Archives de Catégorie: Jurnal Parizian

Muzeului Abaţiei Clunny

Aşezat pe locul fostei abaţii, muzeul deschide perspectiva către alte timpuri dar mai ales către ale moduri de a se raporta la divin. Vitralii, relicvarii, statui, pietre de mormânt, crucifixuri, madone, coloane cam astea sunt bogăţiile acestui muzeu. Este recomandată vizitarea lui şi numai pentru faptul că poţi vedea de aproape ceea ce într-o catedrală nu ai cum din cauza distanţelor foarte mari din cadrul bisericii. În această perioadă există o expoziţie Paris ville rayonante, legată de manifestările goticului radiant ( nu ştiu exact cum se trace gothique rayonnante) aşa că puteţi găsi statui de sfinţi şi de apostoli înscrise în acest curent. Farmecul muzeului este însă altul decât cel „ ştiinţific” te face să intrii într-o lume dispărută acum pentru noi, în care raportările la divin erau centrul oricărei opere de artă. Această lume are o delicateţe aparte creată în jurul elementelor gotice, fie că este vorba de un altar sculptat în lemn, de o rozetă cu vitralii sau de un capăt de coloană. Fain de amintit legătura în cadrul goticului, dintre elementele din natură (flori, frunze) reprezentate la capetele coloanelor şi observaţiile lui Toma d Aquino şi ale lui Albert cel Mare despre perfecţiunea creaţiei ca tot dar şi în detaliu. Vizita la acest muzeu îmi amiteşte de cartea lui Pandofski „Arhitectură gotică şi gândire scolastică” în care încearcă să facă un paralelism între construcţiile de sume teologice şi catedralele gotice, gândite şi ele să fie o sumă, ce reprezintă tot universul până în cele mai mici detalii ale sale.

Poster un commentaire

Classé dans Jurnal Parizian

Conferintele de la Notre Dame

Notre Dame
Din 1835 există o tradiţie potrivit căreia de la catedra acestei biserici, în timpul Postului, se rostesc o serie de conferinţe ce sunt momente de reflecţie despre credinţă şi biserică în actualitate. Fără să exagerez, cred că pot spune că avem de a face cu instituţia conferinţelor de la Notre Dame. Tema de anul acesta este „Vatican II o busolă pentru timpurile de azi”. Obiceiul este ca episcopul catedralei să invite să ia cuvântul personalităţi ale lumii catolice. În această a treia săptămână au vorbit fratele dominican Benoît-Dominique de La Soujeole, profesor de teologie în Elveţia şi economistul M. Michel Camdessus, fost director al FMI. Dominicanul a vorbit despre o istorie a mântuirii şi despre lipsa de ruptură dintre istoria divină şi istoria umană. Nu există două istorii, ci una singură, în care Dumnezeu vine spre om şi omul spre Dumnezeu iar punctul culminant al acestei istorii a fost întruparea lui Hristos. Mi se pare extrem de interesantă această diferenţiere între modul creştin de a vedea lumea şi un mod dualist ce separă brusc şi irevocabil cele divine şi sfinte de cele terestre umane. Deci avem de a face cu o istorie comună a mântuirii, o istorie a conlucrării omului cu Dumnezeu în procesul mântuirii. In plus, a spune istorie presupune : acţiune, desfăşurare, timp dar mai ales desăvârşire prin acţiune şi timp. Dacă însă, pentru om procesul mântuirii este unul în desfăşurare, pentru Dumnezeu, el este unul deja împlinit o dată cu încarnarea lui Hristos.

A doua conferinţă a economistului este din punctul meu de vedere suspectă. Nu mă îndoiesc de bunele intenţii ale conferenţiarului cât de eficacitatea lor reală. Atunci când vorbeşti de o economie a dăruirii şi a gratuităţii asta poate avea două sensuri radical diferite :
1. O economie a schimbului ce presupune că proprietarul unor bunuri, obţinute în urma schimbului, este motivat să ofere din prinosul său celor în nevoie. O recomadare cât se poate de firească pentru orice creştin!
2. O economie a dăruirii din partea celor ce au ( cei cu venituri mai mari, ţări bogate) către cei ce nu au ( săracii sau ţările sărace în general.)
Conferenţiarul pare că nu distinge « nuanţa » dintre cele două sensuri şi le prezintă laolaltă ca şi cum ar fi în continuitate unul faţă de celălalt Dar, în timp ce prima variantă de interpretare face din virtutea carităţii una din formele de manifestare a vieţii creştine, ceea ce este cât se poate de corect, cea de a doua variantă face din caritate o părghie economică, o tehnică‚ un mijloc de funcţionare pentru economie. Ea este la fel de corectă ca atunci când, în numele carităţii creştine, ai vrea să îndrepţi legea gravitaţiei să nu mai facă să cadă pietrele (că sunt şi ele nişte creaţii ale lui Dumnezeu pe care nu are rost să le arunci în loc să le laşi să plutească).
La un moment dat, la întrebările din sală, ( apropos Catedrala era plină, ceea ce înseamnă câteva sute de persoane)” În ce măsură instituţii de genul ONU, UNESCO reprezintă atitudini creştine ?” fratele dominican răspunde că virtutea carităţii nu este una a instituţiilor, ci a omului faţă de aproapele său şi sala aplaudă. Acest gest este îmbucurător, el arată că, practicanţii ştiu uneori mai bine ce este de făcut, decât cei ce se oferă să fie liderii lor de opinie. Departe de mine să spun că domnul Michel Camdessus nu este un bun catolic, numai şi faptul că are 6 copii mă facă să cred că este realmente un practicant. Ceea ce vreau să spun este că el confundă un mijloc: de a fi virtuos şi bun creştin cu un mijloc de a face economie. Legile pieţii( şi nu e nimic marxist în această expresie ci doar o exprimare a raportului dintre cerere şi ofertă ) nu se ghidează şi nu pot fi făcute să funcţioneze după virtuţile creştine. Lasă legile pieţii să funcţioneze, obţine profitul şi apoi din profitul tău fi darnic, nu invers, nu impune dărnicia economică ca metodă pentru că riscă să nu ducă nici la ameliorarea pe termen lung a situaţiei celorlaţi, nici la mântuirea ta, căci o faci sub obligaţiile statului şi nici la creşterea cantităţii globale de bunuri.
În plus, nu cred că ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă( de care mă bucur) duce către Împărăţia lui Dumenezeu şi că Hristos va veni atunci când oamenii vor reuşi să atigă standardele pentru integrare în ÎD.
Ah şi în final nu cred că la ONU sau la UE suflă Duhul Sfânt,( cum crede domnul Michel Camdessus) dacă suflă acolo, bine încadrat după directive UE, e clar că nu mai suflă unde vrea.
P.S. În cazul în care credeţi că interpretările mele exagerează prin subiectivism citiţi rezumantul acestei conferinţe în La Croix.

2 Commentaires

Classé dans Jurnal Parizian

Saint Ignace, biserica iezuitilor

Saint Ignace

Biserică neo-gotică construită în 1855 cochetă, cu vitralii foarte fumoase, nu foarte mare, cu o intrare foarte stranie de bloc comunist. Tehnic vorbind, biserica nu are faţadă, nu ai habar că te aşteapătă o biserică la ieşirea din pasaj: surpriză. Deserverşte centru de proiecte sociale Sevres şi Facultatea Iezuită, ce oferă cursuri în teologie şi filosofie dar şi conferinţe pe teme de actualitate cum ar situaţia din Iran ( tema de marţea trecută). După 25 de ani de la construcţie, în 1880, iezuiţi sunt izgoniţi din biserică, fiind daţi la propriu afară cu poliţia, în urma unui decret al celei de a III a Republici ce interzicea ordinul pe teritoriul francez; revin în 1924. Iezuiţii nu puteau să îşi dezică aici reputaţia lor de ordin intelectual aşa că, în timpul postului Paştelui, oferă înaintea liturghiei de duminică câte o mică conferinţă. Tema de azi- convertirea Sfântului Pavel, cu distincţii foarte interesante între ce presupune convertirea azi trecerea de la necredinţă la credinţă sau de la o religie la alta şi ce a presupus pentru Pavel. Primul punct subliniat de părintele iezuit este că această convertire nu este una de tip moral, de la o viaţă depravată, la una morală, al doilea punct : că nu este vorba de o trecere de la iudaism la creştinism ci la o universalizare a proiectului iudaic, o deschidere a proiectului Împărăţiei lui Dumenezeu de la poporul ales, la toate popoarele. Esenţialul în convertitrea lui Pavel este reprezentat de întălnirea cu Hristos şi asumarea misiunii de răspândire a veştii celei bune pe care acesta i-a dat-o. Al treilea punct pus în evidenţă este caracterul continuu al convertirii, ce nu este un proces ce se încheie după revelaţia avută pe drumul Damascului, abia de aici începe misiunea şi în dezvoltarea misiunii înfloreşte şi convertirea.

Poster un commentaire

Classé dans Jurnal Parizian