Dreapta: ce crede stânga că este dreapta şi ce crede dreapta că este ea

Recent, parcurgând cartea lui Rene Remond, Les droits en France, mă oprisem asupra capitolului legat de posibilitatea de a generaliza dezbaterea franceză despre dreapta şi stânga la nivelul întregii lumi. În principiu, după Remond, există trei forme de dreapta specifice secolului XIX francez : dreapta orleanistă, bonapartistă şi legitimistă, tradusă prin dreapta liberală, dreapta cezaristă şi dreapta contrarevoluţionară. Adaptând discursul său pentru epoca noastră, putem sesiza trei forme ale dreptei: liberală, naţionalistă şi conservatoare.

Perspectiva stângii; câteva prejudecăţi comune

Toate plasate la dreapta, din perspectiva stângii, ele sintetizează o dreaptă în economie, o dreaptă în ceea ce priveşte comunitatea şi raportarea la etnicitate şi una raportată la religie. Plasându-mă la dreapta conservatoare, nu simt nici un fior naţionalist sau nici măcar patriotic, iar cu liberalismul economic mă înţeleg până când acesta va interfera cu libertatea mea religioasă. Interesant este că dreapta economică se poate alia cu o concepţie de stânga asupra familiei şi asupra dreptului minorităţilor, cum este cazul ALDE în UE. De altfel, nici dreapta naţionalistă nu a ezitat niciodată să aplice politici de stânga economice. Prin urmare, tipurile de dreapta nu sunt atât de uşor de coalizat între ele.
Dreapta pretinde că ştie foarte bine ce este stânga şi ce vrea ea, în timp ce stânga pretinde că ştie ce vrea dreapta mai bine decât dreapta însăşi. Cei cu viziuni de stânga au făcut nişte idoli din anumiţi termeni care apar constant în discursul advers şi, prin urmare, reacţionează aproape biologic la ei. Îmi propun, în continuare, să trec în revistă câteva dintre miturile despre ce este dreapta.
Oricine citeşte un text de pe Criticatac despre capitalism şi dreapta începe să creadă că ar fi vreo unitate indisolubilă între cele două, ca mariajul în biserica catolică. Or, nu-i deloc aşa, esenţa dreptei nu este capitalismul, ci este libertatea. Asumpţia fundamentală a dreptei este nevoia de şi dreptului natural al omului la libertate, prin urmare, voi apăra tot ceea ce garantează libertatea de gândire (religioasă), de acţiune (economică), de exprimare, şi mă voi opune oricărei măsuri care o limitează, fie că măsura vine din partea statului, sau vine din partea minorităţilor/majorităţilor, deranjate de opţiunea mea. Dacă se întâmplă ca o formă a capitalismului să îmi creeze condiţii economice care să avantajeze libera iniţiativă şi, prin urmare, posibilitatea de a urma libertatea şi creativitatea, o voi susţine; dacă însă capitalismul respectiv se va uni cu statul în exploatarea cetăţeanului (cazul românesc fiind prototipul unei astfel de uniuni neconsimţite de cetăţeni), mă voi opune unui astfel de capitalism.
Se vorbeşte enorm despre capitalism, dar de care capitalism vorbim? În UE, avem un capitalism dictat de Bruxelle, care afectează atât libertatea pescarului din Sicilia, cât şi pe cea a furnizorului de programe de calculator, împreună cu cea a suveranităţii statelor membre. Vorbim despre planuri economice de salvare a UE de criză, dar criza este datorată şi intervenţiei statelor în economie, băncile sunt salvate de state, care se amestecă puternic în economie, şi ceea ce era un rău mic, şomajul angajaţilor la bănci, s-a transformat, prin grija şi protecţionismul statului, într-un mare rău amânat. Cultural, îmi e imposibil să gândesc în afara spaţiului public european, dar parcă nu simt nevoia să mă protejez de statul al cărui cetăţean sunt, inventând un supra-stat, mai mare, mai bine organizat şi, prin urmare, mai eficient în a aplica politici de uniformizare.

Mila şi compasiunea – o diviziune a muncii

Stânga vorbeşte foarte mult despre preferinţa ei pentru cei săraci, pentru umiliţii şi obidiţii sorţii şi, prin urmare, apare drept salvatoarea lor. Dreapta apare aliată cu bogaţii acestei lumi – de unde o astfel de diviziune a muncii? Un liberal care vrea un stat minimal se gândeşte şi la muncitorul zilier care ar rămâne cu 40 la sută mai mulţi bani în mană dacă nu i-ar dărui statului în speranţa unor servicii pe care acesta nu e în stare să i le asigure. Fiind femeie (fără să fiu feministă), sunt în mod natural înclinată către protejarea vieţii, mai ales în acele forme care, prin natură, sunt mai puţin adaptate supravieţuirii, copii, bătrânii, bolnavii, doar că nu vreau să arunc în grădina statului datoria de a avea grijă de ei. Libertatea presupune în primul rând responsabilitate, şi această responsabilitate mă obligă să fac ceva pentru ei, mai mult decât a plăti impozitele şi a aştepta de la un sistem impersonal rezolvarea problemelor celorlalţi.
Dreapta nu e împotriva sindicatelor, nu crede că muncitorii nu au dreptul să se unească. Crezând în libertatea mea, sunt obligată, pentru coerenţa sistemului meu de gândire, să cred că toţi suntem liberi în mod egal şi să valorizez libertatea celui de lângă mine, ca şi pe a mea. În plus, cred că unii au libertatea de îşi uni libertăţile, la fel cum şi alţii au libertatea de a şi-o trăi mai izolaţi, refuzând sindicatul sau şcoala de stat (zic mai izolaţi, dar nu izolaţi de tot, pentru că sunt obligaţi să participe la comunitatea politică pentru a-şi proteja libertatea).
Dreapta nu e lipsită de milă, compasiune şi de dorinţa de a ajuta aproapele doar pentru că nu vrea să o facă prin intermediul statului sau al sindicatului. Nu e nevoie să deleg statul pentru a ajuta, prin servicii sociale, vecinul de la trei sau colegul de facultate; dacă îmi pasă de ei, o pot face chiar eu, şi dacă nu pot să o fac singur, mă pot alia cu alţii pentru asta!
Mi-ar plăcea ca statul să nu existe în forma lui naţională de azi, dar e imposibil să renunţi la el ca formă de manifestare a politicului. Nu putem să renunţăm la el nici inventând ceva în sus, UE, nici ceva în jos, comunitatea de bază care se autogestionează. Prima îţi consumă resursele de libertate, cea de a doua poate părea o opţiune mai rezonabilă din perspectivă libertariană, doar că, niciodată în istorie, comunităţile care şi-au declarat autonomia în faţa unui stat naţional nu au făcut-o pe motive economice, ci doar pe motive etnic-naţionaliste.
Să fim oneşti, şi dreapta, şi stânga îşi doresc să trăiască mai bine, pentru că traiul mai dulce înseamnă şi mai multă libertate, şi mai multă egalitate. E o chestiune de eficienţă, şi atunci, care este soluţia care va duce la creşterea nivelului de viaţă? (ştiu că expresia e nivel de trai, dar asta parcă presupune o viziune prea materialistă asupra lucrurilor, un nivel de viaţă mai bun presupune şi mai multă educaţie, şi mai multă independenţă în acte şi gândire, nu doar mai mult unt). În plus, dacă eu nu am ocazia să merg la universitate din cauza sărăciei, va fi puţin probabil să pun mâna să mă solidarizez cu oamenii din lumea a treia, din simplul motiv că nu am ce să le ofer.

Cine e societatea civilă?

Stânga critică consumismul şi propune ca alternativa o redistribuire a resurselor.
Dar consumismul înseamnă producţie, înseamnă locuri de muncă şi, deci, creşterea nivelului de trai a muncitorului care a produs acel obiect considerat, poate, de lux de unii. Veţi spune că nu e adevărat, că întreprinderile preiau tot profitul şi se mută în ţări din ce în ce mai sărace, ca să nu plătească mai mult mâna de lucru. Dar dacă ei se mută din Italia în România, vor creşte nivelul de viaţă al românilor, şi dacă se mută din România în Cambodgia, e şi pentru a creşte nivelul de viaţă al cambodgienilor. Ce fac şomerii români sau francezi? Se reinventează, învaţă eventual o nouă meserie. Aici, e adevărat, o pot face la 30, la 40 de ani, poate şi mai târziu, dar există un moment în care oamenii nu mai au energia să ţină pasul cu cerinţele timpului, şi nu vreau să ne ucidem bătrânii, ci să găsim un sistem pentru a-i proteja.
În final trebuie subliniat că dreapta autentică nu se poate coagula în afara unei societăţi civile. Hegel vorbeşte despre trei forme de manifestare ale spiritului în istorie: familia, ce reprezintă spaţiul privat, statul, ce reprezintă spaţiul public, şi societatea civilă, plasată între ele, care face medierea între interesul privat şi cel public. Iar societatea civilă nu înseamnă în primul rând ONG-urile, cum am fost educaţi să credem azi, ci în primul rând corporaţii economice şi grupuri sociale cu interese comune, aşadar aici ar intra atât patronatele, cât şi sindicatele, şi bisericile şi asociaţiile de binefacere. Şi acelaşi Hegel, acuzat de atât de multe voci de totalitarism, are pagini foarte frumoase în care arată cum statul nu trebuie să fie gelos pe societatea civilă şi pe autonomia ei.