Archives de Catégorie: despre filosofie

Despre juramantul filosofilor de a nu face teologie!

În 1268 Bonaventura condamnă filosofia pentru că, în loc să fie un drum către înţelepciune şi adevăr se erijează în cunoaştere autonomă.
În 1277 Etienne Templier, episcop al Parisului, condmană într-un Syllabus, 219 articole, dintre care 179 sunt erori filosofice şi 40 erori teologice. Este aici în joc statutul filosofiei, o pretenţie de autonomie şi propunerea propriilor norme de raţionalitate.
În acelaşi secol statul Facultăţilor de Arte ( a se citi a departamentelor de filosofie, logică, gramatică, din universităţi, ce nu sunt departamente de teologie) se angajează prin jurământ să nu discute nici o problematica strict teologică, dacă însă li se întâmplă să ajungă la astfel de probleme se angajează să le rezolve conform credinţei creştine.
Această raportare dintre teologie şi filosofie se păstrează dincolo de evul mediu, Descartes, care se „încurca” cu probleme despre relaţia între substanţă şi accident referitoare la transformarea pâinii şi vinului, în trupul şi sângele lui Hristor, în scrisorile către Peré Mersenne, în lucrările oficiale declară că nu va spune nimic contrar opiniilor bisericii. Şi într-un fel şi-a respectat promisiunea şi nu a făcut-o. Poate fi acuzat de multe Descartes, dar nu că ar fi făcut teologie. Şi totuşi, modul lui de a îl înţelege pe Dumnezeu, sau de a înţelege omul, au influenţat radical viziunea modernă asupra lumii.
Discutam cu un prienten teolog, care, îmi spune, mai în glumă mai în serios, că regretă acele timpuri în care filosofii erau obligaţi să jure că nu vor face teologie. Probabil că dacă ar exista o modalitate de a vă constrânge, foarte multe profesiuni vor veni să vă ceară să juraţi că nu vă veţi ocupa de domeniul lor, continua el. Oamenii de ştiinţă ar spune şi ei „Nu, mulţumim”, istoricii la fel, până şi zugravi probabil ar veni să vă roage să nu vă ocupaţi de munca lor.
Trec peste întrebarea dacă ar mai rămâne ceva de făcut filosofiei în aceste condiţii în care până şi istoria filosofiei ar fi lăsată istoricilor şi îmi pun altă întrebare: este benefică această separaţie? Nu este ea exact urmarea faptului că avem de a face cu o lume desacralizată, în care ca să prinzi prin discursul tău, cât mai mulţi oameni eşti obligat să renunţi la orice asumţii evidente? Universalitatea este căştigată în detrimentul mesajului. Cu cât vei spune lucruri mai inocente, care nu presupun nici o implicare esenţială, cu atât vor fi mai mulţi de accord cu tine. Căci avem aici de a face cu o tentaţie a filosofiei, aceea de a fi universală.
E adevărat că atunci când avem de a face cu un dialog între teologie şi filosofie, riscul de a spune lucruri care să nu mulţumească nici o parte ce întră în dialog, este foarte mare. Dar ce e mai periculoasă pe termen lung? O filosofie care să nu se implice în teologie şi să devină, dacă nu neapărat o filosofie contra lui Dumnezeu, o filosofie lipsită de Dumnezeu sau aceste discuţii?
Distincţia între Dumnezeul filosofilor şi Dumnezeul lui Avraam şi a lui Isac, nu este cumva datorată interdicţie de a amesteca filosofia cu teologia? Eu nu militez pentru o contopire a domeniilor, căci este evident că au mize şi metode diferite, ci pentru un dialog, ce poate aduce multe şi de o parte şi de alta, adică poate da o viziune creştină filosofilor şi poate da unelte conceptuale teologilor. Nu poate aduce dialogul, mai multe decât acceptarea necritică a autorităţii celuilalt ?
Presupunând însă că accept să nu mă amestec în teologie de nici o culoare, voi fi obligată să afişez o atitudine pe jumătate fariseică, pe jumătate respectuoasă în faţa teologie şi voi spune, „Ah Dumnezeu este treaba teologilor!” Atitudinea asta care poate părea cuminte şi aşezată, în primă instanţă va duce pe termen lung la o laicizare a domeniului filosofiei şi la o rupere de cultura creştină. Şi ce îi mai rămâne filosofului să facă? Filosofia ştiinţei sau filosofie politică, dar şi aici se vor auzi alte voci care vor întreba de ce filosoful se bagă pe domeniul lor, dar asta e o altă poveste, ce merită un alt răspuns.
Esenţial este că filosoful, acceptând jurământul de a nu face teologie, plasează propriul lui domeniu într-o autonomie nu este doar a obiectului şi a metodei, ci într-o autonomie a singurităţii, iar profesorul de filosofie de la un practicant al gândirii într-o catedrală a spiritului ( spun la propriu catedrala, căci marile dezbateri se făceau în evul mediu în catedrale) după ce se spală bine pe mâini de orice reminescenţe teologice, încercă să găsească o scăpare prin justificarea, altfel decât prin valorile religioase, ale aceloraşi virtuţi, propuse de religia creştină.
Şi aşa se naşte modernitatea desacralizată!!
Oare cum ar fi arătat lumea culturală azi, dacă teologii şi filosofii ar fi învâţat să dezbată, şi nu doar să se ignore respectuos?

21 Commentaires

Classé dans despre filosofie

Metafizică şi construcţie

 

Este metafizica o construcţie raţională? este ea ceva mai mult sau mai puţin decât atât?  ce posibilitatea există ca o construcţie să fie considerată cunoaştere? Poate că însăşi ideea de construcţie invalidează pretenţia de a atinge adevărul doar în virtutea faptului că este ceva pus de noi pe lume şi nu ceva descoperit, care există înaintea contactului nostru cu lumea. Faptul că omul pune pe lume o idee îl descalifică într-un fel ca certător chiar dacă îi aduce statutul de creator. Ce legătură are însă creaţia cu adevărul ? creaţia e liberă şi adevărul constrâns să descrie cum stau lucrurile de fapt în lume.

Faptul că cineva construieşte presupune că aduce pe lume ceva ce nu exista, nu neapărat ceva nou, căci ceva nou ar fi prototipul dar după el există şi copii. Într-un fel e de admirat pentru că el multiplică existenţii iar dacă e şi original crează alţii noi. Dar orice construcţie poate fi criticată din perspectiva faptului că ea nu se raportează la adevăr. Cu atat mai puternică este obiecţia în cazul unui sistem metafizic în care filosoful creează un sistem de concepte menit poate să explice lumea dar care nu o reproduce. Metafizicii ce construieşte i se poate aduce obiecţia că nu e ştiinţifică tocmai pentru că ea nu cercetează lumea şi nu are acces la cum este ea de fapt, ci la o construcţie stărnită în imaginaţia autorului în care se pot face vagi analogii  cu lumea concretă, pentru a evita termenul de realitate. Neştiinţificitatea metafizicii vine tocmai din faptul că ea se pretinde o construcţie liberă, supusă doar constrângerilor raţiunii.

Ce ne oferă o construcţie? Ei bine o construcţie pleacă de la o bază şi aplicând reguli de ridicare a clădirii ce ţin cont de legile fizicii şi altele de  rezistenţe a materialelor ridică mai întăi un edificiu( să-l numim eşafodaj logic al lumii ca la Wittgenstein?) şi apoi uşor uşor diverse nivele. Apoi o construcţie are un scop, o utilitate de obicei socială, dacă nu cel puţin estetică a construcţiei. Pentru metafizică construcţia poate pleca cel mai lesne de la baza experienţei, înţeleasă ca experienţă a vieţii cotidiene. Eşajodajul e constituit de regula de raţionare, dar el este important doar ca avansare concretă de la un nivel la altul, avansare ce se face după o regulă a păstrării adevărului din premise în concluzii. Dar eşafodajul se aruncă după ce construcţia a fost terminată, e adevărat că rămâne structura clădirii ce ar permite reconstrucţia în cazul deteriorării. Utilitatea metafizicii nu e însă una evidentă, ea ne creează cel mult justificări de a vedea lumea într un anumit mod şi apoi viziunea noastră despre lume devine o justificare a sistemului metafizic. Circulare, făcute să ne simţim mai bine înainte de culcare şi să avem un oarecare orgoliu al raportării noaste inteligente la lume. E aici doar un joc cu semne goale? O operă de artă ca oricare alata, ba nu mai perversă pentru că nu anuţă că e artă ci pretinde cunoaştere, aşa un pic parafrazîndu l pe Carnap? Construcţia asta poate fi însă una goală, neacoperită de nimic în realitate, un sistem de enunţuri care se leagă între ele dar care nu au nici un sens, nu pot fi scoase din sistem şi traduse în altceva pentru că sunt doar etichete pe borcane goale.

          Dar cel mai periculos în cazul unei construcţii de acest tip e faptul că prin statutul întreprinderii ea trebuie să iasă din ceea ce avem deja, trebuie să treacă în speculaţie pentru a acoperi o parte a lumiii despre care nivelul de bază nu vorbeşte şi tot aşa până ajunge la a acoperi cât mai mult din lume. Nivelul speculativ e presupus apriori în construcţia metafizică. Cum să ne asigurăm însă că speculaţia nu e un salt în gol? Că ea nu părăseşte raţionalul sau măcar rezonabilul? Coerenţa discursului şi aruncarea din când a căte unui ochi către lume, spre a vedea dacă măcar analogia e posibilă. Dar filosofii sunt renumiţi pentru încercarea de a forţa lumea să intre în cadrele lor conceptuale. Şi de ce nu ar face o dacă nu avem de a face decât cu interpretări? Dar e vorba doar de interpretări? Există o diferenţă esenţială între interpretare şi construcţie, interpretarea este a ceva ce există apriori, ce poate fi comparat cu originalul şi eventual permite mai multe interpretări. Construcţia e atât de liberă încât înt un fel ea nu permite compataţia directă cu alte construcţii decât la nivel de analogii. Nu există imperative clare şi un sistem unic de comparaţie. Asta deosebeşte creatorul de sistem de exeget.

 

Şi totuşi nu putem ataca metafizica doar pentru că face construcţii. De ce ? pentru că nu e singura care apelează la construcţii. Tocmai fizica vine să susţină prin mărturia lui Einstein, de exemplu, că modelul clasic al cunoaşterii nu este nici cel inductiv, nici cel ipotetico-deductiv. Teoriile ştiinţifice nu pot fi obţinute printr-o generalizare a experienţei empirice. Ele conţin ceva mai mult decât aveam în experinţa brută şi prin acest ceva mai mult permit predicţii despre alte zone ale cunoaşterii decât cele de la care am plecat iniţial. Principiile unei teorii fizice, în opinia lui Einstein sunt postulate şi sunt libere de experinţă. Teoria fizică e o construcţie liberă din care se deduc implicaţii care vor reprezenta legile empirice şi vor face legătura cu experienţa.

Construcţie avem de a face în teoria fizicii şi în cazul instrumentalismului, teoriile sunt construcţii care ne permit să sintetizăm experienţa şi să o prezentă într-o formă economică a gândirii. Aceste construcţii sunt supuse costrângerii reprezentării fenomenelor într-un mod mai explicit decât primele.

Punctul cel mai tare în construcţie este cel al matematicii axiomatizate care plecând de la un set minim de definiţii şi postulate construieşte o lume întreagă, lume care paradoxal poate fi folosită pentru a reprezenta mai bine cealaltă lume cea concretă, a fizicii. Teoria mulţimilor de exemplu pleacă de la mulţimea vidă, acolade şi simbolul de aparteneţă şi recuperează de aici prin construcţie absolut toată matematica.

 

Mai departe ca să schimbăm registrul, ideologiile sunt construcţii intecetuale menite de a explica şi sau a justifica sisteme sociale sau cum ar trebui ele să fie. Plecând de la un imperativ: „Oamenii sunt egali!” sau de la „Oamenii sunt liberi!” se ajunge la a impune diverse tipuri de impozite, trecând prin autoritatea unui personaj fictiv Statul.

 

Psihologic atunci când reacţionăm la mediu noi o facem prin prelucarea datelor senzoriale, care se adună în reprezentări şi care construiesc imagini.

Avem de a face cu construcţii peste tot şi putem susţine că însăşi realitatea este un construct social ( Searle), un construct asupra căruiam am căzut de accord să nu-l punem sub semnul întrebării prin educaţie

 

 

Construcţia este ceea ce aduce noul în lumea noastră.  Riscul speculaţiei de a sări în gol conceptual e asumat de orice formă serioasă de construcţie intelectuală. Dar acest risc nu e atât de mare pe cât pare pentru că trăim în construcţii şi prin ele zilnic şi asta ne face să fim destul de adaptaţi realităţii.

Ideea de construcţie nu poate submina metafizica, îi este inerentă şi este chiar motivul pentru care ea există. Însăşi cuvântul metafizică poartă cu sine dorinţa de a depăşi nivelul dat al fizicii, al datului concret iar speculaţia e singura cale de a face asta. Metoda nu e însă atât de criticabilă pe cât pare, sau dacă e criticabilă critica se extinde în mod egal asupra tuturor domeniilor care se folosesc de construcţie.

 

1 commentaire

Classé dans despre filosofie

critica unui tip de a face filosofie

Filosofia de tip analitic este o metodă de lucru, metodă care presupune că o problemă, un argument, o idee pot fi tratate absolut independent de contextul în care problema au apărut. Concepţia mai largă sau viaţa celor care s-au ocupat de o problematică nu contează, nici numele lor nu ar conta dacă nu ar trebui să îi cităm la bibliografie ( dreptul de proprietate intelectuală e o formă de a duce liberalismul economic la maxim: şi ideile sunt o marfă, ca oricare alta, trebuie să ştim să le vindem cât mai bine ca să obţinem profitul maxim).
În partea opusă a terenului, avem istoricii ideilor şi sociologii cunoaşterii, care ajung să susţină că o idee nu e altceva decât rodul unui context social, a unei situaţii concrete, a conjucţie de împrejurări care pus un individ să susţină X şi nu non X. Pentru ei inteţionalitatea individului, libertatea omului, nu există şi ele se pot reduce la contextul care l-a produs atât pe indivi cât şi ideea sa.
Pentru primii raţiunea- termenul este însă conotat ideologic- şi am putea folosi mai bine intelectul, aduce pe lume o problematică pe care tot el, m-am hotărât să vorbesc despre intelect, o analizează şi căreia încearcă să îi aducă răspunsuri. Nu ne interesează motivul pentru care problematica apare, nici de ce un individ e motivat să îi răspundă, ci pur şi simplu analiza logică pe text. E un fel de filosofie pentru ingineri, adică strict tehnică. Filosofie ce nu urmăreşte decât premierea celui mai tare argument şi a celui mai zurlii probleme filosofiece. Problemă care trebuie să poată fi analizată în termeni clari, concişi, analizabili atomar, necuatificaţi existenţial şi fără implicaţii ontologice.
Un exemplu, ar fi cum stabilim identitatea transmundană, pentru profani: cum Vasile cel chel din lumea posibilă W1 poate avea o relaţie de identitate cu Vasile care nu e chel din lumea posibilă W2 ?Sau altul mai concret despre obiecete posibile în acceaşi lume: individul posibil chel din pragul uşii este acelaşi cu individul slab din pragul uşii? ( exemplul îi aparţine lui Quine şi probabil că face asumţia că în pragul uşii nu au loc doi indivizi, nici măcar cei posibili).
Apoi un filosof serios s-ar apuca cu metodele logicii, care-i sunt unelete, singurele acceptabile, să vadă cum pot fi analizate aceste cazuri imaginare. Dacă logica la care apelează nu îi dă un răspuns definitiv în domeniu, el se va apuca cuminte să construiască alte tipuri de logici ce să i-ar permită să deducă mai mult. Singura libertate pe care şi-ar putea-o lua ar fi de a mai introduce sau a elimina câte o axiomă sistemului.
În ringul opus, sociologii cunoaşterii reduc totul la o analiză strict exterioară. Pentru ei, a face o anchetă, ce o distribuie oamenilor de ştiinţă, în care aceştia încercuiesc cuminţi da, nu, nu ştiu ( ca la referendum ) e suficient pentru a explica cum se desfăşoară cunoaşterea în lumea asta. Deliciul acestor sociologi este să surprindă partea umană a cercetătorilor, cum cercetătorii se bat pentru fonduri, pentru posturi mai bine şi pentru recunoaştere socială. Reduc astfel cunoaşterea la manifestarea unor ideosincrazii de grup. Ne fac să credem că între oamenii de ştiinţă e la fel ca în politică, grupul de interes dictează de la centru orice gest.
Adevărul nu joacă în povestea dezvoltării ştiinţei nici un rol important, el este doar o mască.
Să luăm exemplul cărţii1 lui Kuhn, toate exemple pe care le dă mi se par adevărate, nu am motive de a spune că lucrurile nu se întămplă aşa. Ele mi se par însă irelevante, nu pot explica cu adevărat ce se întămplă în procesul cunoaşterii. Cartea e interesantă ca un studiu sociologic, descriptiv despre ceea ce fac oamenii de ştiinţă. Dar de aici nu cred că se poata conchide ce este ştiinţa şi care e procesul unei înţelegeri şi a unei explicaţii ştiinţifice.
Acest meci este imposibil de căştigat. Nici o tabără nu va reuşi vreodată să căştige adversarul de partea sa, pentru că pleacă de la asumţii totalmente diferite. Ce va face publicul care asistă la meci? Din fericire pentru el, asumţiile diferite nu sunt şi contradictorii, cele două abordări nu se explud una pe alta pentru că tartează planuri diferite.
Prima, tabăra a analiticilor încearcă să răspundă la întrebarea ce temeiuri( justificări, argumente, premise) are cineva pentru a susţine o anumită idee, poziţie. Cea de a doua, a sociologilor cunoaşterii de a răspunde la întrebarea ce motive, analizate intenţional, au oamenii de a face un anumit gest intelectual, care prin extindere poate deveni şi social. Confuzia vine din faptul că ambele întrebări pot fi subsumate uneia mai generale: „de ce susţine X o anumită idee”. În această exprimare găsim ambiguitatea dintre motive şi temeiuri. Analiticilor le rămâne analiza temeiurilor iar socilologiilor cunoaşterii analiza temeiuirilor.
Abordarea pe care aş vrea să o propun e una de tip holist. Motivaţia de a cunoaşte adevărul nu e una raţională. De asemenea pe parcursul drumului nu avem de a face numai cu argumete şi contrargumente, analizabile într-un limbaj al logicii de ordinul I. Fără apel la aceste argumente am distruge însă universalitatea şi ne-am lăsa conduşi de contextul istoric.
O filosofie care mai are pretenţia de a fi iubire de înţelepciune nu ar trebui să uite prima partea a sintagmei, motivaţia de a păşi pe calea înţelepciunii vine din iubire, nu poate fi o alege pe cale strict raţională.

Poster un commentaire

Classé dans despre filosofie