Nostalgia şi moartea politicului

Ce păcat că nostalgia, această stare emoţională a fiinţei noastre, este utilizată în scopuri politice! A fi nostalgic este firesc, pentru că trecutul face parte din noi şi ne determină să fim ceea ce suntem în prezent. O urmă de nostalgie apare la toţi oamenii care sunt conştienţi de procesul devenirii lor. E adevărat că există firi mai înclinate către nostalgie decât altele, melancolicii, romanticii, oamenii ce nu se pot desprinde de trecut (un trecut care joacă acelaşi rol ca mitul epocii de aur). În plus, există o vârstă mai înclinată către nostalgie decât altele. După ce ai ieşit din câmpul muncii, la pensionare, şi după ce activitatea ta zilnică este redusă, e firesc să te raportezi nostalgic la alte vremuri, considerate mai bune fie şi pentru că puterea ta fizică şi energia mentală erau altele.

„Ce tânăr eram” egal „era mai bine în comunism!”

Nu cred că s-a scris suficient despre utilizarea politică a nostalgiei. Nimeni şi nimic în lume nu îi poate convinge pe părinţii mei că nu era mai bine în comunism, pentru că ei erau tineri si sănătoşi în acea perioadă! Culmea e că şi generaţia bunicilor poate aprecia perioada războiului pentru acelaşi motiv, of ce tânăr eram!! Suntem într-o democraţie unde părerea politică a tuturor contează. Istoria personală e regândită la fel de des ca istoria politică. O dată cu schimbarea de regim politic avem grijă să rescriem istoria într-o paradigmă favorabilă propriului nostru punct de vedere. La fel, o dată cu o etapă nouă în viaţa personală, să zicem, căsătoria, pensionarea, schimbarea de locuinţă, avem tendinţa să ne regândim propria istorie personală. Ne construim un trecut care să ne justifice pe noi înșine şi uităm acele elemente care ar intra în contradicţie cu buna imagine despre sine. E un procedeu psihologic normal, ceea ce nu e firesc este proiectarea unei lumini pozitive asupra unei întregi epoci politice doar fiindcă persoana mea iese mai bine din această rescriere a istoriei.
Nici un argument teoretic şi nici o statistică asupra numărului de victime ale regimului comunist nu poate determina pe cineva să nu mai fie nostalgic după propria tinereţe. Pe lângă procedeul psihologic, există şi un argument pragmatic, oamenii educaţi în sistemul comunist s-au învățat cu regulile pe care trebuiau să le urmeze pentru a se descurca în acea lume închisă, iar înlăturarea regimului i-a prins pe mulţi într-un moment în care energia şi disponibilitatea mentală pentru schimbare erau foarte scăzute. Cam toţi românii care aveau peste 25 de ani la revoluţie vor fi lăsați de schimbarea de paradigmă greu adaptabili; pentru cei ce aveau peste 40, discuţie devine deja inutilă. Vorbesc aici despre votantul mediu, care nu e nici forate sărac să nu mai aibă nimic de pierdut, nici foarte bogat încât să îşi apere politic interesele, care nu este nici needucat, nici posesor al unor doctorate în clientelism politic, partidocraţie sau sisteme de vot comparate.

Inginerul din fabrică vs inginerul de la Renault

Tema comunismului a devenit o dezbatere între anticomuniştii teoretici ( poziţie absolut justificabilă din punctul meu de vedere şi sub care mă înscriu şi eu) şi nostalgicii pe care, la nivel uman, îi înţeleg. Poziţiile lor se joacă însă pe planuri diferite şi, prin urmare, nici un grup nu îl poate convinge pe celălalt. Dacă primul grup se plasează pe planul intelectului şi al argumentelor, cel de-al doilea se plasează pe un plan personal, al propriei experienţe de viaţă şi pe al lui „se putea trăi (bine) şi în comunism”! Din această ciocnire conjuncturală nu pot câştiga decât teoreticienii stângii, care se pot alia cu nostalgicii.
Stânga e gata să explice nostalgia printr-o critică a sistemului democratic prezent, care nu poate asigura bunăstarea cetăţenilor săi. Dar când a asigurat comunismul bunăstarea cetăţenilor săi? Liderii locali ai PCR trăiau mai prost decât orice corporatist de azi, inginerul din fabrică trăia mai prost ca inginerul de la Renault şi muncitorul manual mai prost ca angajatul pe salariu minim pe economie de azi. Dacă regimul comunist nu ar fi fost în primul rând un eşec economic, poate îl mai aveam şi azi. Stânga teoretică nu e azi puternică în România, în ciuda numărului mare de votanţi PSD, dar ea este puternică în Europa şi are un prestigiu academic obţinut în minunatele universităţi din Vest unde orice student român abia aşteaptă să ajungă. Conflictul dintre anticomunişti şi nostalgici e poarta pe care stânga teoretică poate intra triumfătoare.
Singurul lucru care mă mai linişteşte este că teoreticienii stângii sunt atât de înclinaţi către nevoile omului real de lângă ei pe cât sunt de interesaţi teoreticienii dreptei de câţi bani în plus pot rămâne în buzunarul contribuabilului, prin scăderea impozitelor. O notă de subsol din Zizek sau din Burke e mai cool decât salariu net al vânzătoarei de la casa din Carrefour. Este vina intelectualilor, sau a oamenilor simpli, care se lasă reprezentaţi de ei? Politicul e negocierea unor sisteme de valori, prin urmare, lupta politică se poate duce atât pe planul intelectual, cât şi în cel al vieţii economice sau civice, şi fiecare își duce lupta pe acel plan care îi este mai familiar.

Triplul efect nociv al nostalgiei

Revenind la problema nostalgiei comunismului ca sistem politic, trebuie să ne întrebăm care e prima lecţie politică pe care aceşti oamenii au învăţat-o în comunism? Nimic nu poate fi schimbat, e bine să te ţii departe de toată această tevatură a politicului, să eviţi orice discuţie cu activistul de partid şi, dacă nu poţi să o eviţi, să nu îl contrazici. Politicul este pentru cei fără scrupule şi pentru parveniţi. Negocierea propriilor interese în sfera publică este ceva de neconceput pentru aceşti oameni, din cauza propriei experienţe cu vechiul sistem.
Dar, cum ştim de la Tocqueville, vechiul regim nu e radical diferit de noul regim venit în urma revoluţiei, pentru că structurile instituţionale se păstrează, prin urmare, argumentul lor nu este unul deplasat. Nostalgia, încurajată abundent de media, ce reprezintă exact universul informaţional al acestor oameni, îi determină să opteze pentru neimplicarea în politic. Cum nu se poate forma o masă critică în stare să sancţioneze partidele pentru jocul lor clientelar, politica este în anticamera de la morgă. Iar unul dintre elementele care contribuie la această situaţie este nostalgia după perioada comunistă. Pentru că perioada comunistă, în pofida ideologizării excesive a vieţii de atunci, nu a fost o perioadă politică, a negocierilor intereselor unor grupuri. Paradoxul cel mare constă tocmai în faptul că în regimul comunist care ideologiza educaţia, viaţa religioasă şi producţia de pantofi, nu exista o viaţă politică.
Încurajarea nostalgiei are un triplu efect: ocupă, pe de o parte, spaţiul public cu imagini care ne îndepărtează de la interesele politice de moment, scaldă telespectatorul într-o atmosferă în care nu e onest să te implici în politic şi, în plus, cei orientaţi către trecut vor fi mult mai puţin motivaţi să acţioneze decât cei orientaţi către viitor. Aş fi gata să mă minunez în faţa unui astfel de proiect, atât de inteligent, încât să ţină ocupat cetăţeanul pentru ca acesta să facă orice altceva decât politică, dacă aş crede că el este planul unui spirit malefic, menit să inducă în eroare. Dar nu sunt înclinată să cred în teoriile conspiraţiei.

Remediile nostalgiei

Ce se poate face? În primul rând, să înţelegem ce produce nostalgia şi să o tratăm ca pe o problemă psihologică şi ca pe una politică; în al doilea rând, să redescoperim valoarea politicului şi să ne reinventăm pe noi, o dată cu această descoperire, în nişte cetăţeni implicaţi în viaţa polisului. Sună utopic, dar ce să îi faci, una din tehnicile de luptă împotriva unei utopii plasate în trecut e plasarea utopiei în viitor: cel puţin aşa eşti motivat să schimbi ceva. O altă tehnică ar fi să criticăm orice utopie din prezent sau din trecut şi să ne centrăm pe fenomenele din viaţa politică reală, dar aici atenţia, inteligenţa şi energia cetăţeanului sunt supralicitate.