Archives de Tag: filosofie

Filosofia, de la Academia la spaţiul public

Ca răspuns la numărul de săptămâna trecută din revista „Observator cultural”( nr 598 din 28/10/2011) aş vrea să propun o altă abordare asupra locului filosofiei în lume. (Am făcut şi eu Facultatea de Filosofie din Bucureşti. Aş putea avea zeci de motive de bucurie şi de critică asupra ei şi a profesorilor, dar prefer o abordare sistematică a problemei. Cel puţin, pe mine asta m-a învăţat acea facultate!)
Putem să distingem trei variante de manifestare a filosofiei. Ţin să menţionez că această abordare nu are de-a face cu spaţiul românesc, ci ea este una universalizabilă – filosoful în cetate, filosoful în cultură şi filosoful în Academia. Există un raport invers între cele trei: şi de proporţii, şi de ierarhie. Cel ce este în Academia nu are timp de cetate şi cultură, ceilalţi nu au ocazia de a intra în Academia. Proporţional, cu cât eşti mai dedicat uneia dintre cele trei, cu atât ai mai puţine resurse pentru celelalte. Asta nu înseamnă că cele trei variante pot exista în mod indepedent. Fără filosofie, studiată ca orice altă disciplină din universitate, parcurgând atent textele marilor gânditori, nu ai ce căuta în spaţiul public sau în cel cultural. Nu cred că filosofia în cetate sau în cultură ar fi mai puţin valoroasă decât cea din Academia, dar cea din universitate impune criterii de rigurozitate şi de bună cunoaştere a argumentelor fundamentale. Ea este baza pentru intervenţiile ulterioare în spaţiul non-filosofic.

Filosoful în Academia

Filosofia este un domeniu la fel de specialiazat, de ramificat, de întortocheat, cu trimiteri de jargon specific, ca oricare alt domeniu al curriculei universităţii. Poate că este chiar un domeniu mai greu de parcurs decât altele, pentru că, dacă în biologie ţi să cere să fii la curente cu teoriile din ultimii 10 ani, în filosofie ţi se cere să fii la curent cu cele din ultimii 2500 de ani. În filosofie, nu se pot crea manuale care să exprime sintetic cuceririle acestei discipline şi răspunsurile finale la care s-a ajuns în urma cercetării. Să te apuci singur de citit Hegel sau Kant e la fel de greu cu a te apuca să înţelegi mecanica teoriei relativităţii, fără cursuri avansate de matematică. De aceea nu recomand nici unuia dintre prietenii mei care nu sunt absolvenţi de filosofie să îşi extindă cultura generală trecând prin Principii de filosofia dreptului sau Critica raţiunii pure. Nu o fac, pentru că nu are nici un rost să arunci oamenii în ocean fără să le dai vâsle şi barcă. Autorii mai sus menţionaţi presupun zeci de distincţii, de trimiteri la alţi filosofi şi o integrare în istoria filosofiei. Facultatea de Filosofie se presupune că îţi dă acele instrumente prin care eşti capabil să îţi construieşti singur vâslele şi barca. Una dintre aceste vâsle e logica însăşi, şi fără luni întregi petrecute pe tratate de logica formală e foarte greu să îţi educi mintea în a vedea care argumente sunt corecte, care sunt sofisme şi cum se poate construi/critica un argument.
Filosofia e elitistă, pentru că presupune enorm de multă muncă pentru a începe să înţelegi ceva, nu spun să creezi (Facultatea de Filosofie nu produce creatori de sisteme filosofice, cum nici facultatea de litere nu produce scriitori, ci oameni capabili să înţeleagă şi să evalueze un text din domeniu).
Filosofia e elitistă pentru că adevărul e unul singur. Nu a existat un singur mare filosof care să nu aibă pretenţia că descrie cum stau lucrurile în adevăr. Nici măcar Nietzsche, minunatul defăimător al gândirii sistematice, nu a putut depăşi pretenţia că modul lui de a face filosofie este cel corect. De aici, mulţi s-au grăbit să acuze filosofia că este totalitară. A spune că există un adevăr şi a încerca să defineşti conţinutul acestuia nu este un gest totalitar. A argumenta în favoarea unei perspective e exact opusul încercării totalitare de a impune prin forţă. E ipocrit să ne luăm de subiectivitatea omului ce crede că are dreptate – cel mai adesea, fiecare dintre noi crede acest lucru. Totalitarismul începe doar atunci când prin forţă – fizică, psihică, politică, economică –, prin opresiuni de tot felul, îl obligi pe cel ce nu este de acord să îţi preia perspectiva. Diferenţa între democraţie şi totalitarism e una de utilizare a argumentelor versus utilizarea violenţei.
În faţa a doar trei ani de pregătire, în facultate, eşti obligat să sacrifici prea mulţi autori. Pentru a lăsa impresia că nu sacrificăm totuşi atât de mulţi, din anul doi eşti obligat să alegi între domenii de filosofie distincte (cel puţin la Facultatea de filosofie din Bucureşti, care îşi permite luxul de a îşi diviza studenţii): 1. Istoria filosofiei şi filosofia culturii; 2. Etică şi filosofie politică; 3. Filosofie analitică şi filosofia ştiinţei. Prin urmare, studentul, relaxat la master, îşi imaginează că nu există nici o legătură între istoria filosofiei, etică şi teoria cunoaşterii şi că el are libertatea de a se ocupa de oricare domeniu, ignorându-le pe restul. Din păcate, boala specializării a atins domeniul filosofic, ca pe toate celelalte domenii. Dacă poţi să faci chimie organică fără chimie anorganică (deşi baza chimiei organice o reprezintă, evident, cea anorganică), nu prea poţi să divizi filosofia după interesele tale. O împărţire pe secole ar fi o soluţie, dar există alte dezavantaje şi aici, pentru că această împărţire ar da impresia că distincţiile scolastice nu se mai aplica azi sau că întrebările de secol XVII şi-au găsit răspunsurile.
Oricum, miza filosofiei academice este să îţi arate metoda de a înţelege un gânditor şi să îţi dea o minimă cultură generală în domeniu. Cultură care să îţi permită să identifici ce autori vorbesc despre substanţă, care e diferenţa între a refuta o teorie şi a confirma o teorie şi care sunt limitele imperativului categoric vesus limitele pragmatismului. Încărcat cu acest bagaj, absolventul de minim 5 ani de filozofie (îmi pare rău, dar în primii 3 ani abia îţi dai seama pe ce lume te afli) poate decide dacă va încerca să facă filosofie academică, sau dacă va răspunde cu metodele filosofiei la problemele sociale sau la cele ale lumii culturale.

Filosoful în cultură

Termenul cultură e vag, îl folosesc aici pentru a menţiona încercările filosofiei de a intra în dialog cu celelalte domenii ale cunoaşterii. Michel Foulcault este un bun exemplu pentru această categorie. Contrar opiniei domnului Cezar Gheorghe, exprimată în „Observatorul cultural”, Michel Foucault nu trebuie studiat în facultăţile de filosofie, pentru că el poate fi citit şi acasă, de unul singur. Nu este vorba de faptul că ar fi neapărat uşor de citit, ci de faptul că el nu face filosofie în sensul tare al termenului. El intră pe planul culturii şi nu pe cel al filosofiei, iar o parte a textelor sale sunt mai potrivite unei facultăţi de ştiinţe politice decât uneia de filosofie. (Am ales cazul lui Foucault şi pentru că ceilalţi doi autori menţionaţi, Deleuze şi Derrida, nici măcar nu trebuie studiaţi, dat fiind spiritul lor profund antifilosofic) Dacă privesc cu atenţie în biblioteca mea, găsesc zeci de autori care folosesc metode moştenite din filosofie pentru a ataca alte domenii: Arendt, Kolakowski, Aron, Voegelin, Eco, Agamben, Lowith, Gauchet, Habermas folosesc armele filosofiei pentru a trata probleme politice, sociologice, lingvistice, religioase. Munca lor nu este mai puţin importantă pentru a înţelege lumea în care trăim decât cea a filosofilor de sistem, dar, fără filosofii de sistem, cei menţionaţi mai sus nu ar fi putut să aibă instrumente pentru a vorbi despre lume.

Filosofia în cetate

Mai există o formă de implicare şi mai directă în treburile acestui lumi, cu acelaşi instrumentar filosofic – implicarea în cetate. Aici, mulţi ezită înainte să se arunce în vâltoarea evenimentelor istorice, pentru că, pe de o parte, pentru a lua parte la ele este nevoie şi de alte abilităţi decât de cele filosofice şi pentru că nici un filosof nu e dispus să uite cazul lui Socrate. Primul filosof care s-a implicat în cetate a şi fost ucis de ea. În cetate, nu înving totdeauna argumentele, aşa cum se presupune că se întâmplă în celelalte două lumi, a culturii şi a universităţii. În treburile cetăţii este greu să rămâi cu metodele filosofiei, pentru că publicul tău nu mai e cititor de Sf. Toma şi de Platon. De multe ori, nepriceput în domeniu, rişti să fii un mai prost administrator al trebuirilor cetăţii decât orice om fără pregătire academică.
Problema apare însă în momentul în care orice om trebuie să se implice în cetate, pentru că altfel propria lui libertate este ameninţată. În cazul regimurilor totalitare, de exemplu, filosofii, ca oricare alţi indivizi, sunt obligaţi să reacţioneze, să se implice pentru a îşi apăra libertatea de a face filosofie. În plus, filosofii sunt obligaţi să se implice în critica sistemelor totalitare şi pentru că acestea funcţionează pe baza unor ideologii, care sunt sisteme pseudo-filosofice. Se presupune, aşadar, că cititorul de filosofie este mai apt să nu fie vrăjit de astfel de iluzii, pentru că el ştie că dezvoltarea unui gând şi problematizarea filosofică se fac altfel.
Una dintre formele de manifestare în spaţiul public este cea a formatorului de opinie, a ceea ce numim în mod curent intelectual. Evident, intelectualii pot veni din orice domeniu, dar pentru cei ce au o pregătire filosofică, a fi intelectual este o tentaţie specială. Este un caz aparte, pentru că îţi lasă impresia că în cele 10.000 de semne din articolul tău poţi explica cum stau treburile pe această lume, într-un limbaj simplu şi pe înţelesul tuturor, fără prea multe conceptualizări şi, evident, fără efortul a zeci de ani petrecuţi în bibliotecă – efort indispensabil filosofului de sistem sau a celui din universitate. Nu vreau să fiu meschină şi să spun că orgoliul este cel care trimite filosofii în cetate. De multe ori, ei intervin pentru că au intrat într-o polemică cu un alt intelectual şi, prin urmare, se trezesc intelectuali fără voia lor. Există o responsabilitate faţă de adevăr care te poate arunca în spaţiul public, ca reacţie la o opinie pe care nu o poţi ignora.

În concluzie, există posibilitatea de a rămâne să faci filosofie de dragul filosofiei, devenind comentator, interpret, specialist, profesor, sau de a ieşi din câmpul propriu-zis filosofic al Fiinţei şi al Nefiinţei, păstrând metodele ei aplicându-le în alte domenii academice – majoritatea specialiştilor în ştiinţe umaniste de azi sunt filosofi reprofilaţi – sau direct în viaţa cetăţii. Valoarea scrierilor tale nu depinde de tabăra în care te înscrii, ci de abilităţile personale şi de adaptarea la contextul istoric. Dar, fără filosofia clasică, a marilor sisteme, predate azi în Academia (chiar dacă nu au fost descoperite acolo), nu ai instrumentele necesare pentru dialogul cu lumea culturii sau a politicii.

6 Commentaires

Classé dans Non classé

Caleidoscop filosofic, ziua mondiala a filosofiei.

Sediul UNESCO din Paris este o capodopera a arhitecturii postbelice, in care in fiecare perete se citeste o concurenta ascunsa cu URSS-ul. Cladirea imi aminteste de filmele cu Roger Moore sau cu James Bond, in care eroul ajunge in tot felul de laboratoare secrete rusesti. (Imaginea este deci cea a americanilor asupra laboratoarelor rusesti, care au ramas atat de secrete incat nici acum nu stim cum au aratat). In acest loc, destul de putin in tandem cu valorile pe care vrea sa le apere, s-a sarbatorit, pe 18 noiembrie, Ziua Mondiala a Filosofiei.

Universal si diversitate

Cand zic sarbatorit nu folosesc verbul in mod gresit, era un fel de defilare de moda a filosofiei in fata publicului larg. Sapte congrese in paralel, fiecare cu cate 4-5 paneluri a cate 4 sesiuni pe zi. Am pierdut doua ore din prima zi (chiar daca ziua filosofiei este pe 18, congresul a inceput cu o zi inainte si s-a terminat cu o zi dupa) sa ma hotarasc la ce conferinte vreau sa merg. M-am decis asupra congresului de „Noi practici filosofice“, in franceza prescurtat NPP, pentru cei care vor sa caute mai multe informatii pe net. Am gresit sala si am ajuns la o conferinta despre Piaget, programare neurolingvistica si educatia copilului.

M-am intrebat vreo jumatate de ora ce legatura au discutiile din fata mea cu filosofia si, incapabila sa reduc filosofia la probleme neuronale, am plecat catre congresul ce trata problema Universalului si a diversitatii. Pe drum, m-am oprit la cafeneaua filosofica din hol in care oamenii schimbau pareri sub privirea unui moderator sau animator – depinde ce fel de sala ai, daca este una tacuta esti animator, daca este una guraliva esti moderator. In acest loc temele puteau sa se incadreze la filozofie, dar nu si atitudinea participantilor. Tratand problema serioasa a modului in care putem gandi lumea de azi, fiecare isi dadea cu parerea, ramanand insa la nivelul de doxa. Ajung intr-un final la conferinta asupra problematicilor universalului si ale diversitatii.

Aici, in sfarsit, pot sa rasuflu usurata, ma simt acasa, oamenii chiar folosesc concepte atunci cand incerca sa explice ceva. Cineva vorbea despre cum concepeau stoicii universalul ca Logos. Mai departe, altcineva vorbea despre generalitatea legilor cetatii pe care Antigona le incalca in numele unor valori cu adevarat universale. Dupa pauza de pranz, am avut parte de o masa rotunda in jurul notiunii de universalitate in crestinism, plecand de la celebra fraza a Apostolului Pavel, „Nu mai exista nici evreu, nici pagan, nici sclav nici stapan, nici femeie, nici barbat, caci toti sunteti una in Hristos“ potrivit careia crestinismul propune o egalitatea rasiala, sexuala, sociala, plecand de la faptul ca toti oamenii sunt fiii aceluiasi Dumnezeu si prin aceasta frati. O problema interesanta de amintit este cea a opozitiei intre universalul crestin si pozitia particulara a poporului evreu. Plecand de la aceasta conferinta am trecut pe langa cea despre „Femei filosof si corectitudinea politica“. Nu am intrat, corectitudinea politica mi se pare de la inceput un atac la adresa universalului. Ce conteaza daca sunt femeie sau barbat atat timp cat argumentul meu convinge?

Consilierea filosofica

Ajung intr-un final la conferinta la care ma inscrisesem, despre „Noile practici filosofice“. Care e miza acestei conferinte? Exportul de filosofie. Se ia metoda din filosofie si se incerca implantarea ei in alta parte. Intrebuintarile sunt diverse, de la educatia copiilor de gradinita prin intrebari de filosofie, pana la consilierea filosofica si managementul filosofic. Sa faci auditul filosofic al unei multinationale! Uite o chestiune care n-ar avea cum sa nu ma distreze! Sa analizezi relatiile de putere din intreprindere, sa te intrebi ce se intelege prin autonomia angajatului, prin responsabilitatea colectiva sau prin dezvoltare durabila pentru a vedea in ce masura ele sunt doar vorbe goale si in ce masura structureaza cu adevarat raporturile dintre angajatii intreprinderii. Nu stiu care sunt urmarile unei astfel de analize, dar faptul ca o firma orientata catre productie este dispusa sa investeasca in consultanta oferita de un filosof arata deschiderea acesteia si o privilegiere a gandirii in fata actiunii, dovedindu-ne ca ideile chiar conteaza si pentru marile firme.

Consilierea filosofica este si ea o noutate. Asa cum pana acum te duceai la psiholog sa vorbesti de emotiile si de viata ta, de acum incolo te poti duce la filosof, miza este cam aceeasi, doar ca metodele difera. Filosoful analizeaza doar la nivelul gandirii, el nu ia in calcul emotiile tale sau experientele anteriore, concentrandu-se numai asupra a ce poate afla despre individul din fata lui printr-o discutie strict teoretica. In mod uimitor problemele care populeaza viata interna a individului nu intarzie sa apara. Metoda de interogare a „clientului“ este de tip socratic, filosoful il interogheaza pentru a afla ceva despre lume. Doar ca ea se opreste repede la primul nivel al analizei socratice: in prima instanta, atunci cand vrem sa cunoastem ceva despre lume, aflam ceva despre noi – limitele propriei noastre cunoasteri. Explicatia teoretica a consilierii filosofice nu este nici pe departe atat de savuroasa ca desfasurarea ei, asa ca voi incerca sa propun un mic model, imaginat, dar inspirat de ceea ce am vazut la conferinta.

Filosoful: Ai o intrebare?

Clientul: As putea avea o mie.

F: Alege una .

C: E greu sa ma hotarasc.

F: De ce ai nevoie pentru a te hotari?

C: De un motiv.

F: Vrei sa spui de un criteriu.

C: Da, poate .

F: Da sau poate?

C: Poate.

F: Ce te face sa vrei sa utilizezi poate si nu da?

C: Nu sunt sigur.

F: Aha, ai nevoie sa fii sigur, vrei sa atingi certitudinea, dar de ce vrei aceasta certitudine?

C: Pai, ca sa actionez corect.

F: Dar e vorba doar de o alegerea unui subiect de discutie, nu e ceva de care depinde viata unor oameni.

C: Pai ca sa nu gresesc.

F: Si ce se intampla daca gresesti? Nu o sa va dau afara, nu o sa va scad nota la purtare.

C: ….

F: Cum ati numi un om caruia ii e teama sa nu greseasca?

C: Perfectionist.

F: E o criticã sau o lauda?

C: O observatie.

F: Ce ar crede oamenii de pe strada daca le-as pune aceasta intrebare?

C: Mai repede o critica.

F: Aha, dar pentru dumneavoastra e doar o observatie care nu are asumptii ascunse ?

C: Da.

F: Ce ati spune despre cineva care e perfectionist? Ce vrea el?

C: Totul.

F: Vi se intampla des sa fiti perfectionist?

C: Da.

F: Si sunteti multumit de acest atribut?

C: Da.

F: OK, deci perfectionist si multumit de asta.

C: Da.

F: Un perfectionist este un om mai repede multumit sau mai repede nemultumit de sine?

C: Mai repede nemultumit.

F: Dar dumneavoastra sunteti multumit?

C: …Da, sunt multumit, nu ma intereseaza ce cred ceilalti despre perfectionisti!

F: Pai si atunci de ce nu ati ales de la inceput o intrebare de la care sa plecam, daca nu va intereseaza ce spun ceilalti despre intrebarile dumneavoastra?

C: Pentru ca sunt perfectionist si un perfectionist are nevoie de timp ca sa gaseasca intrebarea buna.

F: Perfectionismul dumneavoastra e o frica de ratare?

C: Poate.

F: De o ratare in absolut sau de o ratare relativa?

C: In absolut, in lucrurile care au miza.

F: Exista lucruri care n-au miza?

C: Da.

F: A pune o intrebare corecta avea o miza mare?

C: Nu.

F: Si totusi ati ezitat, ati cautat perfectiunea intr-o chestiune care nu avea miza mare. De obicei sunteti foarte atent la detalii?

C: Nu foarte.

F: Dar acum ati fost, ati tratat intrebarea initiala, care era una de detaliu – pentru ca nu avea o miza mare – ca si cum ar fi avut o miza mare.

C: Voiam sa aleg bine.

F: Nu e nevoie sã vã justificati, aici analizam, nu acuzam. De obicei va e teamã sa vorbiti cu ceilalti, despre subiecte care nu au miza?

C: Nu.

F: Aha, doar ca acum v-a fost teama sã va exprimati intr-un subiect fara miza. Poate pentru cã v-ati simtit analizat in mod special?

C: Da.

F: Nu va place sa fiti analizat?

C: Nu.

F: Evident, s-ar putea sa raspundeti gresit la o intrebare si cum sunteti perfectionist nu vreti ca asta sa se intample pentru ca asta v-ar stirbi prestigiul social? Daca intrebarea era una de detaliu care nu avea miza, atunci greseala nu ar produce erori grave, ci doar ar putea schimba parerea celui din fata despre dumneavoastra.

C: Da.

F: Deci va pasa ce spun ceilalti pana la urma!

Filosofia ca purgativ

Opresc mostra de discutie aici, ea ar putea continua cam pana la 2-3 ore cat dureaza o astfel de analiza. Ce putem observa? Consilierul filosofic foloseste analiza ideilor unei persoane pentru a ajunge la chestiuni care exprima atitudinea acelei persoane in fata lumii. Modul nostru de a gandi spune foarte multe despre noi, despre complexele de care suferim si despre temerile pe care le avem sau despre orgoliile ascunse. Ce se poate reprosa acestui tip de analiza filosofica? La un nivel superficial, ca generalizeaza un pic cam prea repede, dar la nivelul mai multor intalniri aceasta acuza se poate dovedi nejustificata. La un nivel profund, ca se opreste asupra individului, filosofia este despre om, pentru ca omul o face, dar ea nu este o tehnica de cunoastere a sinelui, cat mai repede o incercare de a intelege lumea. Socrate aplica metoda aceasta a eliminarii erorilor din gandirea celui din fata sa ajungand la situatia lui „stiu ca nu stiu nimic“. Dar apoi incerca sa moseasca idei, sa il determine pe cel din fata sa sa isi reaminteasca ideile contemplate in alta lume. Filosofia poate fi un bun purgativ. Ea ne poate ajuta in eliminarea ideilor false si in reducerea orgoliul, dar nu putem sa o reducem la un exercitiu de umilinta metafizica in fata universului – aceasta nu ar fi decat o prima etapa. Ea incepe totdeauna de aici, doar ca trebuie sa mearga mai departe in constructia unui sistem de concepte despre lume si viata. Ati putea obiecta ca nu toata lumea are nevoie de un astfel de sistem. Nu e adevarat, toti oamenii au un sistem de valori si o ierarhizare a ceea ce merita admirat si a ceea ce trebuie respins, ceea ce face diferenta intre indivizi e calitatea sistemului.

Seara, am trecut intr-o cu totul alta atmosfera filosofica, am ajuns la Académie des Sciences Morales et Politiques unde avea loc ceremonia de primire in Academie a lui Remi Brague, filosof ce se ocupa cu evul mediu si cu antichitatea, cunoscut pentru cartile sale despre cele trei monoteisme, dar si despre radacinile crestine ale Europei. Aici, intr-o atmosfera destinsa si amicala, puteai sa ii intalnesti pe Jean-Luc Marion, Alain Besançon, Hans Maier, Pierre Mananet. Un cerc al gandirii conservatoare crestine pariziene ce mi-a dat sentimentul ca nu chiar orice poate fi laicizat. Folosesc acest termen o data in sensul propriu, potrivit caruia trebuie sa excludem religia din spatiul public, si o data in sensul de laicizare a filosofiei, adica de coborare a ei de pe soclul academic pentru a ajunge in intreprindere, senzatie de care avusesem parte toata ziua.

Poster un commentaire

Classé dans Filosofie, Jurnal Parizian, Non classé

Despre juramantul filosofilor de a nu face teologie!

În 1268 Bonaventura condamnă filosofia pentru că, în loc să fie un drum către înţelepciune şi adevăr se erijează în cunoaştere autonomă.
În 1277 Etienne Templier, episcop al Parisului, condmană într-un Syllabus, 219 articole, dintre care 179 sunt erori filosofice şi 40 erori teologice. Este aici în joc statutul filosofiei, o pretenţie de autonomie şi propunerea propriilor norme de raţionalitate.
În acelaşi secol statul Facultăţilor de Arte ( a se citi a departamentelor de filosofie, logică, gramatică, din universităţi, ce nu sunt departamente de teologie) se angajează prin jurământ să nu discute nici o problematica strict teologică, dacă însă li se întâmplă să ajungă la astfel de probleme se angajează să le rezolve conform credinţei creştine.
Această raportare dintre teologie şi filosofie se păstrează dincolo de evul mediu, Descartes, care se „încurca” cu probleme despre relaţia între substanţă şi accident referitoare la transformarea pâinii şi vinului, în trupul şi sângele lui Hristor, în scrisorile către Peré Mersenne, în lucrările oficiale declară că nu va spune nimic contrar opiniilor bisericii. Şi într-un fel şi-a respectat promisiunea şi nu a făcut-o. Poate fi acuzat de multe Descartes, dar nu că ar fi făcut teologie. Şi totuşi, modul lui de a îl înţelege pe Dumnezeu, sau de a înţelege omul, au influenţat radical viziunea modernă asupra lumii.
Discutam cu un prienten teolog, care, îmi spune, mai în glumă mai în serios, că regretă acele timpuri în care filosofii erau obligaţi să jure că nu vor face teologie. Probabil că dacă ar exista o modalitate de a vă constrânge, foarte multe profesiuni vor veni să vă ceară să juraţi că nu vă veţi ocupa de domeniul lor, continua el. Oamenii de ştiinţă ar spune şi ei „Nu, mulţumim”, istoricii la fel, până şi zugravi probabil ar veni să vă roage să nu vă ocupaţi de munca lor.
Trec peste întrebarea dacă ar mai rămâne ceva de făcut filosofiei în aceste condiţii în care până şi istoria filosofiei ar fi lăsată istoricilor şi îmi pun altă întrebare: este benefică această separaţie? Nu este ea exact urmarea faptului că avem de a face cu o lume desacralizată, în care ca să prinzi prin discursul tău, cât mai mulţi oameni eşti obligat să renunţi la orice asumţii evidente? Universalitatea este căştigată în detrimentul mesajului. Cu cât vei spune lucruri mai inocente, care nu presupun nici o implicare esenţială, cu atât vor fi mai mulţi de accord cu tine. Căci avem aici de a face cu o tentaţie a filosofiei, aceea de a fi universală.
E adevărat că atunci când avem de a face cu un dialog între teologie şi filosofie, riscul de a spune lucruri care să nu mulţumească nici o parte ce întră în dialog, este foarte mare. Dar ce e mai periculoasă pe termen lung? O filosofie care să nu se implice în teologie şi să devină, dacă nu neapărat o filosofie contra lui Dumnezeu, o filosofie lipsită de Dumnezeu sau aceste discuţii?
Distincţia între Dumnezeul filosofilor şi Dumnezeul lui Avraam şi a lui Isac, nu este cumva datorată interdicţie de a amesteca filosofia cu teologia? Eu nu militez pentru o contopire a domeniilor, căci este evident că au mize şi metode diferite, ci pentru un dialog, ce poate aduce multe şi de o parte şi de alta, adică poate da o viziune creştină filosofilor şi poate da unelte conceptuale teologilor. Nu poate aduce dialogul, mai multe decât acceptarea necritică a autorităţii celuilalt ?
Presupunând însă că accept să nu mă amestec în teologie de nici o culoare, voi fi obligată să afişez o atitudine pe jumătate fariseică, pe jumătate respectuoasă în faţa teologie şi voi spune, „Ah Dumnezeu este treaba teologilor!” Atitudinea asta care poate părea cuminte şi aşezată, în primă instanţă va duce pe termen lung la o laicizare a domeniului filosofiei şi la o rupere de cultura creştină. Şi ce îi mai rămâne filosofului să facă? Filosofia ştiinţei sau filosofie politică, dar şi aici se vor auzi alte voci care vor întreba de ce filosoful se bagă pe domeniul lor, dar asta e o altă poveste, ce merită un alt răspuns.
Esenţial este că filosoful, acceptând jurământul de a nu face teologie, plasează propriul lui domeniu într-o autonomie nu este doar a obiectului şi a metodei, ci într-o autonomie a singurităţii, iar profesorul de filosofie de la un practicant al gândirii într-o catedrală a spiritului ( spun la propriu catedrala, căci marile dezbateri se făceau în evul mediu în catedrale) după ce se spală bine pe mâini de orice reminescenţe teologice, încercă să găsească o scăpare prin justificarea, altfel decât prin valorile religioase, ale aceloraşi virtuţi, propuse de religia creştină.
Şi aşa se naşte modernitatea desacralizată!!
Oare cum ar fi arătat lumea culturală azi, dacă teologii şi filosofii ar fi învâţat să dezbată, şi nu doar să se ignore respectuos?

21 Commentaires

Classé dans despre filosofie