Revoluţiile din lumea arabă, iluzia asemănării cu revoluţiile din 89.

Revoluţiile din lumea arabă, iluzia asemănării cu revoluţiile din 89.

Peste 10 ani studenţii la ştiinţe politice vor învăţa despre valul de revoluţii din lumea islamică din 2011. O serie de revoluţii legate printr-o structură comună politică suscită o explicaţie teoretică. Serille de revoluţii nu sunt un lucru rar în istorie, dar asta nu presupune nici că o revoluţie poate fi exportată automat. ( aici a fost primul eşec al revoluţiei bolşevice, imposibilitatea de a extinde revoluţia la nivelul mondial). Cele mai clasice exemple de val de revoluţii ar fi revoluţiile din 89 sau cele de la 1848. Comparaţia cu situaţia din 1989 nu poate fi evitată pe tarămul românesc de accea e bine să vedem care sunt punctele comune şi dacă aceste puncte comune sunt doar de suprafaţă sau dacă ele spun ceva despre idealul urmărit de ambele valuri revoluţionare.
Prima imagine văzută la TV cu piaţa libertăţii din Egipt cu oamenii care s-au adunat să strige înlăturarea preşedintelui „dictator” ( fără să ştii multe lucruri despre tipul de regim politic din Egipt poţi să consideri că avem de a face cu un regim autoritar din constatarea faptului că Mubarak e preşedinte de 30 de ani) şi mai apoi cu ştirile despre civilii ucişi în momentele în care îşi cereau libertatea ma făca să îmi aduc aminte de momentul Timişoara şi să fiu sentimental de partea poporului egiptean. Uite dom’le s-au gândit şi ei că nu e bine să fie numai unul la putere, un frumos semn de democratizare! Deja după comparaţia cu cazul revoluţiilor anticomuniste în capul meu s-a format următoarea schemă preşedinte rău şi exploatator şi popor bun cu idealuri nobile democratice. Cum să fii împotriva unui popor ce îşi cere drepturile democratice, împotriva unei dictaturi exercitate de un singur partid? Împotriva unei ţări care permite discriminăriile pe motive religioase( mai ales împotriva creştinilor), discriminarea femeilor şi în care sistemul juridic este insipirat din sharia, după cum o anunţă articolul 2 din constituţia Egiptului. Cetăţenii egipteni cer armatei să fie de partea lor, să îi protejeze. Din nou povestea ne aduce aminte de un alt slogan cunoscut nouă „ Armata e cu noi!”. Opoziţia cere unui lider politic să părăsească puterea la presiunea cetăţenilor săi, ce poate fi mai fieresc de atâta? Nu e asta regula democraţiei ? guvernarea poporului? Nu trebuie ca un popor să aibă dreptul să îşi exprime revolta? Să aibă libertatea de a se exprima, libertate cenzurată adeseori de regimul lui Mubarak. La o primă privire revoluţia din Egipt seamănă cu o încercare de instituire a democraţiei, cu protestele ce duc la autodeterminarea politică a unei ţări, calea spre instituirea unui regim politic stabil şi democratic. Iar noi, ca români cu amintiri revoluţionare destul de proaspete, putem spune: Oamenii au dreptul să iasă în stradă să protesteze, dacă regimul nu le dă acest drept ei trebuie să şi-l ia singuri, evident situaţiile revoluţionare sunt periculoase pentru că sunt ocazia unor abuzuri de putere politică, de influenţă economică şi cel mai grav împotriva drepturilor omului, dar revoluţiile sunt şansa schimbării. Mai ales pentru categoria, din ce în ce mai subţire a anticomuniştilor, modul în care noi am ieşit de sub comunism, poate să pară un bun argument pentru a susţine revoluţia din Egipt.
Asemănarea cu revoluţiile anticomuniste este strict de suprafaţă, ce ţine de gruparea la nivel de şir revoluţionar Algeria, Tunisia, Egipt, Siria, cum altă dată statele din est au fost grupate şi de revolta reala a maselor faţă de un lider autoritar. Principiul de domino poate într-adevăr că fie motivat de o asemănare ideologică între tipurile de regim, aşa cum ţările din est erau unite de o ideologie comunistă şi revoluţia a fost una de tip anticomunist, ţările arabe sunt descrise unitar de un şir de regimuri autoritare laice, împotriva cărora se ridică o opoziţie motivată ideologic de valorile islamice. Într-adevăr nu putem avea un şir de revoluţii atât timp cât nu avem un mesaj comun, iar acest mesaj trebuie să aibă o forţă de coagulare a societăţii. Diferenţa de esenţă cu revoluţiile din 89 este aceea că nu cei de la putere au ideologia, ci opoziţia, cei de la putere au doar abuzurile . Din această perspectivă revoluţiile din lumea arabă sunt exact opusul revoluţiilor din est, ori atât timp cât există o structură ideologică capabilă să susţină un demers revoluţionar aceast demers are toate şansele să ajungă la putere dar asta e departe de a însemna evoluţia pe calea democraţiei.
Iluzia comparaţiei cu revoluţiile din 89 ţine exact de presupunerea unei legături necesară între democratizare şi revoluţie. De fapt implicaţia democratizării în urma unei revoluţii e una destul de rară, în ciuda legăturilor pe care gândirea de stânga le face între proiectul de emancipare şi revoluţie. De fapt să luăm termenul însăşi de revoluţie folosit de presă, revoluţia presupună trecerea de la un sistem politic la un altul, ori în momentul în care scriu acest articol, nu s-a petrecut nici o schimbare de regim, ori în termeni strict tehnici avem de a face cu o revolta a populaţiei, e adevărat una consistentă numeric dar statistica nu o face să treacă de la revoltă la revoluţie, ci doar capacitatea de a schimba instituţiile politice. Dacă schimbarea de regim va reuşi vom fi avut de a face cu o revoluţie. Paradigma revoluţiei este revoluţia franceză, schimbarea de regim prin violenţă, instaurarea terorii, uciderea sistematică dar arbitrară a membrilor vechilui regim. Modelul ei este urmat cu sfinţenie de revoluţia rusă. În ce măsură aceste revoluţii au dus la democratizare?Dacă privim pe termen lung drumul de la revoluţia franceză până la democratizarea Franţei a ţinut o sută de ani, până la a III a republică care începe în 1870. Timp de o sută de ani Franţa a schimbat şapte regimuri politice, trei monarhii, două republicii, două imperii, asta da stabilitate politică! Dacă dau această umilă marjă de eroare de 100 de ani, se prea poate să spunem că şi revoluţia rusă a dus la democratizare , doar ea a fost principala cauză a contrarevoluţiilor din 89.
Nu cred însă că relaţia cauzală pe care se aşteaptă să o vadă observatorii fenomenului din Egipt este cea dintre revoluţia din 2011 şi democratizarea ţării în 2111. Lumea speră ca revoluţia să ducă la democratizarea după modelul occidental înţeleasă prin domnia dreptului, schimbări neviolente de regim şi participarea tuturor cetăţenilor la procesul decizional. Mai corect spus asta speră occidentalii să vadă în democratizarea Egiptului, probabil că cetăţenii ţării speră pur şi simplu într-un trai mai bun, ceea ce au sperat şi românii în 89. Să vedem ce şanse are Egipul să ajungă la această democratizare? Schimbări nonviolente de regim, pe asta deja au ratat-o! În momentul în care scriu la Cairo au loc lupte de stradă între susţinătorii preşedintelui şi cei ce vor demiterea sa şi presa anunţă peste 300 de victime. Domnia dreptului ? Bine bine dar care drept? Deja constituţia Egiptului ia ca sursă de inspiraţie sharia şi Frăţia Musulmană, liderii opoziţiei au ca proiect socio-politic promovarea valorilor musumane. Că aceste valori musulmane presupun sau nu lupta împotriva necredincioşilor, e discutabil , e însă cert că prin valori musulmane ei înţelege tipul de familie tradiţională în care femeia este supusă autorităţii masculine. Acest lucru e suficient pentru ca islamul să fie incompatibil cu democraţia. Eu nu susţin că tipul de familie musulmană nu este unul viabil, nici că soţii în islam îşi bat soţiile, pot foarte bine exista familii musulmane în care soţul îşi iubeşte soţia şi are grijă de ea. Doar că această concepţie asupra femeii este incompatibilă cu concepţia despre cetăţean, liber şi responsabil pentru actele sale. Democraţia presupune dreptul fiecăruia de a îşi susţine public valorile, mi se va spune şi prin urmare atăt timp cât aceste valori sunt voinţa majorităţii nu trebuie să ne opune lor. Dacă egiptenii vor un regim politic condus de o grupare islamistă cine suntem noi să ne opunem voinţei poporului? Nu mă înţelegeţi greşit, prin grupare islamistă nu înţeleg grupare teroristă, ci un tip de partid politic cu opinii bine definite asupra a cum trebuie să arate societatea , mai clar conturate decât în partidele politice clasice, pentru că sunt insipirate din Coran. Islamul este o teologie politică, o structură în care religiosul, politicul, socialul şi juridicul se amestecă. Nu există o distincţie între sfera puterii temporale şi sfera bisericii aşa cum există în cultura creştină. Regimul lui Mubarak a marginalizat acest tip de grupări pentru că era o dictatură laică, ce exclude religiosul din sfera puterii temporale. Nu cred că trecerea de la o dictatură laică la o dictatură cu baze religioase e un pas către democratizare. O să mi se spună că exagerez şi că aşa ceva nu mai e posibil în ziua de azi. Europenii au obiceiul de a crede că ceea ce petrecere la ei acasă e regula, dar acest lucru e o iluzie. Iranul poate constitui un bun exemplu de urmat pentru Egipt şi nu doar pentru ei, la fel şi pentru Tunisia, Algeria sau alte ţări foste colonii, ce au simţit mirosul democraţiei în depărtări dar au preferat păstrarea unui fond tradinţionalist religios. Un şir de revoluţii care sub justificarea democratizării unei ţări trece de la dictatură laică militară la o ideologie dominantă, dar aleasă democratic îmi aminteşte de povestea alegerii prin voinţa majorităţii a lui Hitler şi mă face să am dubii în ce priveşte acest criteriu formal de stabilire a democraţiei voinţa majorităţii. Dacă egiptenii o dată reintraţi la casele lor vor dori să voteze pentru schimbarea de regim şi vor acorda votul lor Frăţiei Musulmane , constituită în opoziţie, criteriile formale ale democraţiei vor fi satisfăcute dar nu şi fondul ei.
Oricum până la acest punct mai este, deocamdată avem de a face cu un conflict de stradă în care oamenii îşi „rezolvă” disputele politice aruncând cu pietre! Iar armata refuză să intervină ca să nu crească numărul de victime. Ce rost mai are un stat dacă nu e capabil să asigure cel puţin securitatea cetăţenilor săi şi dacă nu mai are monopolul violenţei?