Filosofia, de la Academia la spaţiul public

Ca răspuns la numărul de săptămâna trecută din revista „Observator cultural”( nr 598 din 28/10/2011) aş vrea să propun o altă abordare asupra locului filosofiei în lume. (Am făcut şi eu Facultatea de Filosofie din Bucureşti. Aş putea avea zeci de motive de bucurie şi de critică asupra ei şi a profesorilor, dar prefer o abordare sistematică a problemei. Cel puţin, pe mine asta m-a învăţat acea facultate!)
Putem să distingem trei variante de manifestare a filosofiei. Ţin să menţionez că această abordare nu are de-a face cu spaţiul românesc, ci ea este una universalizabilă – filosoful în cetate, filosoful în cultură şi filosoful în Academia. Există un raport invers între cele trei: şi de proporţii, şi de ierarhie. Cel ce este în Academia nu are timp de cetate şi cultură, ceilalţi nu au ocazia de a intra în Academia. Proporţional, cu cât eşti mai dedicat uneia dintre cele trei, cu atât ai mai puţine resurse pentru celelalte. Asta nu înseamnă că cele trei variante pot exista în mod indepedent. Fără filosofie, studiată ca orice altă disciplină din universitate, parcurgând atent textele marilor gânditori, nu ai ce căuta în spaţiul public sau în cel cultural. Nu cred că filosofia în cetate sau în cultură ar fi mai puţin valoroasă decât cea din Academia, dar cea din universitate impune criterii de rigurozitate şi de bună cunoaştere a argumentelor fundamentale. Ea este baza pentru intervenţiile ulterioare în spaţiul non-filosofic.

Filosoful în Academia

Filosofia este un domeniu la fel de specialiazat, de ramificat, de întortocheat, cu trimiteri de jargon specific, ca oricare alt domeniu al curriculei universităţii. Poate că este chiar un domeniu mai greu de parcurs decât altele, pentru că, dacă în biologie ţi să cere să fii la curente cu teoriile din ultimii 10 ani, în filosofie ţi se cere să fii la curent cu cele din ultimii 2500 de ani. În filosofie, nu se pot crea manuale care să exprime sintetic cuceririle acestei discipline şi răspunsurile finale la care s-a ajuns în urma cercetării. Să te apuci singur de citit Hegel sau Kant e la fel de greu cu a te apuca să înţelegi mecanica teoriei relativităţii, fără cursuri avansate de matematică. De aceea nu recomand nici unuia dintre prietenii mei care nu sunt absolvenţi de filosofie să îşi extindă cultura generală trecând prin Principii de filosofia dreptului sau Critica raţiunii pure. Nu o fac, pentru că nu are nici un rost să arunci oamenii în ocean fără să le dai vâsle şi barcă. Autorii mai sus menţionaţi presupun zeci de distincţii, de trimiteri la alţi filosofi şi o integrare în istoria filosofiei. Facultatea de Filosofie se presupune că îţi dă acele instrumente prin care eşti capabil să îţi construieşti singur vâslele şi barca. Una dintre aceste vâsle e logica însăşi, şi fără luni întregi petrecute pe tratate de logica formală e foarte greu să îţi educi mintea în a vedea care argumente sunt corecte, care sunt sofisme şi cum se poate construi/critica un argument.
Filosofia e elitistă, pentru că presupune enorm de multă muncă pentru a începe să înţelegi ceva, nu spun să creezi (Facultatea de Filosofie nu produce creatori de sisteme filosofice, cum nici facultatea de litere nu produce scriitori, ci oameni capabili să înţeleagă şi să evalueze un text din domeniu).
Filosofia e elitistă pentru că adevărul e unul singur. Nu a existat un singur mare filosof care să nu aibă pretenţia că descrie cum stau lucrurile în adevăr. Nici măcar Nietzsche, minunatul defăimător al gândirii sistematice, nu a putut depăşi pretenţia că modul lui de a face filosofie este cel corect. De aici, mulţi s-au grăbit să acuze filosofia că este totalitară. A spune că există un adevăr şi a încerca să defineşti conţinutul acestuia nu este un gest totalitar. A argumenta în favoarea unei perspective e exact opusul încercării totalitare de a impune prin forţă. E ipocrit să ne luăm de subiectivitatea omului ce crede că are dreptate – cel mai adesea, fiecare dintre noi crede acest lucru. Totalitarismul începe doar atunci când prin forţă – fizică, psihică, politică, economică –, prin opresiuni de tot felul, îl obligi pe cel ce nu este de acord să îţi preia perspectiva. Diferenţa între democraţie şi totalitarism e una de utilizare a argumentelor versus utilizarea violenţei.
În faţa a doar trei ani de pregătire, în facultate, eşti obligat să sacrifici prea mulţi autori. Pentru a lăsa impresia că nu sacrificăm totuşi atât de mulţi, din anul doi eşti obligat să alegi între domenii de filosofie distincte (cel puţin la Facultatea de filosofie din Bucureşti, care îşi permite luxul de a îşi diviza studenţii): 1. Istoria filosofiei şi filosofia culturii; 2. Etică şi filosofie politică; 3. Filosofie analitică şi filosofia ştiinţei. Prin urmare, studentul, relaxat la master, îşi imaginează că nu există nici o legătură între istoria filosofiei, etică şi teoria cunoaşterii şi că el are libertatea de a se ocupa de oricare domeniu, ignorându-le pe restul. Din păcate, boala specializării a atins domeniul filosofic, ca pe toate celelalte domenii. Dacă poţi să faci chimie organică fără chimie anorganică (deşi baza chimiei organice o reprezintă, evident, cea anorganică), nu prea poţi să divizi filosofia după interesele tale. O împărţire pe secole ar fi o soluţie, dar există alte dezavantaje şi aici, pentru că această împărţire ar da impresia că distincţiile scolastice nu se mai aplica azi sau că întrebările de secol XVII şi-au găsit răspunsurile.
Oricum, miza filosofiei academice este să îţi arate metoda de a înţelege un gânditor şi să îţi dea o minimă cultură generală în domeniu. Cultură care să îţi permită să identifici ce autori vorbesc despre substanţă, care e diferenţa între a refuta o teorie şi a confirma o teorie şi care sunt limitele imperativului categoric vesus limitele pragmatismului. Încărcat cu acest bagaj, absolventul de minim 5 ani de filozofie (îmi pare rău, dar în primii 3 ani abia îţi dai seama pe ce lume te afli) poate decide dacă va încerca să facă filosofie academică, sau dacă va răspunde cu metodele filosofiei la problemele sociale sau la cele ale lumii culturale.

Filosoful în cultură

Termenul cultură e vag, îl folosesc aici pentru a menţiona încercările filosofiei de a intra în dialog cu celelalte domenii ale cunoaşterii. Michel Foulcault este un bun exemplu pentru această categorie. Contrar opiniei domnului Cezar Gheorghe, exprimată în „Observatorul cultural”, Michel Foucault nu trebuie studiat în facultăţile de filosofie, pentru că el poate fi citit şi acasă, de unul singur. Nu este vorba de faptul că ar fi neapărat uşor de citit, ci de faptul că el nu face filosofie în sensul tare al termenului. El intră pe planul culturii şi nu pe cel al filosofiei, iar o parte a textelor sale sunt mai potrivite unei facultăţi de ştiinţe politice decât uneia de filosofie. (Am ales cazul lui Foucault şi pentru că ceilalţi doi autori menţionaţi, Deleuze şi Derrida, nici măcar nu trebuie studiaţi, dat fiind spiritul lor profund antifilosofic) Dacă privesc cu atenţie în biblioteca mea, găsesc zeci de autori care folosesc metode moştenite din filosofie pentru a ataca alte domenii: Arendt, Kolakowski, Aron, Voegelin, Eco, Agamben, Lowith, Gauchet, Habermas folosesc armele filosofiei pentru a trata probleme politice, sociologice, lingvistice, religioase. Munca lor nu este mai puţin importantă pentru a înţelege lumea în care trăim decât cea a filosofilor de sistem, dar, fără filosofii de sistem, cei menţionaţi mai sus nu ar fi putut să aibă instrumente pentru a vorbi despre lume.

Filosofia în cetate

Mai există o formă de implicare şi mai directă în treburile acestui lumi, cu acelaşi instrumentar filosofic – implicarea în cetate. Aici, mulţi ezită înainte să se arunce în vâltoarea evenimentelor istorice, pentru că, pe de o parte, pentru a lua parte la ele este nevoie şi de alte abilităţi decât de cele filosofice şi pentru că nici un filosof nu e dispus să uite cazul lui Socrate. Primul filosof care s-a implicat în cetate a şi fost ucis de ea. În cetate, nu înving totdeauna argumentele, aşa cum se presupune că se întâmplă în celelalte două lumi, a culturii şi a universităţii. În treburile cetăţii este greu să rămâi cu metodele filosofiei, pentru că publicul tău nu mai e cititor de Sf. Toma şi de Platon. De multe ori, nepriceput în domeniu, rişti să fii un mai prost administrator al trebuirilor cetăţii decât orice om fără pregătire academică.
Problema apare însă în momentul în care orice om trebuie să se implice în cetate, pentru că altfel propria lui libertate este ameninţată. În cazul regimurilor totalitare, de exemplu, filosofii, ca oricare alţi indivizi, sunt obligaţi să reacţioneze, să se implice pentru a îşi apăra libertatea de a face filosofie. În plus, filosofii sunt obligaţi să se implice în critica sistemelor totalitare şi pentru că acestea funcţionează pe baza unor ideologii, care sunt sisteme pseudo-filosofice. Se presupune, aşadar, că cititorul de filosofie este mai apt să nu fie vrăjit de astfel de iluzii, pentru că el ştie că dezvoltarea unui gând şi problematizarea filosofică se fac altfel.
Una dintre formele de manifestare în spaţiul public este cea a formatorului de opinie, a ceea ce numim în mod curent intelectual. Evident, intelectualii pot veni din orice domeniu, dar pentru cei ce au o pregătire filosofică, a fi intelectual este o tentaţie specială. Este un caz aparte, pentru că îţi lasă impresia că în cele 10.000 de semne din articolul tău poţi explica cum stau treburile pe această lume, într-un limbaj simplu şi pe înţelesul tuturor, fără prea multe conceptualizări şi, evident, fără efortul a zeci de ani petrecuţi în bibliotecă – efort indispensabil filosofului de sistem sau a celui din universitate. Nu vreau să fiu meschină şi să spun că orgoliul este cel care trimite filosofii în cetate. De multe ori, ei intervin pentru că au intrat într-o polemică cu un alt intelectual şi, prin urmare, se trezesc intelectuali fără voia lor. Există o responsabilitate faţă de adevăr care te poate arunca în spaţiul public, ca reacţie la o opinie pe care nu o poţi ignora.

În concluzie, există posibilitatea de a rămâne să faci filosofie de dragul filosofiei, devenind comentator, interpret, specialist, profesor, sau de a ieşi din câmpul propriu-zis filosofic al Fiinţei şi al Nefiinţei, păstrând metodele ei aplicându-le în alte domenii academice – majoritatea specialiştilor în ştiinţe umaniste de azi sunt filosofi reprofilaţi – sau direct în viaţa cetăţii. Valoarea scrierilor tale nu depinde de tabăra în care te înscrii, ci de abilităţile personale şi de adaptarea la contextul istoric. Dar, fără filosofia clasică, a marilor sisteme, predate azi în Academia (chiar dacă nu au fost descoperite acolo), nu ai instrumentele necesare pentru dialogul cu lumea culturii sau a politicii.

Publicités

6 Commentaires

Classé dans Non classé

6 réponses à “Filosofia, de la Academia la spaţiul public

  1. paul

    Un text bun pe care promit sa-l recitesc. Iti pun totusi o intrebare, dictata de formatia mea (diletant in toate , talentat uneori): mai are filosofia vreo legatura cu intelepciunea? Poate fi filosofia transformata intr-un instrument, si daca da, nu se sparie gandul? Bineinteles, filosofia este instrumentul absolut dar nu la asta ma gandesc. Si inca: poate fi filosofia predata? Oricum, textul probeaza o viziune, ceea ce nu-i putin! Din punctul meu de vedere, bravo!

  2. merci,
    filosofia are pretentia de a fi cunoastere, explicare si descoperire a modului in care stau lucrurile. Din aceasta perspectiva in care filosofie=cunostere=intelepciune, da ea este intepciune, dar intelepciunea presupune o latura morala pe langa cea epistemica si face asumptia cu care cad de accord si crestinii si marxistii ca exista o unitate intre cunoasterea teoretica si cea practica. Dar aceasta unitate presupune o asceza, atat la crestini cat si la marxisti sau la filosofii greci care trateaza filosofia ca intelepciunea. Personal cred ca omul modern e incapabil de aceasta asceza, care sa faca trecerea din teorie in practica, daca el nu e motiva teologic. exista 2 motive ale ascezei esti obligat sa o faci sau crezi ca daca o faci obtii mantuirea. Filosofia, slava Domnului, nu (mai) are pretentia de a oferi mantuire! Asa ca nu mai presupune asceza si nici intelepciune in sensul deplin!

  3. Hai sa dau un exemplu concret. Citesc in Hegel  » ceea ce se suprima pe sine vesnic si aceasta punere de sine si suprimare a alteritatii este iubirea e spiritul ». Pasajul imi explica ca iubirea presupune diferentiere, acceptarea diferentei si suprimarea diferentei de dragul celuilalt. Mai departe pot imaginca ca orice act de iubire presupune sacrificiul de sine pentru ca el este raportarea la alteritatea, ie, diferita in mod fundamental de mine. Sa zicem ca am inteles acest pasaj si l am interiorizat. De aici pana la a il pune in practica si a renunta in fata iubitului sau a fratelui meu la mine de dragul lor, e o cale atat de lunga ..’ca mii de ani i au trebuit luminii sa ne ajunga »

  4. paul

    Asta inseamna ca acum citesti Hegel. Inca o data, bravo!

  5. Ma bag si eu in discutie, cu destul de mare intarziere.
    In primul rand, vreau sa zic ca nu sunt nici absolvent de filozofie, nici macar absolventul vreunei alte scoli umaniste, am urmat cursurile unei facultati tehnice.

    Anyway, sunt cateva argumente tari pe care le aduci, primul dintre ele si care mi-a sarit in ochi 🙂 este acela ca « adevarul este unul singur ». Poate imi scapa multe lucruri, dar cred ca au fost multi filozofi destul de ok care n-au fost atat de categorici la vremea lor apropo de subiectul asta. Ma rog, e clasicul Heraclit cu « nu te scalzi niciodata in acelasi rau », ce ar putea fi privit la limita ca o, nu neaparat negatie a ce zici tu, ci refutare prin inglobare a intregii probleme (« da, poate ca exista un singur adevar la un moment dat, dar lucrurile se schimba si la un moment viitor adevarul unic va fi altul » – da, stiu ca pare o contradictie, asta e si misto, IMHO), si mai sunt si multi altii (imi vine in minte Hume).

    La fel, nu vreau sa ma extind sau sa ma intind, vreau doar sa mai zic ca ma sperie un pic aceasta dependenta din ce in ce mai mare a filozofiei de « logica formala », in incercarea de a parea din ce in ce mai mult o stiinta. Ghinionul e ca pe lumea asta exista o singura stiinta, cum sa-i zic, « adevarata », si aceea este matematica, nu filozofia, nu economia, nici chiar fizica. Incercarile acestor din urma « stiinte » de a parea mai riguroase aruncand in joc cateva ecuatii sau argumente din logica formala nu sunt decat un joc cu margelele de sticla, adica o chestie care arata bine si poate castiga cateva oftaturi de admiratie dar care nu inseamna in sine nimic. Chiar si in cazul matematicii se pot aduce cateva contra-argumente, incepand cu « istoria » conceptului de 0, continuand cu faptul ca fundamentele matematicii in sine sunt un subiect aflat inca la inceputul epxlorarii, ca sa nu mai zic de argumentele aduse de Hume la vremea lui.
    Ce vreau sa zic e ca ar fi bine ca studentilor din facultate sa nu li se inculce ideea (gresita, din punctul meu de vedere) ca filozofia ar fi o stiinta. Nu este. La filozofie ajungi. E un drum catre filozofie. Pe care daca nu simti nevoia sa-l parcurgi, oricate tratate ai citi sau oricate studii ai compune cu nenumarate note de subsol nu se cheama ca esti filozof. It’s that simple.

    Anyway, succes cu Hegel, dupa parerea mea absolut nimeni nu l-a inteles, cu exceptia cat de cat a lui Marx. Si cum nici pe Marx nu l-au inteles multi, am putea spune ca mare parte din istoria secolului al 20-lea (comunismul etc. ) a fost influentata de niste erori de interpretare 🙂

  6. anapetrache

    1. Cand spun ca adevarul e unul singur afirm o pozitie realista, adica e o asumptie a faptului ca lucrurile stau intr un fel si nu in altul, ca nu se poate accepta o contractie, ca realitatea nu e ceva construit ci ceva ce exista independent de interpretarile noastre asupra ei. Stiu ca e o asumptie metafizica foarte puternica dar eu cred in ea si cred ca cei care o exclud se pierd si se inseala. Poate suna destul de fundamentalist dar ma inscriu in acest mod de a face filosofie. Avand totusi o pozitie realista nu am o pozitie imuabilista, adica cred ca lucrurile pot evolua, ele pot deveni dar intr un anumit moment si pentru un anumit timp ele stau intr o forma anume, chiar si atunci cand noi nu avem acces la accea forma.
    Filosofia nu e o stiinta, total de accord cu tine, insa daca ai stii cate chestiuni nu ar mai fi aparut in istoria filosofiei dc oamenii ar fi facut un pic mai multa logica, ai intelege de ce insist pe acest aspect. Gandirea naturala e una vagq care vizeaza adaptarea si nu adevarul, prin urmare ea functioneaza prin inductie, analogie, etc procepuri care sunt instrumente bune dar nu la fel de sigure ca deductie. Daca cautam adevarul ar fi mai bine sa stim sa evitam aproximativul la care viata reala ne cere sa ne adaptam.
    Daca singura stiinta e matematica suntem intr un impas, problema matematicii e ca ea are de a face cu aspectul formal, ramane in el si nu se aplica de una singura la realitate. Eu ma plasez mai repede in paradigma potrivit caruia singura stiinta e fizica ( parti priuri a la cercul de la viena) pentru ca ea utilizeaza matematica la real. Dar nici aici nu sunt gata sa idealizez, cintind scrierile unui Einstein, Heisenberg, Bohr, Duhem, vezi cum cercetarea in fizica e un lucru f complicat si nu asa sigur cum ai putea crede din afara, pentru ca uneori nici fizicienii nu ajung sa se inteleaga intre ei pe interpretarile unor aceleasi ecuatii.
    in final, Marx nu l a inteles pe Hegel, Marx l a urat pe Hegel, tot materialismul sau nu e decat o reactie antimetafizica puternica de refuz al lui Hegel. Sincer il inteleg un pic, cand vezi o mostruozitate de gandire conceptuala ca la Hegel care te pierde si te exclude ca individ, datorita continutului filosofiei sale, care te face doar instrument al manifestarii absolutului in istorie, iti vine sa ai o reactie adversa de refuz al oricarui concept. E suficient sa citesti Ideologia germana pentru a vedea ura de concept al lui Marx sau poftim Anti Duhring al lui Engels pentru a vedea cum toata incercarea de a oferi un alt raspuns filosofic dupa Hegel se concretizeaza in materialismul dialectic. E f greu sa il cotrargumentezi pe Hegel, pt ca acesta a cam prevazut contrargumentele care i se pot aduce si le a integrat in dialectica. de aceea, singura forma de a te salva e de a il lua peste picior, e ceea ce au facut Marx si Kierkegaard, unul din perspectiva materiei, altul din a individului.

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s