Geografia spirituală a Parisului

Panteonul e aşezat pe un deal, denumit Montaigne Sainte-Geneviève, de acolo el domină tot peisajul din împrejurimi, facultatea de drept, primăria, Sorbona, Turnul Eifel. Panteonul este o bună lecţie de teologie politică, o simplă vizită o sa îţi spune mai multe decât cărţi întregi despre desacralizare şi despre simulacrul de investire cu sacru a unor obiecte cărora le lipseşte acest caracter.

Un templu al Republicii
În primul rând, ce este Panteonul? Este un templu dedicat patriei, Republicii Franceze, un loc de cult şi un cimitir, pe care republica se fondează – pe rămăşiţele pământeşti ale „sfinţilor” republicii: politicieni, filosofi, oamenii de ştiinţă, toţi cei ce au crezut în religia omului. Putem să îi găsim aici pe Voltaire, Rousseau, Gambeta, Condorcet, Jean Monet, personalităţile politice ale Republicii şi câteva dintre personalităţile marcante ale Franţei care nu au cerut să intre în Panteon, cum ar fi scriitorii Dumas, Hugo, Zola şi oamenii de ştiinţă Pierre şi Marie Curie, Paul Langevin, Jean Perrin. Marat – primul intrat în Panteon – a fost scos cu ocazia descoperirii unei corespondenţe cu regele, deci atenţie, nu este vorba despre fidelitatea faţă de ţară, ci faţă de Republică, ca instituţie sacră. Aş vrea să fie clară poziţia mea, ce nu se vrea o critică la adresa personalităţilor înmormântate aici, ci doar faţă de ideea Pantheonului – ele sunt prea diverse pentru a fi tratate împreună, iar pe scriitori şi fizicieni îi privesc chiar cu simpatie.
Cum intri în criptă, te întâmpină la stânga şi la dreapta Voltaire şi Rousseau, ce şi-au câştigat cu adevărat dreptul de a fi aici. Unii dintre puţinii filosofi, alături de Marx, care chiar se pot lăuda că au reuşit să schimbe lumea. Voltaire, un adversar declarat al creştinismului, ce considera cu nonşalanţă că religia va exista atâta timp cât vor exista imbecili (spre deosebire de el, Marx, pare un gentleman, căci le oferă creştinilor măcar scuza alienării), este personajul ideal pentru a deschide acest templu laic, acest cult al eroilor şi al patriei ce înlocuieşte transcendentul cu un imanent politic. Fără „Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni” şi fără „Contractul Social”, i-ar fi fost greu Revoluţiei franceze să găsească un fundament, iar dacă cineva crede că oamenii sunt egali şi că trebuie să îi mulţumim lui Rousseau pentru această afirmaţie, îl invit să citească ce spunea filosoful despre femei! „Par la loi même de la nature, les femmes, tant pour elles que pour leurs enfants, sont à la merci des jugements des hommes” Las citatul în franceză pentru a arată că există totuşi un punct demn de admirat la filosofii iluminişti, calitatea limbii franceze utilizate.

Biserică, templu şi iar biserică
Pentru a înţelege mai bine fenomenul reprezentat de Panteon putem să privim istoria locului. Clădirea a început să fie construită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ca biserica Saint Genevieve, patrona spirituală a Parisului. Între 1791 şi 1793, biserica devine, în urma Revoluţiei, templu republican. Sub primul şi al doilea Imperiu, ca şi în timpul monarhiei din iulie, redevine biserică, pentru ca sub a doua Republică să redevină Templu al Umanităţii. Bănuiesc că acest apelativ l-a umplut de mândrie şi fericire pe Auguste Compte, care plănuia să facă din catedrala Notre Dame un astfel de templu.
Sintetizând, de fiecare dată când Franţa a devenit republică, Panteonul a servit acest cult, cum a redevenit monarhie, Panteonul a redevenit biserica Saint Genevieve. Această istorie a panteonului versus biserică s-a văzut în arhitectura locului prin înlocuirea crucii din vârf pe rând cu un drapel, cu o statuie, apoi iar cu o cruce, apoi iar cu un drapel. Politic, ea se citeşte printr-un ateism declarat al Republicii şi o alianţă între biserică şi monarhie şi apoi imperiu. Astăzi acest ateism se numeşte laicitate. Această ultimă alianţă nu este neapărat una fundamentală, cât mai repede una conjuncturală, motivată de anticlericalismul republicii.
O anecdotă spune că în urma unei retrocedări a Panteonului către Biserica Catolică, s-a propus scoaterea lui Voltaire – se spune că Ludovic al-XVIII-lea ar fi spus: „Lăsaţi-l, e o pedeapsă suficientă să asculte liturghia în fiecare zi!”
Ce mă deranjează în mod profund în acest monument este instrumentalizarea ştiinţei. În mijlocul Panteonului, în locul altarului, este pendulul lui Foucault, nu, nu al lui Michel Foucault, ci a lui Leon Foucault, experiment realizat în 1851 pentru a demonstra faptul că Pământul se mişcă. Traiectoria unui pendul este fixă, însă ceea ce se poate observa pe parcursul a câteva ore este că aceasta se modifică, motivul fiind faptul că punctul de care este prins pendulul, tavanul Pantheonului, se mişcă o dată cu rotaţia Pământului.
Prezenţa lui în Pantheon arată voinţa politică de a propune cetăţenilor un spirit ştiinţific eliberat de orice influenţă religioasă. Filmuleţul, care acompaniază prezentarea pendulului, vorbeşte despre această experienţă care demonstrează poziţia umilă a omului în univers, care însă se ridică prin cunoaştere la demnitatea de… „ poussiere pensante” – o calchiere peste „roseau pensant” a lui Pascal, care însă îl plasa sub graţia lui Dumnezeu, ce dispare din ecuaţia republicană franceză. Ştiinţa este instrumentalizată astfel încât vizitatorul inocent să creadă într-o o alianţă între spiritul democratic şi spiritul ştiinţific, şi într-o opoziţie funciară între religie şi ştiinţă. Această nefericită situaţie este bazată pe faptul că Biserica Catolică l-a preluat pe Aristotel integral, adică inclusiv cu sistemul său astronomic şi cu fizica sa, potrivit căreia Pământul este în centrul Universului.

Despre sacralizarea politicului
Să vedem cum se desfăşoară acest proces specific de teologie politică, de reutilizare a sacrului. Avem un obiect recunoscut de comunitate ca fiind sacru, biserica, simbol a lui Dumenezeu pe pământ. Dacă ne-am rezuma la distrugerea ei, nu ar fi suficient, oamenii şi-ar găsi repede o altă credinţă, obiectul trebuie păstrat şi reinvestit cu un alt sens, biserica devine templu secular, simbol al Republicii pe pământ. Procesul este în esenţă unul genial, nu le oferim ocazia cetăţenilor să se revolte pentru pierderea suferită, ci le propunem o alternativă, una în care să îşi investească toată dragostea, pentru care să fie gata să moară şi, mai grav, să fie gata să ucidă!
Noul obiect de cult ales nu este unul abstract, cum ar fi raţiunea, ci unul concret, apropiat de sufletul omului, patria. I se dă însă o interpretare nouă, în care patria a devenit a tuturor, în momentul în care a încetat să fie a regelui. Avem un dublu proces de desacralizare: primul, cel a regimului politic – schimbarea regelui, investit prin puterea divină, cu puterea republicii, investită prin voinţa generală, şi al doilea, de schimbare a vechiului cult catolic cu un cult al umanităţii. Procesul este prezentat ca fiind o desăvârşire a procesului de educaţie, care, prin studiul ştiinţei, a ajuns la concluzia că nu are nevoie de ipoteza numită Dumenezeu, după cum spunea Laplace. Nu în ultimul rând, cultul eroilor îşi are propria importanţă – ce este acest cult al eroilor altceva decât cultul strămoşilor, ce leagă afectiv oamenii de o bucată de pământ, pentru că aceasta este locul unde sunt îngropaţi părinţii? Câteva comportamentele specific umane, căutarea sacrului şi cultul strămoşilor, sunt redirecţionate şi reinventate devenind cultul Republicii şi cultul eroilor fondatori ai naţiunii.
Şi ca un ultim gând despre sacralizarea politicului, nu vi se pare că Panteonul seamănă un pic cu San Pietro din Roma? O să răspundeţi raţional că teoriile conspiraţiei sunt excluse, dat fiindcă a fost construit pentru a fi biserică, aşa că asemănarea cu San Pietro poate fi firescă. Da, doar că gândul la această asemănare „întâmplătoare” îmi dă fiori metafizici… Panteonul domină de la înălţimea sa multe dintre instituţiile celebre ale Parisului, dar există, pe un alt deal, mai înalt decât cel al Panteonului, la Montmartre (numele vine de la Mont des Martyres, pentru că aici este plasat martirul Sfântului Denis, primul episcop al Parisului) o clădirea ce îi poate face concurenţă. La o înălţime ce domină tot Parisul, o altă construcţie realizată, tot prin voia Republicii, în semn de penitenţă pentru păcatele acumulate, pe locul unei foste abaţii benedictine, distrusă la Revoluţie, se ridică Basilica Sacre Coeur.