Agentia de convertire

„ Am avut odată o idee de afacere genială: să pun bazele unei agenţii, ale unei afaceri la care nimeni, după ştiinţa mea, nu se gândise până atunci-o agenţie de convertire. Sloganul ei publicitar avea să fie acesta: „Convertim de la orice, la orice. Indiferent ce vreţi să deveniţi-evreu ultraortodox, maoist, adventist-noi vă convertim la cerere” Contra unui tarif corespunzător bineînţeles.” Aşa începe articolul lui Lesezek Kolakowski „De la adevăr la adevăr” apărut în Modernitatea sub un neobosit colimator, carte apărută în 2005 la Curtea Veche.
Cât spirit psihologic fin şi câtă ironie faţă de toate metehnele lumii moderne cuprinde această propunere! Căci, ea surprinde nevoia omului de a crede cu disperare în ceva, nevoia de a îşi orienta viaţa prin prisma unui sistem de valori atoate cuprinzător. Omul se orientează în funcţie de un sistem de credinţe, cel mai adesea imposibil de testat empiric. Dorinţa de certitudine spirituală este firească, face parte din natura omului şi nu este de aşteptat ca ea să dispară. Cei care nu au o credinţă bine cristalizată caută neîncetat, cei care o deţin deja, încearcă pe de o parte să trăiască conform acelei credinţe şi pe de alta, să arate celor din jur că acea credinţă practicată de ei este cea adevărată şi prin urmare trebuie adoptată. Convingerea celor ce încă nu cred se poate face în mod violent, obligându-i să participe la credinţa ta împotriva voinţei lor, sau se poate face discret prin exemplul personal, cei modeşti nu vor trâmbiţa că au găsit Adevărul ce le exclude pe celelalte, dar prin comportamentul lor vor da o pildă celor ce trăiesc în jur.
Între aceste două extreme, există şi alte tehnici, ce vor fi folosite de către agenţia de convertiri mai sus menţioantă: argumentele raţionale, ce încearcă să dea motive întemeiate pentru a adopta o credinţă sau alta şi persuasiunea, apelul la emoţii, pentru a convinge că o anumită credinţă oferă posesorului ei mai multe avantaje. Să nu înţelegem însă că apelul la argumente ar fi unul ce face apel la fapte concrete, nu, un sistem de credinţe nu se impune făcând apel la fapte, ci la interpretările lor, la sistemul de valori! Doar că, argumentele ar putea fi folosite pentru convertirea la o imagine metafizică asupra lumii, o imagine ce oferă căteva repere pentru acţiune fără însă să dea meniul detaliat al tuturor gesturilor ritualice ce trebuie respectate. Din această perspectivă convertirile la sisteme metafizice sunt mai uşor de realizat decât la sistemele religioase, dar sunt şi mai puţin pragmatice. Adică, te poţi converti mai uşor la kantianism, decât la creştinism, dar şi cantitatea de răspunsuri primite va fi mai mică. În timp ce creştinismul promite paradisul pentru cei fideli, kantianismul permite doar o credinţă non-contradictorie în posibilitatea nemuririi sufletului sau a existenţei lui Dumnezeu.
Dar această agenţia de convertiri este în primul rând o cruntă ironie împotriva ideologiei oficiale în Polonia timpului său. Ideea de convertire ne aminteşte de caracterul religios al marxismului, de încercarea de a se structura ca alternativă la religia oficială. Cu toate că se pot face convertiri la sisteme politice sau metafizice sensul general atribuit convertirilor este unul strict religios. Există însă o distincţie cu sistemele religioase ce sunt sisteme de credinţe în timp ce marxismul e un sistem de „ ştiinţe”. Este vorba de celebra deja distincţie între creştini şi marxiştii expusă de Alain Besancon „creştinii ştiu că cred, marxiştii cred că ştiu”. Se ridică însă aici o întrebare şi un paradox al marxismului. Dacă este ştiinţific de ce au oamenii nevoie de convertire la el, nu e suficientă puterea adevărului ca să treacă de partea lui? Nevoia convertirii neagă ştiinţificitatea ideologiei.

Cea mai eficientă credinţă este propusă de o ideologie, pragmatic vorbind, ea îţi oferă totdeuna soluţii instant la orice problemă apărută vreodată, scutindu-te de orice dileme morale. Secretul ei constă în faptul că orice ideologie politică universalistă pretinde a fi în acelaşi timp şi o credinţă şi o cunoaştere raţională. „Se cuvine să crezi orbeşte în ea, dar să fi convins că posezi o înaltă şi raţioanală înţelepciune” (idem p 180). Este clar că astfel de convertiri la o ideologie, ce pretind abilitatea dublului gândit, sunt mai greu de deprins şi prin urmare terapia pentru adaptarea la ele va fi mai scumpă, dar preţul merită, pentru că o dată dobândită abilitatea, orice gest, chiar şi un fapt empiric contrar ideilor susţinute de ideologie (să luăm un exemplul: numărul victimelor Gulagului versus ideologia comunistă oficială) poate fi reinterpretat astfel încât să îşi facă loc în sistemul propus.
Dar acestă idee a agenţiei de convertire mai sublinează încă un aspect, capacitatea omului de a se transforma, faptul că nu este o fiinţa statică, ci una în continuuă devenire, ce este capabilă de reorientare, de ceea ce creştinii numesc metanoia. De la înger poate cădea la stadiul de fiară, dar şi invers drumul e posibil. Atât timp cât respiră omul este capabil să îşi schimbe opţiuniile intelectuale, credinţele şi atitudinea. Este vorba de darul, pericolul şi responsabilitatea libertăţii.
Ceea ce stă la baza acestei afaceri este capacitatea intelectualilor de a lucru cu şi prin cuvinte, de a fi creatori de posibil, de a orienta omul în funcţie de ceva ce nu există încă, ce ar trebui să existe, sau care pur şi simplu este posibil să existe. Kolakowski defineşte în mod intelectualii ca fiind acei indivizi ce prin arma cuvântului pot să propună preeminenţa posibilului în faţa faptelor. (Modernitatea sub un neobosit colimator „Intelectualii” p.57) Acest posibil poate fi interpretat ca un ideal regulativ, un trebuie ce orientează comportamentul uman, indiferent de câte încălcari ale imperativului moral se petrec concret, indifirent şi la faptul ca s-ar putea ca imperativul moral să nu poată fi realizat niciodată sau poate fi interpretat ca o propunerea a unei societăţi perfecte, în care dispare orice inegalitate dintre oameni şi în care cu toţi sunt obligaţi să trăiască într-o frăţie universală. În această ultimă descriere a posibilului stă tentaţia utopică, de care evident intelectualii, lucrând prin şi în posibil sunt ispitiţi mai uşor.
Dar intelectualii mai sunt ispitiţi de utopii şi dintr-un motiv mai profund, orice utopie socială se bazează pe o utopie epistemologică, credinţa că poate fi găsită o sursă de certitudine absolută, inatacabilă. De aceea ideologia are şi pretenţii de ştiinţă cum explicam şi mai sus. (Modernitatea sub un neobosit colimator „Moartea utopiei repusă pe tapet” p.191). Căutarea fundamentelor absolute ale cunoaşterii este reflectarea pe planul gândirii a utopiei politice. Ele sunt ambele supuse criticii scepticului ce nu crede în astfel de forme ultime de a rezolva conflictul dintre om şi om şi dintre om şi natură şi pentru care aceste proiecte miros a înlocuitor de religie.

Rezerve epistemologice faţă de Kolakowski
Agenţia de convertire nu este o imposibilitate practică,oamenii se lasă uşor convinşi de diverse idei, pare că întreaga cultură a lumii nu e decât o imensă agenţie de convertire. Atât timp cât ne înscriem în tradiţia epistemologică popperiană şi adevărul nu este manifest, convertirile sunt chiar necesare. Există însă o imensă responsabilitate etică- a converti pe cineva la ceva în care cel ce converteşte nu crede este un act de trădare al adevărului şi al lipsei de respect pentru individul uman. Pe de alta părte buna credinţa a celui ce converteşte nu este suficientă pentru a decide asupra justeţei cauzei. Nu în ultimul rând vedem în acest proiect o ironie la adresa capitalismului, care ar putea comercializa valori cu acceaşi nonşalanţă cu care comercializează mărfuri. Astăzi orice economist care se respectă o să îţi spună că vinde concepte şi idei şi nu bunuri materiale. Se citeşte aici originea de stânga a gândirii lui Kolakowski.
În plus, gândirea filosofului polonez este una antimetafizică. Anti-utopismul său este o consecinţă a opţiunii sale pozitiviste împotriva idei că filosofii caută Adevărul. Pentru el filosofii trebuie să se mulţumească cu „ spiritul adevărului”(ibidem p 194-195)şi cu critica celor ce pretind că l-au găsit.