De la intrarea în Ierusalim la Înviere

„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit? Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greşelilor mele./ Dumnezeul meu, striga-voi ziua şi nu vei auzi, şi noaptea şi nu Te vei gândi la mine.” (Psalmul 21, al lui David)

La o plimbare prin Carrefour la raftul cu cărţi poţi să observi o ciudată deschidere către spiritualitate a românilor. Pe lângă „Dinastia Isus”, „Fata din Nazaret” şi un studiu despre Opus Dei, e expusă cartea Papei Benedict al XVI-lea, „Isus din Nazaret”. E foarte interesantă atitudinea celui care, afişând un interes pentru „chestiunile spirituale”, alege să citească tot felul de romane ale lui Dan Brown, dar care refuză să ia în serios o lucrare de tip academic, cum este cea a lui Joseph Ratzinger. Atitudinea această îmi aduce aminte de acele persoane care se declară raţionale şi care fac caz de raţionalitate, explicându-ţi relaxate că învierea lui Hristos nu e deloc credibilă, fără să aibă însă vreo rezervă să creadă în reîncarnare. Nu poţi să crezi că a înviat unul singur, dar poţi să crezi că vom învia cu toţii, şi asta după fiecare moarte a fiecăruia dintre noi, până la sfârşitul lumii?

Între Vechiul şi Noul Testament
Să revenim însă la cartea Papei. „Isus din Nazaret” a apărut acum trei ani în Occident şi a fost tradus anul trecut în română. Anul acesta, pe 10 martie, a fost lansat la Vatican cel de-al doilea volum al cărţii. Titlul complet – „Isus din Nazaret. De la intrarea în Ierusalim la Înviere” – marchează exact traseul parcurs de Hristos în săptămâna patimilor. Ce putem afla nou despre o poveste veche de 2000 de ani? Ce ne spune cartea Papei în plus faţă de Evanghelii? Studiul e o analiză pe text şi o luare în considerare a celor mai serioase interpretări academice făcute în ultimii 50 de ani. E încercarea unui teolog de a îşi explica sieşi şi celor din jur pasaje care la prima vedere nu sunt foarte clare.
Cel mai adesea metoda pe care o aplică pentru a oferi această explicaţie nu este o interpretare originală, ci face uz de trimiteri la pasaje similare din Vechiul Testament. Evangheliile sunt neclare pentru omul modern în primul rând pentru că ele nu vorbesc în limbajul cu care acesta este obişnuit. Şi dacă, folosind limbajul Noului Testament, de bine de rău mai eşti obişnuit, pentru că acesta a devenit o referinţă culturală, cu limbajul Vechiului Testament nu ai decât foarte rar ocazia să te mai întâlneşti. Să luăm un exemplu foarte des citat, dar care nu vine niciodată cu o explicaţie în context. Strigătul lui Hristos pe cruce, „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” (Matei 27: 46) e interpretat totdeauna de liber cugetători ca momentul de îndoiala a lui Iisus. La prima vedere, pare exact asta, dar o citire ce face referire la Vechiul Testament ne arată că de fapt Iisus pe cruce recită Psalmul 22 al lui David (1), unul dintre cei mai trişti psalmi care invocă suferinţa poporului lui Israel, dar care rămâne un psalm, un cântec de laudă al lui Dumnezeu, căci, dacă el începe cu un strigăt de disperare, acelaşi Psalm continuă astfel: „Cei ce vă temeţi de Domnul, lăudaţi-L pe El, toată seminţia lui Iacob slăviţi-L pe El! (…) Că a Domnului este împărăţia şi El stăpâneşte peste neamuri.” Acest psalm permite o dată identificarea lui Hristos cu poporul lui Israel şi a doua oară face referi la profeţiile ce dau detalii exacte despre moarte pe cruce: „Că m-au înconjurat câini mulţi, adunarea celor vicleni m-a împresurat. Străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele. Numărat-au toate oasele mele, iar ei priveau şi se uitau la mine. Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi.” În acest context, recitarea Psalmului îi anunţă pe cărturarii veniţi să privească crucificarea că avem de a face cu împlinirea unei profeţii. Aceasta e cheia de legătură între Vechiul şi Noul Testament. Vechiul Testament anunţă ce se va petrece în Noul Testament, care la rândul lui este împlinirea unei promisiuni făcute de Dumnezeu lui Israel. Fără trimiterile de la Vechiul Testament e imposibil să îl recunoaştem pe Iisus ca Mesia, pentru ca el să fie Mântuitorul e nevoie să fie cel vestit deja şi aşteptat de Vechiul Testament.

Lamentaţie sau profeţie împlinită?
Aşadar situaţie este diferită: avem de-a face cu o lamentaţie a unui om care suferă şi are îndoieli sau cu un semn că ne aflăm în faţa unei profeţie şi a împlinirii ei? În plus, rugăciunea către Dumnezeu recitând Psalmi este o practică pe cât se poate de normală pentru orice credincios evreu. Iar finalul psalmului nu este altceva decât o anunţarea a Învierii: „Şi sufletul meu în El viază”, dar şi a faptului victoriei finale a creştinismului: „Şi se vor închina înaintea Lui toate seminţiile neamurilor”. În lumina trimiterilor din Vechiul Testament, alegerea acestor cuvinte de către Iisus pe cruce nu e o manifestare a îndoielii sale asupra propriei sale meniri şi a îndoielilor pe care noi restul oamenilor le avem faţă de prezenţa şi existenţa lui Dumnezeu cum vor filosofii, moştenitori ai lui Descartes, pentru care îndoiala este criteriul gândirii şi al umanităţii. De fapt, chiar şi această moştenire carteziană este trunchiată de referinţele moderne, căci citatul întreg este „dubito ergo cogito, cogito ergo sum, sum ergo Deus est”.
Această metodă de trimiteri şi referinţe între Noul şi Vechiul Testament o găsim peste tot de-a lungul cărţii. Ea răspunde la cerinţele moderne de a pune note de subsol şi de a nu da citate în afara contextului şi e o manifestare a metodei istorico-critice de studiu al Bibliei. Atunci când suntem gata să respingem autoritatea Bisericii pentru a interpreta pasajele evanghelice după propria noastră raţiune, e totuşi bine să ne aducem aminte şi să recunoaştem măcar autoritatea epistemică a celui care încercă să facă o interpretare după toate normele academice în vigoare în universităţi.
Un alt exemplu de trimiteri necesare între Vechiul şi Noul Testament este exact sărbătorirea Paştelui, sărbătoare specific evreiască, ce rememorează eliberarea de către Moise a poporului evreu de sub dominaţia politică egipteană. Gestul ritualic specific acestei sărbători este sacrificarea unui miel. Sacrificiile de sânge de animale aduse lui Dumnezeu în Templu sunt specifice lumii antice. Pentru creştini, sacrificiul continuă să existe, dar el nu este al oamenilor sau al animalelor, ci al lui Dumnezeu însuşi pe cruce. Hristos este mielul pascal, venit să restabilească alianţa dintre Dumnezeu şi poporul său. Un sacrificiu real, rememorat în fiecare liturghie prin transformarea pâinii şi vinului în trup şi sânge. Moartea lui Hristos în momentul sacrificiului mielului pascal în Templul din Ierusalim nu e întâmplătoare. Ea marchează schimbarea fundamentală între iudaism şi creştinism, schimbare care nu poate fi însă înţeleasă dacă nu acceptăm moştenirea iudaică a creştinismului şi nu înţelegem că venirea lui Hristos este împlinirea unei profeţii iudaice a aşteptării Mântuitorului. Paradoxul constă în faptul că tocmai aceia care ştiau clar despre existenţa promisiunii refuză să îl recunoască pe Hristos ca Mesia – dar nu vă grăbiţi să îi acuzaţi pe evrei de acest refuz, căci El dă ocazia tuturor celor ce nu sunt evrei să se convertească şi să intre în biserică.

Cozonaci, ouă roşii plus încă ceva
Cartea lui Ratzinger nu se termină ca filmul lui Mel Gibson exact în momentul central al Învierii. Ea continuă cu analiza apariţiilor lui Hristos în faţa apostolilor şi anunţă cea de-a doua venire. Acest lucru arată că Învierea lui Hristos nu este doar un miracol, ci un semn şi o promisiune pentru învierea tuturor creştinilor. Bazându-se pe textele lui Bernard de Clairvaux, Ratzinger vorbeşte de fapt despre o triplă venire a lui Hristos (2): prima venire este naşterea sa din fecioară ca om, cea de a treia este venirea în glorie, iar între ele se situează un adventus medius reprezentat de prezenţa lui Hristos în vieţile fiecăruia dintre noi: prin cuvintele sale, prin sacramente, prin euharistie, prin evenimentele prin care ni se revelează. Acest adventus medius este de fapt ocazia de a vorbi de relaţia pe care credinciosul poate să o aibă cu Hristos de-a lungul întregii sale vieţi, iar citirea acestei cărţi e şi ea unul dintre evenimentele care îţi dă ocazia acestei întâlniri şi a unei lămuriri pe probleme cât se poate de punctuale. Aş mai adăuga că interpretarea Papei nu este una strict confesioanală catolică, e un studiu pe text cu trimiteri la alte exegeze biblice, atât protestante cât şi ortodoxe, şi este prin urmare o încercare de a înţelege evangheliile ce nu se încadrează strict confesional.
Înainte de a fi o recenzie la o carte, articolul de faţă se vrea o invitaţie – haideţi să încercăm să ne documentăm din surse sigure despre ceea ce ni se propune să trăim în aceste zile. Haideţi, înainte de a judeca creştinismul, să aflăm ce spune el cu adevărat şi haideţi ca înaintea cozonacului şi a mielului, a iepurilor de ciocolată, să îl punem pe Hristos! La noi, spre deosebire de Occident, creştinismul a pierdut prin aparenta lui victorie. Spaţiul public românesc e plin de însemne cu trimiteri religioase, dar inimile noastre nu.

NOTE:

1. Joseph Ratzinger, Jesus de Nazaret, Rocher, 2011, pp. 235-236; în numerotarea ortodoxă este vorba despre Psalmul 21 al lui David.
2. Ibidem, p 327