe si catolice dar am avut senzatia ca oamenii astia chiar sunt uniti in jurul dragostei lui Hristos. Evident e vorba doar de impresiile mele dar e interesant ca ele pot sa fie structurate in functie de criterii confesionale.
Pentru mine, teologic vorbind, oamenii astia gresesc pentru ca atunci cand invoca prezenta lui Dumnezeu printre ei nu fac si gestul frangerii painii si al transformarii vinului. Pot intelege rational faptul ca exista confesiuni care nu impartasesc credinta ortodocsilor si a catolicilor ca Hristos este prezent in chip real si total ca sange si trup in euharistie (recunosc ca e o nebunie si un scandal sa crezi in transubstantiere) dar nu pot intelege faptul ca ei se lipsesc si de amintirea sacrificiului lui Hristos facuta prin anamneza provocata de cina euharistica. Si totusi, ei imi apar a fi mai religiosi decat noi catolici sau ortodocsi de duminica care ne credem mai buni doar pentru ca suntem pastratorii adevarului. Spun mai religiosi in sensul in care ei se raporteaza parca mai viu si mai din inima la Hristos, in sensul in care ei stiu sa isi traiasca credinta. O avea dreptate Soloviov care in Povestire despre Antihrist spune ca la finalul lumii vor mai ramane 3 crestini: un protestant, un catolic si un ortodox.
Ceva imi spune ca cele 3 confesiuni se pot completa una pe cealalta privind la stilul de viata neoprotestant, la liturghia ortodoxa si la structura dogmatica catolica. E adevarat ca nu este vorba nici macar de 3 confesiuni unitare, ca neo protestantii sunt f diferiti si ca nu au nici macar unitate dogmatica, ca romano catolicii difera de greco catolici sau de alte rituri orientale si ca nici biserica greaca nu seamana totdeauna in practici cu cea rusa, deci nu poti simplica totul la 3 confesiuni crestine, dar cred ca exista totusi aseamanari de familie destul de puternice in cadrul celor trei diviziuni.
Nu cred in ecumenism, dar cred ca am ce invata de apropele meu, mai ales cand el se reclama de la aceeasi iubire a lui Dumnezeu ca si mine!

39 Commentaires

Classé dans Jurnal Parizian

Democraţia se învaţă în stradă sau cum se vede revoluţia din Paris?


 

 

15 ianuarie

 

Sunt speriată, nu îmi vine să cred, cum să se bată oamenii in stradă? Chiar în Bucureşti, prin Universitate, pe unde treceam zilnic să ajung la şcoală şi la bibliotecă? Ce naiba se întâmplă în ţara asta? Unde o să ajungă? Doar nu se cred la primăvara arabă? Doar nu îşi imaginează că schimbă guvernul în felul ăsta?

 

16 ianuarie

 

Am prieteni care ies în stradă, sunt profund îngrijorată pentru ei! Doamne, ai grijă de ei! Sper doar să nu o încaseze, nici ei, nici alţii asemenea, sunt totuşi nişte bieţi oamenii amărâţi!

 

17 ianuarie

 

Protestele continuă, dar e ok, fără violenţe, pot să îmi văd de viaţa mea!

 

18 ianuarie

 

Băi, ăştia chiar continuă? Deja nu mai e vorba doar despre guvern şi preşedinte, nici despre legea Sănătăţii, oamenii chiar sunt motivaţi, chiar au idei, cu toate că sunt foarte diferite! Hmm, dacă vorbeşti despre mase, pare că sunt proaste, fără scop, orientare, dar dacă vezi chipurile, sloganurile, ideile diferite parcă nu mai poţi să rămâi cinic.

 

20 ianuarie

 

Sunt profund impresionată de ce se întâmplă în ţară. În ultima săptămână nu am avut timp să scriu pentru că în Paris fiind încerc să îmi găsesc o locuinţă; chiar şi dacă ai bani pentru a plăti chiria, aici nu o primeşti pentru că eşti român şi nu ai garant francez! (Nu e o scuză, e doar o formă de a atrage atenţia că Occidentul nu e o soluţie pentru problemele noastre).

Oamenii s-au mobilizat, au învăţat să protesteze, să ceară schimbarea şi să exerseze revolta civilizată, făcându-se auziţi!

Îmi pare din nou foarte rău că nu sunt acolo, că nu pot participa direct, încerc să compensez prin mobilizarea de mâine, 21 ianuarie, din faţa Ambasadei României din Paris, la ora 14. Românii din stradă construiesc spaţiul democraţiei. Nu dispreţuiţi masele! Oamenii cu nevoile lor de acasă au venit să exprime un mesaj, acel mesaj de lipsa căruia ne plângem de atât de mult timp. România s-a deşteptat!

Prietenii din categoria „intelectuali sceptici fără afiliere politică” mă îndeamnă să nu mă implic şi să nu consum energia de care vor profita liderii opoziţiei, care nu sunt în mod fundamental diferiţi de cei ai puterii. Da, politicienii formaţi de partidele opoziţiei nu sunt calitativ mai buni decât cei ai puterii, dar, dacă vom reuşi să îi schimbăm pe cei de acum, vom arăta tuturor partidelor că nu pot să facă chiar tot ce vor ei, că există limite, că românii ştiu să pună limite! Schimbarea cerută în piaţă e motorul democraţie, politicienii de la dreapta şi de la stânga, de la putere şi din opoziţie vor înţelege că, dacă nu sunt capabili să administreze ţara, pot fi schimbaţi înainte de termen! Că nu se mai poate să doarmă sau să fure (ambele categorii sunt periculoase) patru ani după alegeri!

Ce poate schimba faptul că ieşim în stradă? În primul rând pe noi, ne dăm seama că putem să acţionăm, că suntem o forţă şi putem să îi constrângem chiar şi fără a utiliza violenţa!

Alte voci spun că protestatarii nu sunt autentici pentru că nu au un mesaj clar şi comun. Pe mine pluralitatea mesajelor mă face să cred că oamenii aceia nu sunt manipulaţi, că nu sunt victima unor forţe oculte care vor să schimbe actuala putere. Trebuie să recunosc că, la prima vedere, haosul cererilor te pune în încurcătură. Ce să faci când unii vor monarhia, alţii locuri de muncă, alţii alegeri anticipate, alţii oprirea recalculării pensiilor şi alţii demisia ministrului învăţământului? E clar că nu există o singură soluţie magică la toate probleme lor. Nu sunt naivă să cred că dacă mâine dimineaţă am avea guvernul perfect tot s-ar rezolva toate problemele oamenilor. Trebuie însă să gândim şi să construim cadrul de rezolvare a acestor probleme. De ceva vreme, situaţia se tot înrăutăţeşte, problemele se acumulează; într-o civilizaţie normală un set de probleme este înlocuit de un altul, pe când la noi, setul de probleme iniţial nu face decât să crească. Numiţi-mi o categorie politică sau socială care să fie mulţumită de ce se întâmplă în ţară! Aş zice că ar fi încă ok dacă bugetarii ar fi nemulţumiţi şi angajaţii la privat ar fi mulţumiţi (sau, poftim, invers, pentru cei de stânga), dar la noi nu mai există nici o categorie socio-politică sau profesională mulţumită. Ieşitul în stradă înseamnă că îţi pasă, că vrei schimbare, a guvernului, a preşedintelui, a condiţiilor în care se face politica în România!

S-a vorbit foarte mult despre faptul că alegerile sunt deja decise de dinainte, nu pentru că sunt cumpărate, ci pentru că nu ies la vot decât cei cu interese legate clar de un partid politic sau de altul. Oamenii din stradă sunt acel rest, pe care fiecare partid visează să îl mobilizeze să voteze pentru el! Ei sunt acel rest pe care se poate construi o democraţie reală – nu una apolitică, dar una în care societatea civilă are ceva de spus despre agenda politicii!

Ei sunt restul de români cinstiţi, civilizaţi, sinceri! Ei nu sunt o masă de intriganţi, ci oamenii cu chipuri, dureri si suflete, cu păreri şi nevoi! Să fim alături de ei!

 

21 ianuarie

Revoluţia în diaspora

 

Ieri au ieşit în faţa Ambasadei României din Franţa în jur de 80 de studenţi români al căror principal mesaj era solidaritatea cu ceea ce se petrece acasă. Cel mai reprezentativ slogan de aici mi s-a părut „Avem părinţi şi fraţi şi vrem să-i ascultaţi!” Nu s-a strigat, s-a protestat paşnic, cu steaguri si pancarte, nu a fost o manifestaţie partinică, nu s-a strigat nici „jos guvernul”, nici nu a fost organizată de USL demonstraţia. Oamenii au venit pentru că le pasă de ceea ce se petrece în ţară şi pentru că vor să fie împreună cu cei de acasă. Un alt semn că învăţăm democraţia aici, jos, în stradă, fără a reprezenta un partid sau altul, că avem şanse să construim o societate civilă.

Faţă de protestele din Roma şi din Londra, am fost mai cuminţi, trebuie să recunosc că nu aveam autorizaţie şi că nu era nici un merit să ne umfle jandarmii francezi. Săptămâna viitoare se va organiza o altă manifestaţie, de dată aceasta cu autorizaţie. Francezii care treceau pe stradă se apropiau să ne întrebe de ce protestăm, le explicam şi ne urau curaj. Gestul acesta este şi unul reparatoriu, voturile din Paris au contribuit la alegerea actualului preşedinte, dar oamenii au dreptul să îşi schimbe opiniile în funcţie de fapte.

 

22 ianuarie

 

Stau să mă gândesc ce şanse de schimbare au oamenii din Piaţa Revoluţiei (1)? Care dintre cererile lor ar putea să fie îndeplinite? Evident, cele mai puternice ţin de căderea guvernului, de demisia preşedintelui si de producerea unor alegri anticipate. Probabil, doar aceste acţiuni ar putea determina oamenii să revină la normal. Dar asta presupune voinţa celor de la putere de a acţiona, de a ţine seama de vocea celor din stradă. Mi se pare incredibil ca într-o democraţie părerea unor oamenii să fie atât de uşor ignorată!

Lipsa de atitudine a guvernului este tehnic vorbind cea mai bună acţiune, ştiu că au doar de pierdut dacă se apucă să spună ceva. Vor aştepta ca oamenii plictisiţi, obosiţi, văzând că nu obţin nimic să se întoarcă în cotidian, mai lipsiţi de speranţe decât oricând, pentru că acţiunea lor a fost ignorată, mai scârbiţi de politică, mai hotărâţi ca oricând să nu mai aibă de-a face cu politicul. Sau vor aştepta pur şi simplu ca oamenii să răcească sau să scadă temperaturile, vremea e de partea lor. Uzura lucrează împotriva revoltaţilor care vor obosi să stea în frig. Important e să nu renunţăm la speranţă! Veţi spune că speranţa poate fi iraţională şi că ar fi mai bine să ne întoarcem la locurile noastre. Dar, după ceea ce aţi arătat, puteţi acum să renunţaţi? Acum, când e abia începutul? Poate că protestele din Piaţa Universităţii vor lua sfârşit după un ultim boom energic reuşit la protestul sindicatelor de marţi, dar Piaţa trebuie să continue, trebuie să continuăm să punem presiune pe politicieni. Dacă nu săptămâna viitoare, atunci la următorul pas greşit. Să le arătăm că povestea Pieţei se poate repeta, până când vor învăţa lecţia: democraţia se învaţă în stradă şi se face cu cetăţeni, nu doar cu politicieni!

 

23 ianuarie

 

Stau să ascult discursurile politicienilor din Parlament, nu sunt deloc mulţumită, puterea mimează supărarea pe domnul Baconschi, din ciclul „mai bine să cadă el decât să cad eu!” Cred că oamenii vor fi mulţumiţi pentru că cineva e totuşi pedepsit! Opoziţia vine cu soluţii science-fiction – alegeri anticipate se produc dacă toţi membrii Parlamentului demisionează sau dacă preşedintele dizolvă parlamentul, nu dacă opoziţia îşi dă demisia! Oamenii încă rezistă în frigul care se înteţeşte! Mâine politicienii vor avea tupeul să joace Hora Unirii cu ei! Nu cred că există sistem de guvernare democrat fără partide, nu cred că putem să evităm să avem de-a face cu politicienii, nu cred că ne putem dispensa de reprezentare, parlament şi instituţiile statului. Nimeni în lume nu a făcut-o fără repercusiuni cumplite. Nu este deci cazul să inventăm şi noi un nou totalitarism al poporului care conduce. Suntem obligaţi, aşadar, să ne descurcăm cu politicienii care exista deja, nu putem mima că jucăm cartea apoliticului, apoliticul şi ne-mersul la vot înseamnă tot câştigul „lor”, prin votul clientelar.

Există o soluţie, dar aceasta nu e de termen scurt: sancţionarea constantă a politicienilor corupţi şi a politicilor pe care majoritatea populaţiei nu le vrea. Asta face întreaga Europa, aceasta este jocul compromisului democratic. Singura diferenţă este că ei au abilităţi mai bune la jocul democratic, moştenite din tată în fiu, pentru că îl joacă de mult mai mult timp ca noi. Protestele din Piaţa Universităţii au arătat două lucruri esenţiale ce trebuie reamintite de fiecare dată când va fi nevoie: (1) românii pot să fie solidari şi (2) pot sancţiona politicieni şi politici publice. Odată ce vom repeta această lecţie de câte ori este nevoie, vom ştii că democraţie se joacă şi se învaţă în stradă.

 

 

 

NOTE:

 

1. Recitind, îmi dau seama că e vorba, în mod evident, de Piaţa Universităţii, doar că locul aceasta a devenit pentru mine atât de tare o piaţă a revoluţiei, încă chiar am scris Piaţa Revoluţiei, aşa că mă decid să las textul aşa.

 

2 Commentaires

Classé dans Non classé

Democratia se invata in strada

Sunt profund impresionată de ce se întamplă în ţară. În ultima saptămână nu am avut timp să scriu pentru că în Paris fiind încerc să îmi găsesc o locuinţă, unde chiar şi dacă ai bani pentru a plăti chiria, nu o primeşti pentru că eşti român şi nu ai garant francez! ( nu e o scuză, e doar o formă de a atrage antenţia că occidentul nu e o soluţie pentru problemele noastre)
Oamenii s-au moblizat, au învăţat să protesteze, să ceară schimbarea şi să înveţe să se revolte civilizat, facându-se auziţi!
Îmi pare din nou foarte rău că nu sunt acolo, că nu pot participa direct, încerc să compensez prin mobilizarea de mâine 21 ianuarie din faţa Ambasadei României din Paris la h 14. Românii din stradă construiesc spaţiul democraţiei. Nu dispreţuiţi masele! Oamenii cu nevoile lor de acasa au venit să exprime un mesaj, acel mesaj de lipsa căruia ne plângem de atâta de mult timp. România s-a deşteptat!
Prietenii din categoria intelectuali sceptici fară afiliere politică mă îndeamnă să nu mă implic şi să nu consum energia de care vor profita liderii opoziţiei, care nu sunt în mod fundamental diferiţi de cei ai puterii. Da, politicienii formaţi de partidele opoziţiei nu sunt calitativ mai buni decât cei ai puterii, dar dacă vom reuşi să îi schimbăm pe cei de acum, vom arăta tuturor partidelor că nu pot să facă chiar tot ce vor ei, că există limite, că românii ştiu să pună limite! Schimbarea cerută în piaţă e motorul democraţie, politicienii de la dreapta şi de la stânga, de la putere şi din opoziţie vor înţelege că dacă nu sunt capabili să administreze ţara pot fi schimbaţi înainte de termen! Că nu se mai poate să doarmă sau să fure ( ambele categorii sunt periculoase) 4 ani după alegeri!
Ce poate schimba faptul că ieşim în stradă? În primul rând pe noi, ne dăm seama că putem să acţionăm, că suntem o forţă şi putem să îi constrângem chiar şi fără a utiliza violenţa!
Alte voci spun că prostestarii nu sunt autentici pentru că nu au un mesaj clar şi comun. Pe mine pluralitatea mesajelor mă face să cred că oamenii aceia nu sunt manipulaţi, că nu sunt victima unor forţe oculte care vor să schimbe actuala putere. Trebuie să recunosc că la prima vedere haosul cererilor te pune în încurcătura. Ce să faci când unii vor monarhia, alţii locuri de muncă, alţii alegeri anticpate, alţii oprirea recalculării pensiilor şi alţii demisia minsitrului învaţământului? E clar că nu există o singură soluţie magică la toate probleme lor. Nu sunt naivă să cred că dacă mâine dimineaţă am avea guvernul perfect tot s-ar rezolva toate problemele oamenilor. Trebuie însă să gândim şi să construim cadrul de rezolvare a acestor probleme. De ceva vreme situaţia se tot înrăutăşte, problemele se aculumează, într-o civilizaţie normala un set de probleme este înlocuit de un altul, la noi setul de probleme iniţial nu face decât să crească. Numiţi-mi o categorie socială sau politică care să fie mulţumită de ce se întâmplă în ţară! Aş zice că e încă ok dacă bugetarii ar fi nemulţumiţi şi angajaţii la privat ar fi mulţumiţi ( sau poftim, invers, pentru cei de stânga) dar la noi nu mai există nici o categorie socio-politică sau profesională mulţumită. Ieşitul în stradă înseamnă că îţi pasă, că vrei schimbare, a guvernului, a preşedintelui, a condiţiilor în care se face politica în România!
S-a vorbit foarte mult că alegerile sunt deja decise înainte nu pentru că ar fi cumpărate, ci pentru că nu ies la vot decât cei cu interese legate clar de un partid politic sau altul. Oamenii din stradă sunt acel rest, pe care fiecare partid visează să îl mobilizeze să voteze pentru el! Ei sunt acel rest pe care se poate construi o democraţie reală, nu una apolitică, dar una în care societatea civilă are ceva de spus despre agenda politicii!
Ei sunt restul de români cinstiţi, civiliazaţi, sinceri! Ei nu sunt o masă de intriganţi ci oamenii cu chipuri, dureri si suflete, cu păreri şi nevoi! Să fim alături de ei!

2 Commentaires

Classé dans Non classé

Determinatia nationala

Sunt româncă, accept fără revoltă! ( vorba poetului). Nu sunt mândră şi nu mi-e jenă de asta ! Mi-ar fi fost mai uşor să fiu americancă, nemţoică sau măcar franţuzoică. Dar trebuie să recunosc că mi-ar fi fost mai greu să fiu iraniancă, irakiancă sau somaleză. Nu vreau să particip la liturghia politică a defilării armatei şi nu vreau să mă închin naţiunii române, dar nici nu vreau să le resping în numele unui cosmopolitism egalitar. E adevărat că mă simt afectiv mai bine la mine în ţară decât în afară, oricât de luminos ar fi Parisul. Ne adaptăm popurului în care ne-am născut, învăţăm să valorizăm lumea în funcţie de valorile comune ale societăţii noastre şi chiar şi atunci când nu gândim ca ei, facem ca ei, din obişnuinţă sau mimetism social. E o contigenţă istorică faptul că sunt româncă dar această contigenţă mă predetermină uşor. Poţi să ieşi din cadrul culturii tale, dar cantitatea de efort pe care trebuie să o depui diferă. Ieşind însă din cultura ta trebuie să intri într-o alta. Poţi să îţi alegi o cultură adoptivă, să alegi să nu te mai exprimi în română sau să negi tot ceea ce are de-a face cu românitatea ta. Dar eşti obligat să alegi o altă limbă, naţiune, cultură. Chiar dacă apartenenţa mea la România e contingentă, apartenenţa mea la o cultură naţională nu poate fi contingentă. Europa nu este o alternativă, oricât de tare aş visa. Da, în mod normal prefer să răspund că sunt europeancă şi nu româncă, dar dacă există o cultură Europeană la nivelul literaturii, al filosofiei, al matematicii în care Thomas Mann poate dialoga cu Dostoievski , Gauss cu Poincare sau Hobbes cu Descartes, nu există o cultură comună europeană la nivel de obiceiuri şi tradiţii care dau unitatea unei comunităţi. Spiritul nu are naţionalitate, sufleţelul are ! Poţi să ignori acest lucru dacă eşti capabil să trăieşti doar la nivelul spiritului. Pentru restul o apartenenţă naţională este obligatorie, chiar dacă nu apartenenţa română. Prefer să convertesc efortul de a trece într-o altă cultură naţională, cu efortul de a mă converti la spirit, unde nu mai există « grec sau evreu, bărbat sau femeie, stăpân sau sclav »
( sper că mi se va ierta această scoatere din context a citatului Sf Pavel, dar creştinismul este forma de manifestare absolută a spiritului aşa că putem să adaptăm citatul şi pentru cazul spiritului cu s mic)

Ps. Şi ni se ceră să aparţinem de o cultură naţională în fiecare zi şi nu doar pe 1 decembrie !

2 Commentaires

Classé dans Non classé