Pro şi contra teologiei eliberării

 

 

Institutul Catolic din Paris l-a invitat, pe 5 martie a.c., pe teologul latino-american Gustavo Gutierrez să răspundă întrebărilor doctoranzilor în teologie. Gutierrez este un teolog peruvian iniţiator al mişcării de teologia eliberării, care pune semnul egal între mântuire şi eliberare, înţeleasă în toate sensurile ei, atât personală, cât şi socială. În 1984 mişcarea este condamnată pentru deturnarea mesajului evanghelic în scopuri politice şi pentru influenţe marxiste de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei printr-un document semnat de Joseph Ratzinger. Dar, în lumea noastră secularizată, condamnarea emisă de Vatican este o formă extraordinară de publicitate.

Părintele Gutierrez e un bătrânel simpatic la nici 1,40, efectiv o mână de om, de te întrebi cum poate cineva aşa de mic, la propriu, să revoluţioneze Biserica Catolică. Tema centrală a discursului său a fost cea a luptei împotriva sărăciei materiale, care nu este în nici un caz de dorit, pentru că ea degradează demnitatea umană şi distruge familiile. Întregul său discurs este centrat în jurul sintagmei „opţiunea preferinţială pentru cei săraci”.

 

 

Între condamnarea Vaticanului şi sacrificiul pentru ceilalţi

 

La comentariile din sală legate de legătura dintre marxism şi teologia eliberării părintele a răspuns că avem o părere prea bună despre marxism dacă credem că de fiecare dată când auzim vorbindu-se despre justiţie socială şi despre cei săraci ne gândim la el. Din punctul său de vedere, cărţile lui care vorbesc despre Dumnezeu sunt o refutare a marxismului, care crede că religia e o alienare, sunt de fapt exact opusul marxismului, pentru că pentru Gutierrez religia este eliberatoare (eliberarea fiind exact inversul alienării).

Un discurs despre cât de mult îi iubeşte Dumnezeu pe cei săraci, care nu trebuie să uite asta, poate fi binevenit. Mai departe, dacă aceşti creştini chiar fac ceva pentru întrajutorarea aproapelui lor, e din nou bine. Dar ei s-au pus pe analizat cauzele sărăciei şi au bătut palma cu marxiştii în a spune că diferenţele de venituri sunt provocate de capitalism, că sunt explicate prin teoria dependenţei, care susţine că ţările din lumea a treia nu se vor putea dezvolta cât timp vor depinde de cele bogate. (Părintele Gutierrez rafinează totuşi analiza, susţinând că azi, într-o lume globală, nu mai putem susţine cu aceeaşi tărie teoria dependenţei, cum o făceam în anii ’70.)

A fost impresionant momentul în care invitatul a spus că el nu crede în teologia eliberării, el crede în Hristos; să sperăm, pentru el, că este exact aşa. Admir cu tărie efortul unor oameni de a fi preoţi în nişte comunităţi foarte sărace cum sunt multe din Peru, Bolivia, Argentina etc. A trăi în sărăcie, împărtăşind soarta comunităţii tale (în condiţiile în care studiile şi renumele te puteau face să speri la ceva mai bun), nu în sensul în care franciscanii fac voluntar votul sărăciei, ci în sensul în care o comunitate săracă numai bani de preot nu are, dar ea are nevoie cu atât mai mult de serviciile lui, nu doar spirituale, ci şi sociale, e un act de sacrificiu din iubire pentru ceilalţi!

O bună parte a efortului lui Gutierrez a fost de a aşeza teologia eliberării în linie directă cu Conciliul Vatican II şi cu ideile lui Ioan al XXIII-lea, prezentându-le ca pe un fel de dezvoltări uimitoare, dar fireşti ale unor sintagme pe care le putem găsi la ultimul. Plecând de la ideea că nu există decât o singură istorie umană, ei încercă să explice că prin eliberare trebuie să înţelegem în acelaşi timp trei lucruri: eliberarea socială, eliberarea individuală şi eliberarea de păcat.

Limbajul teologic este însă extrem de alunecos. Dat fiindcă este obligat să lucreze cu entităţi invizibile, acesta trebuie să fie foarte atent la nuanţe şi la ce anume transmit ele.

O propoziţie ca „Orice creştin trebuie să îşi ia propriul destin în mâini” poate fi una cât se poate de corectă, ba chiar inocentă, dacă ea vrea să spună că orice creştin e judecat individual, dar dacă însă ea vrea să spună că fiecare creştin trebuie să fie un fel de mic Che Guevara al comunităţii şi al sufletului său, propoziţia poate fi foarte periculoasă. Cred că susţinând unitatea celor trei planuri ale istoriei – umane, deci sociale, individuale şi supranaturale – Gutierrez uită că, şi dacă acestea se suprapun, ele se desfăşoară pe  planuri diferite. Unificând cele trei planuri, de fapt planul supranatural este uitat, ignorat, şi istoria nu mai apare ca fiind locul revelării lui Dumnezeu. Dacă asta se petrece în cadrul ştiinţelor umane care, după cum le spune şi numele, se ocupă de om, poate fi înţeles, dar când Dumnezeu şi cuvântul său ajung să fie ignorate până şi în domeniul teologiei, situaţie devine mai problematică.

 

 

Teologia de seară, ca bufniţa Minervei

 

O idee originală a lui Gutierrez şi asupra căreia merită să zăbovim (cu riscul de a zăbovi în negativ) este aceea că teologia e o activitate de seară: după ce acţiunea a avut loc, după ce faptul istoric s-a petrecut putem reflecta asupra sa. Gutierrez citează clar în acest context exemplul lui Hegel potrivit căruia bufniţa filosofiei se trezeşte totdeauna la finalul zilei. Dar ceea ce nu îmi e clar este dacă remarca lui Guetirez lua în calcul şi tristeţea lui Hegel de a plasa înţelegerea sensului abia la sfârşit, pentru că astfel filosofia devine absolut impotentă, ea nu mai poate schimba nimic, ea este doar acolo ca să observe, să contemple. Or, este clar că părintele Gutierrez nu ar accepta faptul că teologia nu poate schimba nimic, centru gândirii sale fiind acela că teologia poate produce schimbare socială. Şi, dacă sensul hegelian nu are cum să fie acceptabil, atunci sintagma vrea să spună altceva, şi anume că trebuie să dăm prioritate acţiunii în faţa teologiei, că iubirea de oamenii inspiră fapte şi că aceste fapte sunt ontologic şi cronologic primare faţă de reflectarea dogmatică.

E un fel de teorie inversă a mântuirii prin credinţă. În timp ce Sf. Pavel păstrează un echilibru între fapte şi credinţă, teologia eliberării face din teologie un act secund, după cel al împlinirii proiectului de ajutor al celui în nevoie. Nu contest că atunci când omului îi e foame nu prea poate să asculte mesajul evangheliei, dar plasând teologia după acţiune, aceasta devine lipsită de o sursă de inspiraţie, ea nu mai decurge din gândul la Dumnezeu şi nu mai răspunde unor porunci ale lui Dumnezeu, ci e bunul simţ al ajutorării celui în nevoie. Dezbaterea nu este doar una cronologică, să facem teologie dimineaţa când ne sculăm sau seara înainte de culcare, ci ontologică, despre locul teologiei, care poate apărea în centru ca element fundamental, sursă de inspiraţie pentru celelalte gesturi ale creştinului, sau, la final, ca un fel de poezioară liniştitoare la sfârşitul unei zile pline, care dă un echilibru sufletului.

 

 

Teologie şi ştiinţe sociale

O altă idee a lui Gutierrez ce merită amintită este aceea că teologia este totdeauna conjuncturală, niciodată ea nu este universală şi definitivă. „Teologia eliberării este într-adevăr o teologie conjucturală, dar care teologie nu e conjucturală?” Cum putem înţelege această ipoteză? Atitudinea este clar construită în opoziţie cu neotomismul şi cu orice formă de neoscolastică. Dar de la poziţia extremă că doar Sf. Toma de Aquino avea dreptate, până la poziţia exact opusă că nu există nici un adevăr teologic universal, cel puţin în exprimare, dacă nu în forma lui, e o cale mai lungă.

În primul rând, vreau să amintesc că dogmele nu se schimbă, ele sunt totdeauna aceleaşi, că Dumnezeu însuşi, fiind etern, nu se schimbă nici El. Aşadar nu putem înţelege ipoteza în acest sens. Ce se poate schimba e haina pe care o ia mesajul creştin, care poate să se adapteze secolului în care e transmis. Dar nu cred că la acest aspect superficial se referea părintele Gutierrez, ci la o relaţia mai profundă care există între teologie şi actualitate istorică. O dată ce unul din Treime s-a întrupat şi a intrat în istorie, creştinismul nu mai poate ignora actualitatea istorică. Dar cum putem să nu identificăm ieşirea de sub robia Egiptului cu o eliberare politică? Se ştie că evreii contemporani lui Iisus nu l-au recunoscut ca Mesia pentru că el nu i-a eliberat de sub Imperiul Roman; ar fi bine, aşadar, să nu cădem din nou în aceeaşi eroare. Câtă autonomie trebuie acordat politicului şi în general a tot ceea ce e sistem de gândire care îşi declară independenţa faţă de creştinism? Părintele Gutierrez nu are nici o problemă în a accepta ideile sociologice ale lui Marx, nu i se pare că ar exista vreo diferenţă între a accepta analiza lui Max Weber şi a accepta analiza lui Marx asupra societăţii.

Acesta este exact punctul în care John Milbank critică teologia eliberării. Din perspectiva lui Milbank, teologia s-a lăsat înşelată de ştiinţele sociale şi a ajuns să preia din ele o antropologie care nu este compatibilă cu creştinismul. Sociologia are o imagine deformată asupra omului şi asupra vieţii acestuia în societate şi teologia nu trebuie să ia de bună această opţiune, pentru că este de datoria ei să furnizeze o imagine asupra omului, gândit ca chip şi asemănare a lui Dumnezeu. A accepta ca adevăruri bine stabilite, la fel ca legea gravitaţiei, ipotezele din ştiinţele politice şi din sociologie, adică exact ceea ce face Gutierrez, înseamnă a introduce chiar în sânul teologiei o perspectivă laică. În termeni lui Gaston Fessard, este vorba de un proces de secularizare în domeniul teologiei înseşi.

             

             

Publicités

Poster un commentaire

Classé dans Non classé

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s