Archives de Catégorie: Jurnal Parizian

Protestantii americani din Paris

Am avut azi o experienta interesanta, am ajuns intamplator la Biserica Americana din Paris. Aceasta biserica stie despre ea insasi ca e crestina si ca nu e catolica, in rest se aduna tot felul de culte protestante si neoprotestante. Nu au o dogma si nu au un criteriu clar de excludere. Nu fac celebrarea euharistica in fiecare duminica, unele biserici o fac o data pe luna, altele de 4 ori pe an. Pentru mine ceea ce se petrecea acolo putea sa semene cu un program cultural artistic dar nu cu o slujba: cantece rock, o citire din Vechiul Testament( sau sa spun mai repede interpretare pt ca am avut realmente impresia unei piese de teatru) una din Noul, o predica si evident alte cantece.
Si totusi m-am simtit umilita! Eu, cea care tocmai venise de la litrughia ei traditionala ortodoxa, care suna la fel cu cea din secolul IV si care tine cont de mii de reguli de comportament, m-am simtit totusi smerita de sinceritatea acestor oamenii, care nu doar ca se aduna in fiecare duminica impreuna ( asta nu e prea greu si poate fi chiar placut) ci care incerca sa traiasca raportandu-se la Dumnezeu in fiecare zi. E adevarat ca dupa ce au eliminat tainele si au suprimat slujirea liturgica ce le mai poate ramane decat raportarea sincera si zilnica la Dumnezeu?
Pentru oamenii astia lucrurile par simple, nu e nevoie sa intram in tot felul de nuante dogmatice, pentru ei pare importanta transformarea pe care Dumnezeu o poate aduce concret in vietiile noastre de zi cu zi. Nu am avut pentru nici un moment impresia de sacru, pe care o am la slujbele ortodoxe si catolice dar am avut senzatia ca oamenii astia chiar sunt uniti in jurul dragostei lui Hristos. Evident e vorba doar de impresiile mele dar e interesant ca ele pot sa fie structurate in functie de criterii confesionale.
Pentru mine, teologic vorbind, oamenii astia gresesc pentru ca atunci cand invoca prezenta lui Dumnezeu printre ei nu fac si gestul frangerii painii si al transformarii vinului. Pot intelege rational faptul ca exista confesiuni care nu impartasesc credinta ortodocsilor si a catolicilor ca Hristos este prezent in chip real si total ca sange si trup in euharistie (recunosc ca e o nebunie si un scandal sa crezi in transubstantiere) dar nu pot intelege faptul ca ei se lipsesc si de amintirea sacrificiului lui Hristos facuta prin anamneza provocata de cina euharistica. Si totusi, ei imi apar a fi mai religiosi decat noi catolici sau ortodocsi de duminica care ne credem mai buni doar pentru ca suntem pastratorii adevarului. Spun mai religiosi in sensul in care ei se raporteaza parca mai viu si mai din inima la Hristos, in sensul in care ei stiu sa isi traiasca credinta. O avea dreptate Soloviov care in Povestire despre Antihrist spune ca la finalul lumii vor mai ramane 3 crestini: un protestant, un catolic si un ortodox.
Ceva imi spune ca cele 3 confesiuni se pot completa una pe cealalta privind la stilul de viata neoprotestant, la liturghia ortodoxa si la structura dogmatica catolica. E adevarat ca nu este vorba nici macar de 3 confesiuni unitare, ca neo protestantii sunt f diferiti si ca nu au nici macar unitate dogmatica, ca romano catolicii difera de greco catolici sau de alte rituri orientale si ca nici biserica greaca nu seamana totdeauna in practici cu cea rusa, deci nu poti simplica totul la 3 confesiuni crestine, dar cred ca exista totusi aseamanari de familie destul de puternice in cadrul celor trei diviziuni.
Nu cred in ecumenism, dar cred ca am ce invata de apropele meu, mai ales cand el se reclama de la aceeasi iubire a lui Dumnezeu ca si mine!

39 Commentaires

Classé dans Jurnal Parizian

Caleidoscop filosofic, ziua mondiala a filosofiei.

Sediul UNESCO din Paris este o capodopera a arhitecturii postbelice, in care in fiecare perete se citeste o concurenta ascunsa cu URSS-ul. Cladirea imi aminteste de filmele cu Roger Moore sau cu James Bond, in care eroul ajunge in tot felul de laboratoare secrete rusesti. (Imaginea este deci cea a americanilor asupra laboratoarelor rusesti, care au ramas atat de secrete incat nici acum nu stim cum au aratat). In acest loc, destul de putin in tandem cu valorile pe care vrea sa le apere, s-a sarbatorit, pe 18 noiembrie, Ziua Mondiala a Filosofiei.

Universal si diversitate

Cand zic sarbatorit nu folosesc verbul in mod gresit, era un fel de defilare de moda a filosofiei in fata publicului larg. Sapte congrese in paralel, fiecare cu cate 4-5 paneluri a cate 4 sesiuni pe zi. Am pierdut doua ore din prima zi (chiar daca ziua filosofiei este pe 18, congresul a inceput cu o zi inainte si s-a terminat cu o zi dupa) sa ma hotarasc la ce conferinte vreau sa merg. M-am decis asupra congresului de „Noi practici filosofice“, in franceza prescurtat NPP, pentru cei care vor sa caute mai multe informatii pe net. Am gresit sala si am ajuns la o conferinta despre Piaget, programare neurolingvistica si educatia copilului.

M-am intrebat vreo jumatate de ora ce legatura au discutiile din fata mea cu filosofia si, incapabila sa reduc filosofia la probleme neuronale, am plecat catre congresul ce trata problema Universalului si a diversitatii. Pe drum, m-am oprit la cafeneaua filosofica din hol in care oamenii schimbau pareri sub privirea unui moderator sau animator – depinde ce fel de sala ai, daca este una tacuta esti animator, daca este una guraliva esti moderator. In acest loc temele puteau sa se incadreze la filozofie, dar nu si atitudinea participantilor. Tratand problema serioasa a modului in care putem gandi lumea de azi, fiecare isi dadea cu parerea, ramanand insa la nivelul de doxa. Ajung intr-un final la conferinta asupra problematicilor universalului si ale diversitatii.

Aici, in sfarsit, pot sa rasuflu usurata, ma simt acasa, oamenii chiar folosesc concepte atunci cand incerca sa explice ceva. Cineva vorbea despre cum concepeau stoicii universalul ca Logos. Mai departe, altcineva vorbea despre generalitatea legilor cetatii pe care Antigona le incalca in numele unor valori cu adevarat universale. Dupa pauza de pranz, am avut parte de o masa rotunda in jurul notiunii de universalitate in crestinism, plecand de la celebra fraza a Apostolului Pavel, „Nu mai exista nici evreu, nici pagan, nici sclav nici stapan, nici femeie, nici barbat, caci toti sunteti una in Hristos“ potrivit careia crestinismul propune o egalitatea rasiala, sexuala, sociala, plecand de la faptul ca toti oamenii sunt fiii aceluiasi Dumnezeu si prin aceasta frati. O problema interesanta de amintit este cea a opozitiei intre universalul crestin si pozitia particulara a poporului evreu. Plecand de la aceasta conferinta am trecut pe langa cea despre „Femei filosof si corectitudinea politica“. Nu am intrat, corectitudinea politica mi se pare de la inceput un atac la adresa universalului. Ce conteaza daca sunt femeie sau barbat atat timp cat argumentul meu convinge?

Consilierea filosofica

Ajung intr-un final la conferinta la care ma inscrisesem, despre „Noile practici filosofice“. Care e miza acestei conferinte? Exportul de filosofie. Se ia metoda din filosofie si se incerca implantarea ei in alta parte. Intrebuintarile sunt diverse, de la educatia copiilor de gradinita prin intrebari de filosofie, pana la consilierea filosofica si managementul filosofic. Sa faci auditul filosofic al unei multinationale! Uite o chestiune care n-ar avea cum sa nu ma distreze! Sa analizezi relatiile de putere din intreprindere, sa te intrebi ce se intelege prin autonomia angajatului, prin responsabilitatea colectiva sau prin dezvoltare durabila pentru a vedea in ce masura ele sunt doar vorbe goale si in ce masura structureaza cu adevarat raporturile dintre angajatii intreprinderii. Nu stiu care sunt urmarile unei astfel de analize, dar faptul ca o firma orientata catre productie este dispusa sa investeasca in consultanta oferita de un filosof arata deschiderea acesteia si o privilegiere a gandirii in fata actiunii, dovedindu-ne ca ideile chiar conteaza si pentru marile firme.

Consilierea filosofica este si ea o noutate. Asa cum pana acum te duceai la psiholog sa vorbesti de emotiile si de viata ta, de acum incolo te poti duce la filosof, miza este cam aceeasi, doar ca metodele difera. Filosoful analizeaza doar la nivelul gandirii, el nu ia in calcul emotiile tale sau experientele anteriore, concentrandu-se numai asupra a ce poate afla despre individul din fata lui printr-o discutie strict teoretica. In mod uimitor problemele care populeaza viata interna a individului nu intarzie sa apara. Metoda de interogare a „clientului“ este de tip socratic, filosoful il interogheaza pentru a afla ceva despre lume. Doar ca ea se opreste repede la primul nivel al analizei socratice: in prima instanta, atunci cand vrem sa cunoastem ceva despre lume, aflam ceva despre noi – limitele propriei noastre cunoasteri. Explicatia teoretica a consilierii filosofice nu este nici pe departe atat de savuroasa ca desfasurarea ei, asa ca voi incerca sa propun un mic model, imaginat, dar inspirat de ceea ce am vazut la conferinta.

Filosoful: Ai o intrebare?

Clientul: As putea avea o mie.

F: Alege una .

C: E greu sa ma hotarasc.

F: De ce ai nevoie pentru a te hotari?

C: De un motiv.

F: Vrei sa spui de un criteriu.

C: Da, poate .

F: Da sau poate?

C: Poate.

F: Ce te face sa vrei sa utilizezi poate si nu da?

C: Nu sunt sigur.

F: Aha, ai nevoie sa fii sigur, vrei sa atingi certitudinea, dar de ce vrei aceasta certitudine?

C: Pai, ca sa actionez corect.

F: Dar e vorba doar de o alegerea unui subiect de discutie, nu e ceva de care depinde viata unor oameni.

C: Pai ca sa nu gresesc.

F: Si ce se intampla daca gresesti? Nu o sa va dau afara, nu o sa va scad nota la purtare.

C: ….

F: Cum ati numi un om caruia ii e teama sa nu greseasca?

C: Perfectionist.

F: E o criticã sau o lauda?

C: O observatie.

F: Ce ar crede oamenii de pe strada daca le-as pune aceasta intrebare?

C: Mai repede o critica.

F: Aha, dar pentru dumneavoastra e doar o observatie care nu are asumptii ascunse ?

C: Da.

F: Ce ati spune despre cineva care e perfectionist? Ce vrea el?

C: Totul.

F: Vi se intampla des sa fiti perfectionist?

C: Da.

F: Si sunteti multumit de acest atribut?

C: Da.

F: OK, deci perfectionist si multumit de asta.

C: Da.

F: Un perfectionist este un om mai repede multumit sau mai repede nemultumit de sine?

C: Mai repede nemultumit.

F: Dar dumneavoastra sunteti multumit?

C: …Da, sunt multumit, nu ma intereseaza ce cred ceilalti despre perfectionisti!

F: Pai si atunci de ce nu ati ales de la inceput o intrebare de la care sa plecam, daca nu va intereseaza ce spun ceilalti despre intrebarile dumneavoastra?

C: Pentru ca sunt perfectionist si un perfectionist are nevoie de timp ca sa gaseasca intrebarea buna.

F: Perfectionismul dumneavoastra e o frica de ratare?

C: Poate.

F: De o ratare in absolut sau de o ratare relativa?

C: In absolut, in lucrurile care au miza.

F: Exista lucruri care n-au miza?

C: Da.

F: A pune o intrebare corecta avea o miza mare?

C: Nu.

F: Si totusi ati ezitat, ati cautat perfectiunea intr-o chestiune care nu avea miza mare. De obicei sunteti foarte atent la detalii?

C: Nu foarte.

F: Dar acum ati fost, ati tratat intrebarea initiala, care era una de detaliu – pentru ca nu avea o miza mare – ca si cum ar fi avut o miza mare.

C: Voiam sa aleg bine.

F: Nu e nevoie sã vã justificati, aici analizam, nu acuzam. De obicei va e teamã sa vorbiti cu ceilalti, despre subiecte care nu au miza?

C: Nu.

F: Aha, doar ca acum v-a fost teama sã va exprimati intr-un subiect fara miza. Poate pentru cã v-ati simtit analizat in mod special?

C: Da.

F: Nu va place sa fiti analizat?

C: Nu.

F: Evident, s-ar putea sa raspundeti gresit la o intrebare si cum sunteti perfectionist nu vreti ca asta sa se intample pentru ca asta v-ar stirbi prestigiul social? Daca intrebarea era una de detaliu care nu avea miza, atunci greseala nu ar produce erori grave, ci doar ar putea schimba parerea celui din fata despre dumneavoastra.

C: Da.

F: Deci va pasa ce spun ceilalti pana la urma!

Filosofia ca purgativ

Opresc mostra de discutie aici, ea ar putea continua cam pana la 2-3 ore cat dureaza o astfel de analiza. Ce putem observa? Consilierul filosofic foloseste analiza ideilor unei persoane pentru a ajunge la chestiuni care exprima atitudinea acelei persoane in fata lumii. Modul nostru de a gandi spune foarte multe despre noi, despre complexele de care suferim si despre temerile pe care le avem sau despre orgoliile ascunse. Ce se poate reprosa acestui tip de analiza filosofica? La un nivel superficial, ca generalizeaza un pic cam prea repede, dar la nivelul mai multor intalniri aceasta acuza se poate dovedi nejustificata. La un nivel profund, ca se opreste asupra individului, filosofia este despre om, pentru ca omul o face, dar ea nu este o tehnica de cunoastere a sinelui, cat mai repede o incercare de a intelege lumea. Socrate aplica metoda aceasta a eliminarii erorilor din gandirea celui din fata sa ajungand la situatia lui „stiu ca nu stiu nimic“. Dar apoi incerca sa moseasca idei, sa il determine pe cel din fata sa sa isi reaminteasca ideile contemplate in alta lume. Filosofia poate fi un bun purgativ. Ea ne poate ajuta in eliminarea ideilor false si in reducerea orgoliul, dar nu putem sa o reducem la un exercitiu de umilinta metafizica in fata universului – aceasta nu ar fi decat o prima etapa. Ea incepe totdeauna de aici, doar ca trebuie sa mearga mai departe in constructia unui sistem de concepte despre lume si viata. Ati putea obiecta ca nu toata lumea are nevoie de un astfel de sistem. Nu e adevarat, toti oamenii au un sistem de valori si o ierarhizare a ceea ce merita admirat si a ceea ce trebuie respins, ceea ce face diferenta intre indivizi e calitatea sistemului.

Seara, am trecut intr-o cu totul alta atmosfera filosofica, am ajuns la Académie des Sciences Morales et Politiques unde avea loc ceremonia de primire in Academie a lui Remi Brague, filosof ce se ocupa cu evul mediu si cu antichitatea, cunoscut pentru cartile sale despre cele trei monoteisme, dar si despre radacinile crestine ale Europei. Aici, intr-o atmosfera destinsa si amicala, puteai sa ii intalnesti pe Jean-Luc Marion, Alain Besançon, Hans Maier, Pierre Mananet. Un cerc al gandirii conservatoare crestine pariziene ce mi-a dat sentimentul ca nu chiar orice poate fi laicizat. Folosesc acest termen o data in sensul propriu, potrivit caruia trebuie sa excludem religia din spatiul public, si o data in sensul de laicizare a filosofiei, adica de coborare a ei de pe soclul academic pentru a ajunge in intreprindere, senzatie de care avusesem parte toata ziua.

Poster un commentaire

Classé dans Filosofie, Jurnal Parizian, Non classé

Un clovn marxist

In final cursul pe Marx se tine, plecasem de acasa binevoitoare, intr o incercare de justie potrivit principiului Audiatur et altera pars. Ei bine nu am putut sa inteleg prea multe lucruri din partea de continut a cursului pentru ca vorbitorul Bernard GUERRIEN este un clovn si cel mai straniu dintre toate un clovn economist. In timpul unui curs academic autorul face orice altceva decat sa explice, face glumite, vorbeste repede si informal, rade, face misto de economistii burghezi. Interpreteaza un rol, un rol menit sa atraga atentia, fara insa a trezi inteligenta auditorului. Este clar ca era pregatit sa vorbeasca maselor si nu indivizilor. Imediat mi a amintit de modelul Zizek, ceea ce m a facut sa ma intreb daca nu cumva aceasta forma de manifestare intelectuala de bufon este specifica marxismului. Strict stiintific nu pot sa generalizez, dar as putea sa ofer cateva argumente pentru care modelul clovnului este mai repede prizat de marxisti decat modelul profesorului. Ce face clovnul? Atrage atentia, distreaza, starneste simpatii si nu cere efort din partea publicului ca sa fie urmarit, cu cat glumitele sunt mai usor de inteles cu atat succesul lui e asigurat. Bufonul, treapta superioara, sa spunem, poate sa ironizeze si sa critice. Ce face profesorul? Ei bine profesorul, explica, incerca sa propuna argumente, sa informeze, sa starneasca interesul studentului catre cercetare, sa ii trezeasca ratiunea ca sa isi puna probleme. Din aceasta perspectiva clovnul este anti/educatie si evident nu are ce sa caute la catedra unei universitati, cu atat mai rau in cazul in care universitatea aia este una cu traditie si nu una amarata de pe Dambovita. De ce ar alege insa marxismul rolul clovnului si nu pe cel, provenit din filosofia iluminista a educatorulu, care ridica nivelul de cunostinte al celor aflati in bezna ignorantei?
1. pt ca marxismul se adreseaza maselor ce au sentimente si nu individului ce are ratiune, e eficient vrea sa castige cantitativ
2. pt ca marxismul propune un apel revolutionar si este mult mai usor sa intrii in logica revolutinara, dace esti miscat, emotionat de ea, decat in urma unor silogisme ( sa imi scrie si mie cel care a intrat intr o miscare revolutionara in urma unui silogism)
3. pt ca vrea sa denigreze sitemul prezent si nu sa construiasca ceva ( in cel mai bun caz al criticii rationale, marxistul ofera argumente general valabile ce se pot aplica oricarui sistem)
4. pt ca se exprima prin apelul la sloganuri ce trebuie interpretate si nu explicate
5. pt ca nu vrea sa ofere o explicatie, ci doar sa zapaceasca pentru ca apoi sa trimita la lupta de clasa
Care au fost ultimele cuvinte din concluzia cursului? „Sper ca va veti descurca in acest haos, dar v/am spus de la inceput ca sunt contradictii ! „
Chiar revelator finalul, pentru ca realitatea are contradictii nu trebuie sa ne mai ostenim sa fim coerenti in discurs, discursurile continuitiste, unitare si coerente sunt burgheze!

Deci se pare ca fiecare orientare politica isi are stilurile ei estetice si umane!

3 Commentaires

Classé dans Jurnal Parizian

Scandal la Catedrala Notre Dame Sau Utilitatea marginală a cântecului de orgă

Azi, 21 martie, Catedrala Notre Dame, în cadrul ciclului de conferinţe pregătitoare pentru Paşte, l-a invitat pe Rabinul Rivon Krygier. Este pentru prima oară în istoria catedralei, când un rabin este invitat. Mgr André Vingt-Trois riscă şi obţine un rezultat ce nu mi-l puteam imaginam în această ţară desacralizată. Conferinţa rabinului este întreruptă de revoltele sălii- de cântecele şi de strigătele unei părţi a auditorului, venită din timp, să ocupe primele rânduri ale sălii, pentru asigura vizibilitatea protestului . Mouvement de la Jeunesse Catholique de France este împotriva acestei invitaţii. Imaginile care se derulează sunt şocante. Tinerii urlă împotriva „predicii” rabinului, un episcopul foarte enervat, încercă să îi dea afară, cheamă gardienii, tinerii o iau către uşă cântând. Totul este acoperit de orgă. Cântecul încearcă să mascheze conflictul pentru vizitatorii care continuă să facă poze în catedrală. După evacuarea integriştilor, conferinaţa continuă, dar nu din mijlocul bisericii, ci dintr-o sală laterală, fiind filmată şi difuzată pe ecrane. E adevărat, la final, la partea de întrebări rabinul are curajul să se reîntorcă în mijlocul mulţimii.
Avem 4 tipuri de atitudini care se desfăşoară în faţa ochilor, sub forţa muzicală absolută a cântecului de orgă.
1. Tinerii catolici revoltaţi ce nu vor să aibă conferenţiar în postul Paştelui un evreu, un rabin, un om dintr-o altă religie.
2. Arhiepiscopul, organizatorul evenimentului, ce încearcă să îi aşeze şi să îi calmeze pe revoltaţi şi cum nu reuşeste îi dau afară cu paza.
3. Catolicii veniţi să asculte conferinţa ce comentează pe margini, acuzându-i pe tineri de integrism.
4. Turiştii care continuă să facă turul catedralei şi să contemple vitralii, aproape ca într-un film absurd
Să le analizăm pe rând:
1. Mouvement de la Jeunesse Catholique de France (probabil un fel de ASCOR al lor). Putem să spunem câte ceva despre motivaţiile lor pentru că aruncă prin sală, fluturaşi cu criticile. Sunt supăraţi pe Arhiepiscopul Parisului „pentru că în timp ce el îşi face dialogurile interreligioase Franţa îşi pierde sufletul” . Susţin că invitarea rabinului este un semn al decreştinării continue făcute după Vatican II. Se bazează pe o enciclică a lui Pius al XI lea împotriva dialogului interreligios. Pot fi acuzaţi de antisemitism ? Da, evident, dar ar fi o explicaţie prea simplistă. Trebuie să conştientizăm un pic situaţia, este vorba de un set de conferinţe tradiţionale ce ţin de pregătirea pentru Paşte, Paştele ce anunţă învierea lui Hristos, fiul lui Dumnezeu, nerecunoscut de evrei. Probabil, ar fi fost la fel de enervaţi, dacă oricare altă personalitate ne-creştină ar fi fost invitată.
În plus, a fi tănăr creştin în Parisul secolului XXI nu este un lucru deloc simplu, ceea ce poate duce foarte uşor la integrism. Integrismul este expresia academică pentru a desemna talibanismului de tip catolic. Dacă eşti atacat des sau dacă alegerile tale sunt ignorate de restul societăţii este aproape natural să ajungi extremist. Sunt sincer mirată că un asfel de grup există şi că el nu a fost sufocat de raţionalismul francez tipic sau de relativismul mai nou postmodern.
2. Arhiepiscopul şi echipa lui ce susţine dialogul interreligios. Poziţia lor este justificată, în contextul studierii consecinţelor Conciliului Vatican II, căci una dintre urmări este exact dialogul cu cei din afara creştinismului ( fie că este vorba de atei sau de alte religii) iar o alta este ridicarea anatemelor împotriva evreilor. Deci, un punct ce merită subliniat în descrierea Conciliului, este deschiderea faţă de lume, faţă de altceva decât propria parohie. În plus, după Auschwitz este dificil să nu vrei să discuţi cu evreii, adică văzând la ce duce lipsa dialogului, nu ai cum ai altă alternativă decât promovarea dialogului, pentru a evita un rău viitor. Nu vreau doar să spun că eşti taxat imediat drept antisemit, ci că este firesc să deschidem dialogului, pentru a ne înţelege trecutul şi a construi un viitor. Nu vreau să spun nici că tinerii au mai multă dreptate decât Arhiepiscopul, doar că poate ar fi fost util, ca dialogul interreligios să se facă cu altă ocazie, decât cea a pregătirii Paştelui, cu toate că Paştele este în primul rând o sărbătoare evreiască, care celebrează ieşirea din Egipt, eliberarea poporului evreu.
3. Restul catolicilor din sală ascultă de Arhiepiscop, nu protestează, nu critică, ba chiar aplaudă şi susţin invitatul evreu. Una din doamnele din spatele meu încearcă să lovească un tănăr ce distribuia fluturaşi în drum spre ieşire. Deci să fim clari, catolici integrişti îi enervează pe catolicii progresişti, iar aceştia, reacţionează violent. Înţeleg atitutudinea gazdei: după ce l-am invitat de bietul om, nu o să îl lăsăm să fie linşat, protejarea lui apare firească, indiferent de opţiunile metafizice ce îi stau în spate.
4. Turiştii, ca într-un film suprarealist, continuă să se plimbe, să admire vitraliile, orga şi statuetele din catedrală. Nu ştiu dacă conştietizează că ceva nefiresc se întâmplă, dar nu sunt dispuşi să îşi întrerupă traseul turistic sau pur şi simplu nu sunt interesaţi pentru că ei sunt separaţi de restul, de credincioşii ce asistă la slujbă. De fapt, dacă te uiţi de undeva de sus, ai impresia că credincioşii sunt închişi într-o celulă, prin jurul căreia mărşăluiesc turiştii. Într-o altă ţară civilizată ( Germania) bisericiile nu se vizitează în timpul slujbei, ba uneori chiar întreaga duminică. Este straniu să încerci să te rogi şi unii să facă poze pe margine şi să filmeze cum se ridică tămaia la vecernie, după vorba rugăciunii. Probabil că se joacă de-a antropologii, urmărind comportamentul ultimilor băştinaşi închişi, pentru a nu influenţa restul comunităţii.
Conflictul este unul real şi serios şi nu este vorba despre un conflict dintre catolici şi evrei, ci unul în interiorul catolicismului despre cum să tratăm alteritatea în general şi alteritatea iudaică în special. Trebuie să introducem o diferenţă în cadrul dialogului interreligios pe care filosoful Dominique Folscheid, al doilea conferenţiar din această seară o face: termenul interreligios este prea vag şi trebuie să se facă distincţii între o dezbatere cu iudaismul ce are un statut special şi o dezbatere cu budismul, care este mai repede structurat ca o formă de înţelepciune şi nu ca o religie. Iudaismul are comun cu creştinismul mai mult decât faptul de a fi o religie a cărţii şi o religie monoteistă.
Ceea ce am observat este dorinţa rabinului de a pune discuţia în termenii diferenţei radicale, în acelaşi stil în care s-ar pune şi cu islamul. Poziţia este stranie în primul moment, de ce să plecăm în dialog de la cel mai îndepărtat punct comun? Această decizie este una strategică şi are două motive fundamental politice: 1. A pleca de la poziţia formală „o altă religie monoteistă” nu riscă să producă confuzii, intercalări, şi permite o mai bună diferenţiere, ce nu este tentată de asimilare, din nici o parte. 2. Aşa cum, rabinul lasă să se înţeleagă din discursul său şi cum declară oficial în interviul din La Croix, desenul celor trei monoteisme şi desfăşurarea dialogului interreligios în triunghi, permite creştinismului o poziţie intermediară în situaţii de conflict ca cel din Palestina. Evreii vor medierea creştinilor în dialogul lor cu islamul. Nu vreau să generalizez, este poziţia rabinului Rivon Krygier, un rabin ce îşi are sinagoga în centrul Parisului şi nu la Ierusalim, deci politic poată să nu reprezinte o majoritate. Vreau doar să subliniez că probabil acestă opţiune se bazează pe ceea ce am fost obişnuiţi să numim „bazele iudeo-creştine ale Europei” . O poziţie coerentă a creştinismului, ce se poate naşte de aici, ar fi privilegierea iudaismul în faţa islamului. Diferenţierea nu ţine de o concepţie metafizică, ci de una socială. Dacă metafizica din spate diferă, comportamentul socio-economico-politic al unui evreu nu se poate distinge de comportamentul socio-economico-politic al unei creştin. Cu islamul lucrurile diferă şi cultura lor este de un alt tip. Pentru a ne face o imagine asupra diferenţei, putem să luăm un singur exemplu: poziţia femei.
Trebuie să spun câte ceva şi despre Rabinul care a vorbit, Rivon Krygier este doctor în ştiinţe religioase şi trăieşte într-o Franţa laică. A predat cursuri despre iudaism în facultăţi catolice, deci nu a devenit un adept al dialogului peste noapte. În plus, are un avantaj foarte mare, tactic, faţă de fraţii musulmani şi creştini. Nu încearcă să facă convertiri, iudaismul nu este o religie ce vrea să facă prozeliţi . Deci, dacă nu încearcă să facă convertiri, dacă nu vrea să îi convingă pe ceilalţi, dialogul pentru el nu poate decât să aducă avantaje: îi lasă pe ceilalţi să îl cunoască şi cunoscându-l să îl respecte. De aceea, el are curajul de a spune „ tradiţia mea, care este şi a voastră”. El îşi cunoaşte prioritatea cronologică şi ontologică de popor ales, pe care creştinii i-o recunosc şi nu spune, de dragul apropierii, „ tradiţia noastră” ci tradiţia mea pe care şi voi o preluaţi. Finalul conferinţei este de asemenea interesant. Popoarelor ce construiau turnul Babel li s-au încurcat limbile, la sfârşitul istoriei toate popoarele vor munci pentru a înalţa un templu şi atunci, toate limbile vor fi unite într-una singură, limba ideală. Un pic de atenţie vă rog, popoarele nu construiesc un turn, sau o biserică sau un parlament european, ci un templu, locaşul alianţei din Vechiul Testament între Dumnezeu şi popor.
În final, aş vrea să îmi definesc poziţia pentru a nu fi interpretată greşit. Cred că fără promisiunea făcută în Vechiul Testament evreilor, venirea lui Hristos nu ar fi avut acelaşi sens al promisiunii împlinite a lui Dumnezeu . Cred că nu putem gândi creştinismul dincolo de cultura iudaică în care el apare, fie că este vorba de descifrarea parabolelor din Biblie fie pentru a înţelege miza teologică a venirii lui Mesia. Cred că poporul evreu a suferit foarte mult în istorie şi că trebuie să acordăm o atenţie specială culturii iudaice. Dar, nu cred că dialogul trebuie făcut în treimea: creştinism, islamism, iudaism. Relaţia dintre creştinism şi iudaism este mult mai bogată decât cea dintre două religii monoteiste. Creştinii ar trebui să se raporteze la iudaism ca la surse şi iudaismul la creştinism ca la completare, iar, dacă evrei vor refuza să vadă în creştinism o completare, mă bazez pe faptul că Dumnezeu are nişte planuri speciale cu poporul ales.

28 Commentaires

Classé dans Jurnal Parizian

Cultura mortii la Pere Lachaise

Trebuie să ai o cultură a morţii, altfel nu ai cum să pui în valoare un cimitir la nivelul la care francezii au făcut-o cu Pere Lachaise. Fiecare mică capelă este o operă de artă, ceea ce face ca cimitirul să fie un cumul de elemente arhitecturale într-un parc. Cel mai straniu e că nu conştientizezi că eşti într-un cimitir. Mai ales atunci când ghidul te ia: priviţi mormântul lui Chopin, observaţi că florile depuse în jur sunt roşii cu albe ca steagul Poloniei. Ţineţi cont de faptul că statuia a fost curăţată de curând etc. E un loc fascinant unde te costă 11 mii de euro metrul pătrat. Aşa că gândiţi-vă de pe acum dacă vreţi să fiţi îngropaţi aici. Aveţi însă grijă să muriţi la Paris şi nu în Sudul Franţei pentru că există o taxă plătită pentru fiecare orăşel prin care treci cu mortul.
Nici nu contează să faci turul cu harta în mână a mormintelor celebre, importantă e atmosferă, atmosferă ce nu te face să te gândeşti la celebritate sau la moarte, ci la atenţia francezilor pentru detalii. Nu vezi morminte kitch, e un bun simţ şi un bun gust în ultima locuinţă a francezului de la Perelachaise.
Cei ce nu sunt practicanţi, pot opta pentru o căsuţă funerară, dar trebuie să recunosc că e înghesuială acolo şi în plus gândul că poţi să aştepţi până la 3 săptămâni pentru ceremonia funerară ( pentru ca şi aici ca şi la bibliotecă în Franţa se face coadă) poate fi descurajant, cu toate că nu se mai poate spune că te grăbeşti undeva.

Poster un commentaire

Classé dans Jurnal Parizian

Un analitic la Muzeul Pompidou

3 Commentaires

Classé dans Jurnal Parizian

Mici şocuri culturale

Azi la Universitate intru în sală şi mă blochez, majoritatea „colegilor” aveau peste 60 de ani. Ştiu că în Franţa există sistemul auditorului, oricine (evident contra unei taxe la universităţile mari, sau oricum la una mică) poate să vină să asculte cursurile fără nici o obligaţie universitară. Dar de la unul la doi auditori într-o sală de curs la dublul numărului studenţilor, nu mă aşteptam. Şi îi vezi cum îşi iau notiţe conştiincioşi şi cum pun întrebări şi cum rămân după cursuri să îl mai întrebe ceva pe profesor. Evident, aş prefera ca bătrănii noştrii în loc să stea la TV acasă sau să se plictisească pt că îşi doresc o activitate dar nu o mai pot realiza, să vină la universitate. Dar mi se pare ciudat să nu văd tineri la şcoală, ci o generaţie care vrea să mai recupereze un pic de cunoaştere. Am putea modifica întrebarea lui Socrate despre care e vărsta potrivită pentru filosofie cu altă întrebare, există vreo vărstă privilegiată spre a cunoaşte?
Ieri, la un alt curs am rămas uimită de un alt aspect, în jurul meu, în pauză, băieţii de lângă mine vorbesc în italiană şi fetele de vis a vis în spaniolă, wow în ce lume am nimenrit!Şi ştiu că nu făceau doar exerciţii de limbi străine. Oare mai există francezi?

3 Commentaires

Classé dans Jurnal Parizian

Biserica Saint Séverin

Pt Diana,
Cum te plimbi pe străduţele din Cartierul Latin, găseşti o biserică stil gotic înghesuită de sutele de restaurante din preajmă. În faţa catedralelor există obiceiul de a lăsa un spaţiu liber de a face o piaţă care să le pună în evidenţă dar şi care să creeze un loc de trecere între cele două universuri. Aici nu, eşti aruncat din lumea lui savoir vivre în lumea gotică. Experienţa este cu atât mai interesantă cu cât biserica era foarte slab luminată, liturghia de seară tocmai se terminase şi coloanele maiestoase se prezentau în clar obscur puse în evidenţă doar de lumina colorată din vitralii. Dar de unde vitralii luminoate la 8 seară ? Ei bine, de la Cartierul Latin, lumina restaurantelor pune în evidenţă sfinţii. Frumoasă împletire între spiritual şi temporal, evident neintenţionată de mâna omului..
Deci, dacă mergeţi la cursuri la Sorbona şi vă trece prin cap să vă rugaţi, nu ezitaţi să vizitaţi Biserica Saint Séverin, gândită ca o parohie studenţească şi la care veneau în secolele trecute studenţii ne desacralizaţi încă de la Universitate.

Poster un commentaire

Classé dans Jurnal Parizian

Aggiornamento ???

În biserica Saint-Nicolas-du-Chardonnet în Parisul anilor 2010 găsesc o foie parohială care dezvoltă pe 4 pagini o teorie a vestimentaţie a căror concluzii sunt simple şi la obiect: femeia trebuie să poarte fustă în general şi capul acoperit la slujbă. În privinţa pantalonilor, aceştia, sunt acceptaţi în 2 cazuri, în caz de calamităţi naturale sau războie şi în cazul în care te duci să alergi( lucru acceptat de biserică, căci o tănără sportivă asigură mai uşor sănătatea viitorilor copii ). Evident , pe uşă există un afiş mare în care doamnele şi domnişoarele sunt rugate să vină cu capul acoperit la slujba şi atenţie la toată slujba nu numai în momentul în care se prezintă să se împărtăşească. E clar că textul a fost scris de un preot ce nu a avut de a face cu vreo femeile de aproape şi care nu a fost în viaţa lui (sau măcar în ultimii 50 de ani într-un magazine de haine). În cazul în care domnii care citesc se distrează, e momentul să afle că şi ei trebuie să se prezinte la costul la slujbă. (Aşa că dragă Bogdan, o să îmi pun batic în cap, când o să te îmbraci la costul la slujbă) Ca să nu se zică că nu respect dreptul de proprietate intelectuală, o să vă spun şi cine este autorul acestui mesaj creştinesc: Abatele Christophe Beublat şi articolul se numeşte “Caritatea în îmbrăcăminte “, probabil o încercare de a copia numele enciclicei “Caritas in Veritate”. Oricum, poate ar merita să îmi pun batic în cap doar aşa ca să văd câte franţuzoaice merg la biserica asta.

1 commentaire

Classé dans Jurnal Parizian

Ispita lecturii

Pe lângă renumitul muzeu Pompidou al artei postmoderne, Centrul Pompidou găzduieşte şi o bibliotecă, o bibliotecă ce mai spală din păcatele muzeului. Pe 3 nivele ce se întind pe sute de metrii, avem de a face cu o bibliotecă în stil nou adică cu sonotecă, videotecă, dar şi cu cărţi ce nu sunt apariţii mai vechi de 30 de ani ( cu excepţia clasicilor, bineînţeles). Aici între orele 12 şi 22 vin sute de oameni „ să se cultive”. Intrarea este gratuită şi nu presupune nici o înscriere prealabilă, asta creează un fenomen specific francez : cozile pentru intrat la bibliotecă. Ele avansează însă repede, căci nu presupun că nu mai sunt locuri şi aştepţi ca cineva să plece (cum se întămplă la BCU în sesiune) ci se stă la coadă pur şi simplu ca să se intre în ordinea venirii şi pe rând, nu buloc cu toţii odată.
În partea de bibliotecă în majoritatea lor găsim studenţi. În partea video însă avem o surpriză les clochards parisiens care vin şi ei să se uite la Tv sau la un film într-o atmosferă plăcută şi unde în plus e cald.
Nu am mai lucrat niciodată cot la cot cu atât de mulţi oameni, asta îţi dă un sentiment straniu, o dorinţă acută de a devora cât mai multe cărţi, de a profita de tot ce se găseşte acolo şi de a o face repede, mai repede şi mai bine decât restul de tineri cu care intri automat în concurenţă. Greu de crezut că o hală ca aia poate să te motiveze să munceşti, dar o face. O face aşa de bine încât după o zi de lectură de 8h, în care nu mi-a mai trebuit nimic altceva decât cartea din faţa mea, mă face să mă gândesc la ispita lecturii, ispita devorării informaţiei a cât mai multă şi cât mai diversă informaţie. Mă face să mă gândesc că dacă aş locui la Paris nu aş putea să am o muncă normală, aş fi un etern student ( Aici mama va comenta că oricum sunt) în genul lui Cioran. Nu aş putea să fac altceva decât să merg la bibliotecă şi la cursuri într-o utopie intelectuală continuuă.
Trebuie să recunosc că am venit în Paris cu ispite feminime specifice, dar am descoperit în bibliotecă o tentaţie mult mai mare. Din cumpăratul de haine te opreşti la un moment dat, fie din lipsă de fonduri, fie că eşti conştient de efemeritatea lor, dar din îngurgitarea de informaţie nu. E gratis şi în plus are şi o justificare intelectuală superbă o faci pentru a şti! Dar colectarea informaţiei nu e cunoaştere aşa că trebuie să fiu mai atentă la această ispită mai tare decât la cea materială, care prin natura sa de ispită materială are limite, spre deosebire de ispita puterii şi a cunoaşterii ce nu au!

1 commentaire

Classé dans Jurnal Parizian