Archives de Tag: intelectual

Filosofia, de la Academia la spaţiul public

Ca răspuns la numărul de săptămâna trecută din revista „Observator cultural”( nr 598 din 28/10/2011) aş vrea să propun o altă abordare asupra locului filosofiei în lume. (Am făcut şi eu Facultatea de Filosofie din Bucureşti. Aş putea avea zeci de motive de bucurie şi de critică asupra ei şi a profesorilor, dar prefer o abordare sistematică a problemei. Cel puţin, pe mine asta m-a învăţat acea facultate!)
Putem să distingem trei variante de manifestare a filosofiei. Ţin să menţionez că această abordare nu are de-a face cu spaţiul românesc, ci ea este una universalizabilă – filosoful în cetate, filosoful în cultură şi filosoful în Academia. Există un raport invers între cele trei: şi de proporţii, şi de ierarhie. Cel ce este în Academia nu are timp de cetate şi cultură, ceilalţi nu au ocazia de a intra în Academia. Proporţional, cu cât eşti mai dedicat uneia dintre cele trei, cu atât ai mai puţine resurse pentru celelalte. Asta nu înseamnă că cele trei variante pot exista în mod indepedent. Fără filosofie, studiată ca orice altă disciplină din universitate, parcurgând atent textele marilor gânditori, nu ai ce căuta în spaţiul public sau în cel cultural. Nu cred că filosofia în cetate sau în cultură ar fi mai puţin valoroasă decât cea din Academia, dar cea din universitate impune criterii de rigurozitate şi de bună cunoaştere a argumentelor fundamentale. Ea este baza pentru intervenţiile ulterioare în spaţiul non-filosofic.

Filosoful în Academia

Filosofia este un domeniu la fel de specialiazat, de ramificat, de întortocheat, cu trimiteri de jargon specific, ca oricare alt domeniu al curriculei universităţii. Poate că este chiar un domeniu mai greu de parcurs decât altele, pentru că, dacă în biologie ţi să cere să fii la curente cu teoriile din ultimii 10 ani, în filosofie ţi se cere să fii la curent cu cele din ultimii 2500 de ani. În filosofie, nu se pot crea manuale care să exprime sintetic cuceririle acestei discipline şi răspunsurile finale la care s-a ajuns în urma cercetării. Să te apuci singur de citit Hegel sau Kant e la fel de greu cu a te apuca să înţelegi mecanica teoriei relativităţii, fără cursuri avansate de matematică. De aceea nu recomand nici unuia dintre prietenii mei care nu sunt absolvenţi de filosofie să îşi extindă cultura generală trecând prin Principii de filosofia dreptului sau Critica raţiunii pure. Nu o fac, pentru că nu are nici un rost să arunci oamenii în ocean fără să le dai vâsle şi barcă. Autorii mai sus menţionaţi presupun zeci de distincţii, de trimiteri la alţi filosofi şi o integrare în istoria filosofiei. Facultatea de Filosofie se presupune că îţi dă acele instrumente prin care eşti capabil să îţi construieşti singur vâslele şi barca. Una dintre aceste vâsle e logica însăşi, şi fără luni întregi petrecute pe tratate de logica formală e foarte greu să îţi educi mintea în a vedea care argumente sunt corecte, care sunt sofisme şi cum se poate construi/critica un argument.
Filosofia e elitistă, pentru că presupune enorm de multă muncă pentru a începe să înţelegi ceva, nu spun să creezi (Facultatea de Filosofie nu produce creatori de sisteme filosofice, cum nici facultatea de litere nu produce scriitori, ci oameni capabili să înţeleagă şi să evalueze un text din domeniu).
Filosofia e elitistă pentru că adevărul e unul singur. Nu a existat un singur mare filosof care să nu aibă pretenţia că descrie cum stau lucrurile în adevăr. Nici măcar Nietzsche, minunatul defăimător al gândirii sistematice, nu a putut depăşi pretenţia că modul lui de a face filosofie este cel corect. De aici, mulţi s-au grăbit să acuze filosofia că este totalitară. A spune că există un adevăr şi a încerca să defineşti conţinutul acestuia nu este un gest totalitar. A argumenta în favoarea unei perspective e exact opusul încercării totalitare de a impune prin forţă. E ipocrit să ne luăm de subiectivitatea omului ce crede că are dreptate – cel mai adesea, fiecare dintre noi crede acest lucru. Totalitarismul începe doar atunci când prin forţă – fizică, psihică, politică, economică –, prin opresiuni de tot felul, îl obligi pe cel ce nu este de acord să îţi preia perspectiva. Diferenţa între democraţie şi totalitarism e una de utilizare a argumentelor versus utilizarea violenţei.
În faţa a doar trei ani de pregătire, în facultate, eşti obligat să sacrifici prea mulţi autori. Pentru a lăsa impresia că nu sacrificăm totuşi atât de mulţi, din anul doi eşti obligat să alegi între domenii de filosofie distincte (cel puţin la Facultatea de filosofie din Bucureşti, care îşi permite luxul de a îşi diviza studenţii): 1. Istoria filosofiei şi filosofia culturii; 2. Etică şi filosofie politică; 3. Filosofie analitică şi filosofia ştiinţei. Prin urmare, studentul, relaxat la master, îşi imaginează că nu există nici o legătură între istoria filosofiei, etică şi teoria cunoaşterii şi că el are libertatea de a se ocupa de oricare domeniu, ignorându-le pe restul. Din păcate, boala specializării a atins domeniul filosofic, ca pe toate celelalte domenii. Dacă poţi să faci chimie organică fără chimie anorganică (deşi baza chimiei organice o reprezintă, evident, cea anorganică), nu prea poţi să divizi filosofia după interesele tale. O împărţire pe secole ar fi o soluţie, dar există alte dezavantaje şi aici, pentru că această împărţire ar da impresia că distincţiile scolastice nu se mai aplica azi sau că întrebările de secol XVII şi-au găsit răspunsurile.
Oricum, miza filosofiei academice este să îţi arate metoda de a înţelege un gânditor şi să îţi dea o minimă cultură generală în domeniu. Cultură care să îţi permită să identifici ce autori vorbesc despre substanţă, care e diferenţa între a refuta o teorie şi a confirma o teorie şi care sunt limitele imperativului categoric vesus limitele pragmatismului. Încărcat cu acest bagaj, absolventul de minim 5 ani de filozofie (îmi pare rău, dar în primii 3 ani abia îţi dai seama pe ce lume te afli) poate decide dacă va încerca să facă filosofie academică, sau dacă va răspunde cu metodele filosofiei la problemele sociale sau la cele ale lumii culturale.

Filosoful în cultură

Termenul cultură e vag, îl folosesc aici pentru a menţiona încercările filosofiei de a intra în dialog cu celelalte domenii ale cunoaşterii. Michel Foulcault este un bun exemplu pentru această categorie. Contrar opiniei domnului Cezar Gheorghe, exprimată în „Observatorul cultural”, Michel Foucault nu trebuie studiat în facultăţile de filosofie, pentru că el poate fi citit şi acasă, de unul singur. Nu este vorba de faptul că ar fi neapărat uşor de citit, ci de faptul că el nu face filosofie în sensul tare al termenului. El intră pe planul culturii şi nu pe cel al filosofiei, iar o parte a textelor sale sunt mai potrivite unei facultăţi de ştiinţe politice decât uneia de filosofie. (Am ales cazul lui Foucault şi pentru că ceilalţi doi autori menţionaţi, Deleuze şi Derrida, nici măcar nu trebuie studiaţi, dat fiind spiritul lor profund antifilosofic) Dacă privesc cu atenţie în biblioteca mea, găsesc zeci de autori care folosesc metode moştenite din filosofie pentru a ataca alte domenii: Arendt, Kolakowski, Aron, Voegelin, Eco, Agamben, Lowith, Gauchet, Habermas folosesc armele filosofiei pentru a trata probleme politice, sociologice, lingvistice, religioase. Munca lor nu este mai puţin importantă pentru a înţelege lumea în care trăim decât cea a filosofilor de sistem, dar, fără filosofii de sistem, cei menţionaţi mai sus nu ar fi putut să aibă instrumente pentru a vorbi despre lume.

Filosofia în cetate

Mai există o formă de implicare şi mai directă în treburile acestui lumi, cu acelaşi instrumentar filosofic – implicarea în cetate. Aici, mulţi ezită înainte să se arunce în vâltoarea evenimentelor istorice, pentru că, pe de o parte, pentru a lua parte la ele este nevoie şi de alte abilităţi decât de cele filosofice şi pentru că nici un filosof nu e dispus să uite cazul lui Socrate. Primul filosof care s-a implicat în cetate a şi fost ucis de ea. În cetate, nu înving totdeauna argumentele, aşa cum se presupune că se întâmplă în celelalte două lumi, a culturii şi a universităţii. În treburile cetăţii este greu să rămâi cu metodele filosofiei, pentru că publicul tău nu mai e cititor de Sf. Toma şi de Platon. De multe ori, nepriceput în domeniu, rişti să fii un mai prost administrator al trebuirilor cetăţii decât orice om fără pregătire academică.
Problema apare însă în momentul în care orice om trebuie să se implice în cetate, pentru că altfel propria lui libertate este ameninţată. În cazul regimurilor totalitare, de exemplu, filosofii, ca oricare alţi indivizi, sunt obligaţi să reacţioneze, să se implice pentru a îşi apăra libertatea de a face filosofie. În plus, filosofii sunt obligaţi să se implice în critica sistemelor totalitare şi pentru că acestea funcţionează pe baza unor ideologii, care sunt sisteme pseudo-filosofice. Se presupune, aşadar, că cititorul de filosofie este mai apt să nu fie vrăjit de astfel de iluzii, pentru că el ştie că dezvoltarea unui gând şi problematizarea filosofică se fac altfel.
Una dintre formele de manifestare în spaţiul public este cea a formatorului de opinie, a ceea ce numim în mod curent intelectual. Evident, intelectualii pot veni din orice domeniu, dar pentru cei ce au o pregătire filosofică, a fi intelectual este o tentaţie specială. Este un caz aparte, pentru că îţi lasă impresia că în cele 10.000 de semne din articolul tău poţi explica cum stau treburile pe această lume, într-un limbaj simplu şi pe înţelesul tuturor, fără prea multe conceptualizări şi, evident, fără efortul a zeci de ani petrecuţi în bibliotecă – efort indispensabil filosofului de sistem sau a celui din universitate. Nu vreau să fiu meschină şi să spun că orgoliul este cel care trimite filosofii în cetate. De multe ori, ei intervin pentru că au intrat într-o polemică cu un alt intelectual şi, prin urmare, se trezesc intelectuali fără voia lor. Există o responsabilitate faţă de adevăr care te poate arunca în spaţiul public, ca reacţie la o opinie pe care nu o poţi ignora.

În concluzie, există posibilitatea de a rămâne să faci filosofie de dragul filosofiei, devenind comentator, interpret, specialist, profesor, sau de a ieşi din câmpul propriu-zis filosofic al Fiinţei şi al Nefiinţei, păstrând metodele ei aplicându-le în alte domenii academice – majoritatea specialiştilor în ştiinţe umaniste de azi sunt filosofi reprofilaţi – sau direct în viaţa cetăţii. Valoarea scrierilor tale nu depinde de tabăra în care te înscrii, ci de abilităţile personale şi de adaptarea la contextul istoric. Dar, fără filosofia clasică, a marilor sisteme, predate azi în Academia (chiar dacă nu au fost descoperite acolo), nu ai instrumentele necesare pentru dialogul cu lumea culturii sau a politicii.

6 Commentaires

Classé dans Non classé