Archives de Tag: dialog

Despre juramantul filosofilor de a nu face teologie!

În 1268 Bonaventura condamnă filosofia pentru că, în loc să fie un drum către înţelepciune şi adevăr se erijează în cunoaştere autonomă.
În 1277 Etienne Templier, episcop al Parisului, condmană într-un Syllabus, 219 articole, dintre care 179 sunt erori filosofice şi 40 erori teologice. Este aici în joc statutul filosofiei, o pretenţie de autonomie şi propunerea propriilor norme de raţionalitate.
În acelaşi secol statul Facultăţilor de Arte ( a se citi a departamentelor de filosofie, logică, gramatică, din universităţi, ce nu sunt departamente de teologie) se angajează prin jurământ să nu discute nici o problematica strict teologică, dacă însă li se întâmplă să ajungă la astfel de probleme se angajează să le rezolve conform credinţei creştine.
Această raportare dintre teologie şi filosofie se păstrează dincolo de evul mediu, Descartes, care se „încurca” cu probleme despre relaţia între substanţă şi accident referitoare la transformarea pâinii şi vinului, în trupul şi sângele lui Hristor, în scrisorile către Peré Mersenne, în lucrările oficiale declară că nu va spune nimic contrar opiniilor bisericii. Şi într-un fel şi-a respectat promisiunea şi nu a făcut-o. Poate fi acuzat de multe Descartes, dar nu că ar fi făcut teologie. Şi totuşi, modul lui de a îl înţelege pe Dumnezeu, sau de a înţelege omul, au influenţat radical viziunea modernă asupra lumii.
Discutam cu un prienten teolog, care, îmi spune, mai în glumă mai în serios, că regretă acele timpuri în care filosofii erau obligaţi să jure că nu vor face teologie. Probabil că dacă ar exista o modalitate de a vă constrânge, foarte multe profesiuni vor veni să vă ceară să juraţi că nu vă veţi ocupa de domeniul lor, continua el. Oamenii de ştiinţă ar spune şi ei „Nu, mulţumim”, istoricii la fel, până şi zugravi probabil ar veni să vă roage să nu vă ocupaţi de munca lor.
Trec peste întrebarea dacă ar mai rămâne ceva de făcut filosofiei în aceste condiţii în care până şi istoria filosofiei ar fi lăsată istoricilor şi îmi pun altă întrebare: este benefică această separaţie? Nu este ea exact urmarea faptului că avem de a face cu o lume desacralizată, în care ca să prinzi prin discursul tău, cât mai mulţi oameni eşti obligat să renunţi la orice asumţii evidente? Universalitatea este căştigată în detrimentul mesajului. Cu cât vei spune lucruri mai inocente, care nu presupun nici o implicare esenţială, cu atât vor fi mai mulţi de accord cu tine. Căci avem aici de a face cu o tentaţie a filosofiei, aceea de a fi universală.
E adevărat că atunci când avem de a face cu un dialog între teologie şi filosofie, riscul de a spune lucruri care să nu mulţumească nici o parte ce întră în dialog, este foarte mare. Dar ce e mai periculoasă pe termen lung? O filosofie care să nu se implice în teologie şi să devină, dacă nu neapărat o filosofie contra lui Dumnezeu, o filosofie lipsită de Dumnezeu sau aceste discuţii?
Distincţia între Dumnezeul filosofilor şi Dumnezeul lui Avraam şi a lui Isac, nu este cumva datorată interdicţie de a amesteca filosofia cu teologia? Eu nu militez pentru o contopire a domeniilor, căci este evident că au mize şi metode diferite, ci pentru un dialog, ce poate aduce multe şi de o parte şi de alta, adică poate da o viziune creştină filosofilor şi poate da unelte conceptuale teologilor. Nu poate aduce dialogul, mai multe decât acceptarea necritică a autorităţii celuilalt ?
Presupunând însă că accept să nu mă amestec în teologie de nici o culoare, voi fi obligată să afişez o atitudine pe jumătate fariseică, pe jumătate respectuoasă în faţa teologie şi voi spune, „Ah Dumnezeu este treaba teologilor!” Atitudinea asta care poate părea cuminte şi aşezată, în primă instanţă va duce pe termen lung la o laicizare a domeniului filosofiei şi la o rupere de cultura creştină. Şi ce îi mai rămâne filosofului să facă? Filosofia ştiinţei sau filosofie politică, dar şi aici se vor auzi alte voci care vor întreba de ce filosoful se bagă pe domeniul lor, dar asta e o altă poveste, ce merită un alt răspuns.
Esenţial este că filosoful, acceptând jurământul de a nu face teologie, plasează propriul lui domeniu într-o autonomie nu este doar a obiectului şi a metodei, ci într-o autonomie a singurităţii, iar profesorul de filosofie de la un practicant al gândirii într-o catedrală a spiritului ( spun la propriu catedrala, căci marile dezbateri se făceau în evul mediu în catedrale) după ce se spală bine pe mâini de orice reminescenţe teologice, încercă să găsească o scăpare prin justificarea, altfel decât prin valorile religioase, ale aceloraşi virtuţi, propuse de religia creştină.
Şi aşa se naşte modernitatea desacralizată!!
Oare cum ar fi arătat lumea culturală azi, dacă teologii şi filosofii ar fi învâţat să dezbată, şi nu doar să se ignore respectuos?

21 Commentaires

Classé dans despre filosofie