Teologia in spatiul public romanesc

În seara zilei de miercuri, 12 octombrie, a avut loc la New Europe College o conferinţa din cadrul proiectului Curtea Neamurilor, proiect lansat de Vatican pentru a promova dialogul dintre credincioşi şi necredincioşi. Despre acest proiect am mai scris, odată cu lansarea lui la Paris, traducându-l atunci cu expresia Curtea Păgânilor, întrucât „neamurile” au un sens mai mult politic decât teologic în limba română. Ele fac evident trimitere la restul neamurilor, altele decât poporul lui Israel, cu care Dumnezeu făcuse o alianţă separată.
Am putea spune că am asistat la un adevărat maraton culturalo-teologic, mai mult cultural decât teologic. Într-un ritm extrem de alert şi susţinut au vorbit Andrei Pleşu, cardinalul Gianfranco Ravasi, Vlad Alexandrescu, Alexander Baumgarten, Francisca Băltăceanu, Michel Kulber, Andrei Cornea, Anca Manolescu, Dan C. Mihăilescu. Nu o să pot să prezint aici toate comunicările, mai ales că unele s-au înţeles pe sine ca miniconferinţe separate de miza întâlnirii. Problemele pe care le voi discuta în continuare sunt cele care mi-au stârnit în mod special atenţia.

Andrei Pleşu pleacă de la distincţia dintre cei ce cred şi cei ce nu cred, pentru a propune în locul ei o alta – cei ce cred că cred şi cei ce nu cred că cred. Cei ce cred că cred sunt cei ce aparţin instituţiei bisericii în mod oficial şi fac toate gesturile pe care lumea le cere de la ei; cei ce nu cred că cred sunt cei care au o părere prea bună despre credinţă pentru a se plasa sub ea, ca o stare profundă de comuniune continuă cu Dumnezeu. Distincţia mi se pare utilă mai ales pentru cei din categoria fariseilor, care îşi pun haina de creştin, dar uită să aibă realmente o raportare serioasă la Dumnezeu.
Cardinalul Ravasi a vorbit despre raportarea la Dumnezeu în absenţa acestuia, făcând distincţia dintre gol şi absenţă, absenţa fiind marca a ceva ce trebuia să fie prezent, dar care nu este acolo. Absenţa este înţeleasă de sufletul omului ca o lipsă personală, ca o pierdere. A invocat cazuri ale unor preoţi care şi-au pierdut credinţa şi care în absenţa ei trebuiau să joace în continuare rolul de păstori ai comunităţilor lor. Asta poate pentru a explica faptul că linia între credincioşi şi necredincioşi nu trece totdeuanua pe unde presupunem noi că ar trece. A continuat apoi invocând un teolog protestant, după ce dăduse un exemplu de pastor protestant, e adevărat, un teolog excelent, Karl Barth. Oare nu l-a anunţat nimeni că a noastră e o ţară preponderent ortodoxă? Un citat bun de pescuit nehotarăţi, dar care pune puternic sub semnul întrebării autoritatea bisericii ca instituţie: „O, Doamne, eliberează-mă de religie şi dă-mi credinţa!” Să fie o ironie crudă în spate, care să spună că protestanţii sunt cei mai apropiaţi de ateism? De aceea este nevoie să luăm citate din ei când avem de convertit pe cei care nu cred încă?
Am însă o mare nedumerire după conferinţa cardinalului – mai e sau nu valabilă în Biserica Catolică autoritatea papei? Clericii chiar nu mai simt nevoia să asculte de el? Munca unui cardinal este aceea de a relativiza şi submina părerile papei? Dacă da, să spună asta pe faţă, ca să îi facem fericiţi pe ortodocşi. Îmi pun această întrebare deoarece Benedict al XVI-lea în ultima sa carte, „Isus din Nazaret, de la Intrarea în Ierusalim la Înviere”, ne roagă să nu mai profesăm opinii despre tăcerea lui Dumnezeu bazându-ne pe citatul (invocat de altfel până şi de Cristian Tudor Popescu atunci când e întrebat despre religie) „Dumnezeul meu, dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”. Actualul papă arată că interpretarea acestui pasaj trebuie să ţină seama de faptul că aceste cuvinte ale lui Iisus sunt luate din Psalmul 21 al lui David, fiind o trimitere la o profeţie despre venirea şi moartea sa, şi nu un semn al abandonului divin. Cum nu pot să cred că excelenţa sa nu cunoştea această interpretare, nu pot să nu invoc ipoteza subminării lui Benedict, care încercă disperat să facă un pic de cultură teologică în rândul credincioşilor.
Dar Ravasi a încheiat cu un citat ales excelent pentru tema dată, din Isaia 65:1 „Căutat am fost de cei ce nu întrebau de Mine, găsit am fost de cei ce nu Mă căutau”, citat care vorbeşte despre posibilitatea ca Dumnezeu însuşi să intre în dialog cu cei ce nu cred în el. Pasajul îmi aminteşte de vorbele dulci ale lui N. Steinhardt către Virgil Ierunca: Dumnezeul, în care nu crezi, crede El în tine!

În Curtea Neamurilor
Din partea celor care se definesc pe ei ca plasându-se în Curtea Neamurilor au vorbit Andrei Cornea, ce a prezentat credinţe de alt tip decât cele religioase, dar care epistemic au acelaşi statut ca şi ele, şi Dan C. Mihăilescu, care a avut curajul să ridice o întrebare la fileul cardinalului aplaudată de sală: „ Să fie cultura un blestem care te opreşte să ajungi la credinţă?” Din păcate, cardinalul nu avut ocazia să îi răspundă, oricât de succint. Din fericire, a încercat un răspuns la problemă Alexander Baumgarten, răspuns care a fost, trebuie să recunosc, singura încercare de a stabili nişte condiţii de posibilitate ale dialogului între cei ce cred şi cei ce nu cred plecând de la filosofia scolastică ce are suficiente resurse pentru un astfel de demers. Propunerea lui Baumgarten este de a regândi un model alternativ de raţionalitate care să nu se bazeze doar pe autonomia subiectului. Plecând de la un text al lui Bonaventura despre natura şi practica gândirii, acesta defineşte patru tipuri de a face o carte: a fi copist, compilator, comentator şi autor. Cel care îşi aşază în carte propria concepţie şi nu doar preia de la ceilalţi este autor. Însă într-un sens mai adânc, doar Hristos însuşi este autor şi învăţător. Creatura nu poate fi autor în sensul deplin al termenului. Creaţia nu este posibilă în sens absolut, la om, întrucât există o incompletitudine a conaşterii de sine, bazată pe faptul că omul nu îşi este propriul creator. Limitele gândirii noastre ne pot pune în faţa lui Dumnezeu, şi astfel cultura devine calea regală către Dumnezeu.
Vlad Alexandrescu şi Anca Manolescu au încercat şi ei să oferă câte o perspectivă filosofică bazându-se pe Pascal şi Dionisie Aeropagitul în primul caz, şi pe Cusanus plus S. Weill în cel de al doilea. Din păcate, intervenţiile lor, foarte frumoase în sine, nu s-au legat deloc de problematica pusă pe masă şi au dat impresia unor conferinţe de filosofie într-un minunat colocviu, dar nu au reuşit să ofere criterii pentru un dialog real.
Francisca Băltăceanu a amintit în intervenţia ei că există adesea şi o contramărturie a credincioşilor, care, la fel ca prietenii lui Iov, par să ştie totdeauna care sunt planurile lui Dumnezeu pentru umanitate şi care sunt totdeauna gata să îi acuze pe cei care nu cred de motivaţii nedemne. Ea a amintit că credinţa este un dar, şi nu un dat evident.
Michel Kulber, director al Institutului de Studii Bizantine, a vorbit despre secularizarea spaţiului românesc şi a făcut previziunii bazate pe studii sociologice despre scăderea viitoare a practicii religiose. Probabil că, supărat pe Patriarhul rus, care tocmai a declarat că occidentul este ateu, părintele Kulber a vrut să arate că nici estul nu stă mai bine şi că, şi dacă nu este ateu azi, va deveni în curând. Biserica Ortodoxă Română, bazându-se pe faptul că este parte a identităţii locale, pare să treacă prin perioada de negare din psihologie, refuzând să vadă schimbarea de mentalitate din ziua de azi. O întrebare interesantă pe care o ridică însă dl Kulber este aceea dacă spaţiul ortodox este sau nu compatibil cu laicismul. Cu laicismul à la française, răspunsul este simplu, nu. Nici o biserică din lume nu poate fi compatibilă cu aşa ceva. Legea din 1905 din Franţa, care presupune separarea bisericii de stat, vine într-un context foarte special, după Revoluţia franceză care a vizat exterminarea preoţilor şi a călugărilor şi înlocuirea lui Dumnezeu cu un cult adus raţiunii şi după conducerea lui Napoleon, care şi-a subordonat biserica, alături de restul instituţiilor statului. Într-un astfel de context, este normal să respiri uşurat când cineva propune ca statul să nu se mai implice în viaţa bisericii.
Francezii uită însă că ateismul militant nu e ceva comun în toată lumea, ca la ei acasă, şi cred că separarea radicală e singura şansă de supravieţuire a bisericii, chiar şi atunci când laicismul presupune excluderea bisericii din sfera publică şi izolarea ei în apartamente private. Pe de altă parte, părintele Kulber e îndreptăţit să amintească faptul că îndepărtarea de puterea efectivă politică şi economică a fost o eliberare pentru biserică, ce poate să îşi urmărească acum propria vocaţie. Separarea Bisericii de stat, dezirabilă din perspectivă politică şi economică, nu trebuie să însemne însă excluderea bisericii din orice spaţiu public. Chiar şi într-o viziune neconfesională asupra lumii trebuie să ne reprezentăm spaţiul public ca locul de întâlnire al reprezentanţilor diferitelor interese din societatea civilă.

Ca observaţie generală asupra conferinţei, nu pot să nu remarc, judecând după numărul de participanţi, că este de bon ton în România secolului XXI să fii creştin, aşa că nu văd motive să ne plângem de secularizare. Putem să ne plângem, cum observa Andrei Pleşu, de calitatea şi onestitatea celor care cred că cred, dar nu încă şi de numărul lor scăzut.
Cu ce am rămas după această seară? Cu câteva distincţii filosofice, cu o dorinţă de a vorbi despre Dumnezeu în spaţiul public, cu o întâlnire ecumenică (şi chiar interreligiosă, dacă acceptăm că şi ateii au o religie), cu teama de secularizare şi cu o mea culpa a credincioşilor, care nu ştiu să fie buni martori ai lui Dumnezeu. La începutul discuţiei apăruse o întrebare care poate fi comună atât celor care cred, cât şi celor care nu cred. Ce ne facem cu absenţa lui Dumnezeu din lume? Pentru unii, este o absenţă temporară, pentru ceilalţi, definitivă. Oricât de bine ar suna problema absenţei, mi se pare totuşi că, teologic, ea nu este o problemă corectă. E suficient să mă gândesc că Dumnezeu e omniprezent ca să nu mai înţeleg conceptul de absenţă decât în relaţie cu mine, cel care, aşa cum spunea Baumgarten, are o conştiinţă de sine incompletă, fără raportarea la divin.
Oricum, concluzia mea despre întregul eveniment promovat de Vatican al Curţii Neamurilor se păstrează, ca şi în cazul întâlnirii franceze, analizată acum câteva luni. O idee extraordinară, care, prin dificultatea intrinsecă, este uneori pusă în practică în mod deficitar. Interesantă este însă dorinţa catolicilor de a coopta şi personalităţi din lumea ortodoxă în acest proiect. Numărul redus de preoţi participanţi, faţă de cel al laicilor, mi se pare o idee bună, întrucât evenimentul promovează accesul Neamurilor în curtea templului.
Cred că în fiecare credincios se află un necredincios care i se opune, şi asta nu în sensul în care omul ar avea dubii despre valabilitatea argumentelor existenţei lui Dumnezeu, ci în sensul încrederii pe care o avem în Dumnezeu. Mulţi din cei care sunt convinşi de existenţa lui Dumnezeu refuză să aibă încredere în El, sub diverse scuze, şi preferă să aibă mai repede încredere în judecăţile şi în puterile lor decât în cele ale lui Dumnezeu. Abia atunci când epuizăm toate resursele omeneşte, în disperare de cauză, ne mai lăsăm şi în Voia lui. Şi poate că, în mod invers, şi cei care nu cred îşi lasă loc pentru o intervenţie de un alt tip în viaţa lor.