Realitatea transdiciplinară

Credeţi că a vorbi despre real şi despre realitate e desuet? Autorii cărţii „Realitatea transdiciplinară” (Gabriel Memelis, Adrian Iosif şi Dan Răileanu), apărută la Curtea Veche în 2010, arată că subiectul este la fel de prizat ca şi în evul mediu, ba chair poate mai interesant datorită noilor evoluţii din mecanica cuantică. Ce este real? Care este distincţia dintre ceea ce văd şi ceea ce este? Care este criteriul pentru care care pot afirma cu certitudine că ceva este? Cum pot cunoaşte ceea ce este? Sunt întrebări universale, în sensul că au preocupat oamenii dintotdeuana şi că aceştia nu au putut oferi răspunsuri definitive la aceste probleme.
Să fie acesta un motiv pentru care au repudiat oamenii metafizica? Spre deosebire de ştiinţele naturii, ce oferă răspunsuri progresive despre lucrurile din jur, metafizica nu poate oferi acest tip de progres cumulativ – de la Parmenide şi Thales, trecând prin Descartes şi Kant până la Einsetein, Heisenberg şi Bohr toţi au încercat să propună sisteme diverse, care să ofere criteriile potrivit cărora putem răspunde coerent la întrebările de mai sus. Cartea de faţă se vrea atât o istorie a problemelor, cât şi o încercare de a oferi schiţa unui răspuns propriu: realitatea trandisciplinară, etichetă nu foarte fericită la care vom reveni. Aşadar cartea poate fi citită la două niveluri – unul e cel al istoriei şi al filosofiei ştiinţei, domeniu foarte la modă în occident de vreo 50 de ani, dar care la noi nu s-a manifestat până acum decât sub forma epistemologiei, adică a teoriei generale despre cunoaştere; de altfel, vreau să salut această încercare românească de a oferi publicului larg instrumente pentru a intra în acest domeniu al popularizării ştiinţifice la care se adaugă raţionamentele filosofice pe baza acelor informaţii. Pe piaţa românească probabil aţi văzut deja colecţia de la Humanitas dedicată ştiinţei, dar din această colecţie lipsesc două lucruri: partea care ţine efectiv de istoria ştiinţei, foarte clar şi concis dezvoltată în cartea de faţă, şi contribuţiile româneşti.
Cel de al doilea nivel de lectură al cărţii este cel al paradigmei realităţii transdiciplinare în care se înscriu cei trei autori. Expresia „realitate transdisciplinară” este ambiguuă, primul sens îl poate bănui oricine, iar tripla împărţire a cărţii în perspectiva teologiei, a filosofiei şi a ştiinţelor naturii, ce încurajează în această interpetare, conduce spre imaginea întâlnirii între mai multe domenii de studiu care se intersectează toate în încercarea de a răspunde la întrabarea ce este realitatea şi cum poate fi ea cunoscută.
Al doilea sens merge un pic mai departe şi asumă că metodele folosite se aseamănă, adică la nivelul epistemologiei există o asemănare între modul în care gândeşte un om de ştiinţă şi modul în care gândeşte un teolog sau un filosof. Omul de ştiinţă, ca şi filosoful, foloseşte gândirea critică, pune sub semnul întrebării orice afirmaţie pentru care nu avem criterii suficiente şi necesare pentru a o susţine. (Ce înseamnă criterii necesare şi suficiente diferă însă între cele două domenii, după Popper criteriul demarcaţiei este posibilitatea de a falsifica o teorie, lucru imposibil în filosofie sau în teologie). Filosoful, ca şi teologul, nu foloseşte matematizarea realităţii, ci conceptele şi argumentele, şi construieşte sisteme logic posibile, care încercă să ofere o explicaţie asupra lumii în concordanţă cu şcola de gândire în care autorul se înscrie.
Teologul, ca şi omul de ştiinţă, spre deosebire de gândirea simţului comun, este totdeuna gata să ofere o prioritate teoriei asupra experienţei sensibile. Această prioritate este pe de o parte cronologică ¬– fără un sistem de interpretare asupra lumii, informaţiile pe care le culegem despre aceasta nu pot fi decodate – cât şi epistemologică, teoria oferind prisma prin care informaţiile sunt interpretate. Schimbând teoria, sensul pe care îl au datele empirice se schimbă şi el. Această teză despre asemănarea metodologică, bazată pe prioritatea teoriei faţă de datele simţului comun, între teologie şi ştiinţe, este bine argumentată de Gabriel Memelis. El arată cum „distanţarea subiectului cunoscător faţă de «realismul bunului simţ», care a dus la naşterea ştiineţei moderne, s-a produs sub auspicii compatibile cu premisle teologiei, în general” . Vulgarizând, simţul comun, cu care toţi oamenii sunt dotaţi, şi de care depinde supravieţuirea concretă a animalului în biosfera lui naturală, nu este mai înclinat să accepte discontinuitatea materiei, spaţiile enorme goale dintre doi atomi, în condiţiile în care el se întălneşte cu impenetrabilitatea şi continuitatea vizibilă a mesei din faţa sa, decât este să accepte învierea morţilor.
Al treilea sens al expresiei „realitatea transdiciplinară” este acela că ar exista o anumită concordanţă între ceea ce spune, să zicem, fizica şi ceea ce spune teologia. Aici am ajuns pe panta alunecoasă a probelemei, care riscă transformarea domeniului într-un talmeş balmeş ideologic; de altfel şi autorii cărţii oferă câteva exemple despre cum nu trebuie purtat acest celebru deja dialog între ştiinţă şi teologie. Dacă prin asemănarea de conţinut se înţelege că teologia a descris deja de la sfinţii părinţi structura realităţii fizice, pe care o descoperă abia acum ştiinţa modernă, panta alunecoasa s-a transformat în prăpastie datorită erorii, făcute uneori de umanişti, de a crede că în spatele descrierii în propietăţi şi cuvinte a unor entităţi fizice stau altceva decât ecuaţiile matematice care definesc acea entitate.
Aşadar, rezumând, realitatea transdiciplinară are trei sensuri: unul etimologic, al imposibilităţii de a oferi o viziune complexă asupra conceptului de realitate altfel decât folosind toate domeniile de studiu existente – acest sens este în ultimă instanţă unul banal şi, în afară de asumpţia că aceste domenii nu pot fi reduse unul la celălalt, nu oferă probleme în a fi acceptate. Al doilea sens este cel al vecinătăţii şi al împrumutului epistemologic, o modalitate de a gândi specifică unui domeniu poate fi folosită şi în altul. Această afirmaţie nu este una de ordin metafizic, ea poate fi foarte uşor testată empiric, iei metodologia unei ştiinţe şi vezi dacă ea dă rezultate în alta. Pe de altă parte, afirmaţia nu este una generală, dacă biologia poate împrumuta metodele fizicii, pe bucăţi determinate ale domeniului, care pot fi matematizate, la fel ca şi în fizică, biologia nu suportă acelaşi tip de abordare generală a realităţii ca şi materia nevie. Totuşi, această încercare metodologică este încurajată în comunitatea ştiinţifică, însă doar ca un artificiu la care apelezi atuni când eşti în pană de insipiraţie. Trebuie însă să ţinem cont aici de modelul imperialist al fizicii, care a dat canonul pentru a distinge între ceea ce este ştiinţă şi ce nu şi care a creat un complex de inferioritate absolut al umaniştilor, ce încercă uneori să maimuţărească fizica – vezi exemple de critici literari care calculează densitatea conceptelor dintr-un eseu (număr de apariţii per suprafaţă) sau a eticienilor care caută sursele comportamentului moral uman în comportamente ce par similare la animale, sau, de ce nu, a tezelor în teorie politică despre cetatea ideală la Platon, care pleacă plin de avânt prezentând ipotezele pe care cercetarea le va testa.
Al treilea sens, al compatibilităţii şi asemănării de conţinut, este însă cel mai criticabil. Afirmarea unei asemănări de conţinut, tributară gândirii metaforice, între o entitate fizică, o dogmă teologică şi un concept filosofic, creează o combinaţie-trotil, căreia e foarte greu să îi rezişti, în pofida detaşării metodologice a cercetătorului, care la rece ştie că vorbeşte despre trei descrieri diferite ale realităţii, ce nu au cum să se suprapună într-o vizune non-reducţionistă, aşa cum vrea realitatea transdiciplinară să ofere.
Dar de unde provine această concepţie despre realitatea transdiciplinară? Cei trei autori se reclamă de la teoria lui Basarab Nicolaescu bazată la rândul ei pe cea a lui Heisenberg, de nivele de realitate. Imaginaţi-vă realitatea ca pe un tort cu multe niveluri diferite, gustul nivelului de ciocolată nu este acelaşi cu cel al nivelului de vanilie şi nici cu cel al cremei de căpşiuni, dar toate contribuie la gustul care se va crea în momentul degustării, ce combină toate aceste niveluri (din tort mănânci vertical nu orizontal). Tortul nu e complet dacă vreunul din straturi lipseşte şi nici unul din straturi nu poate fi explicat prin apel la straturile inferioare sau superioare. Depăşind gastronomia, fiecare nivel de realitate are propriile concepte care pot să îl descrie şi propriile legi de funcţionare, prin urmare ideea unei pluralităţi de discipline care să lucreze la descrierea şi înţelegerea realităţii este înrădăcinată în această imagine asupra lumii, dar poţi fi adeptul transdiciplinarităţii şi fiind un relativist postmodern, care nu crede că există ceva pe care să îl numim realitate şi care acceptă transdiciplinaritatea decât la nivel metodologic.
În acest punct, am depăşit caracterele dedicate unei recenzii fără să intru măcar un pic într-o dezbatere de conţinut. Teza principală a cărţii, pe care o enunţă Gabriel Memelis, este accea a compatibilităţii dintre spiritul ştiinţific modern şi creştinism bazată pe retragerea creditului epistemic acordat nivelului experienţei imediate şi primatului theoriei faţă de empiric. Teza este plauzibilă şi destul de bine argumentată, nu este locul aici să reiau argumentele autorului. Problema este că ea poate fi foarte uşor generalizată, nici religiile orientale nu oferă credibilitate simţului comun, ba chiar o fac într-o manieră mult mai radicală decât creştinismul, asumpţia că totul este maya presupune o negare absolută a simţului comun, atât de radicală încât face imposibilă orice discurs, exceptându-l pe cel paradoxal şi metaforic, asupra realităţii.
Ceea ce este specific teoriei fizice moderne este o anumită prioritate epistemologică a teoriei faţă de experienţă, omul de ştiinţă nu pleacă aşa cum suntem înclinaţi să credem de la observaţii, ci pleacă de la o teorie iniţială asupra fenomenelor pe care le testează, urmând ca această teorie să fie îmbogăţită după confruntarea cu faptele. La fel şi teologul pleacă de la dogmă, de la revelaţie şi încercă să interpreteze fenomenele vieţii cotidiene, prin prisma acestei teorii deja date (spre deosebire de fizician, teologul nu vrea însă să îmbogăţească teoria, pentru că atunci când o face se numeşte erezie şi urmează să fie excomunicat). Dar nici filosoful nu acţionează diferit, el are un sistem de idei prin care încearcă să explice lumea, apelând apoi la exemple pentru a o ilustra. Dar toate aceste convergenţe nu spun altceva decât că omul este o fiinţă theoretică, ce nu funcţionează plecând de la empiric, ci de la o anumite ipoteze despre cum sunt lucrurile de fapt, pe care apoi încercă să le testeze (omul de ştiinţă), argumenteze (filosoful) sau ilustreze (teologul). Dar această premisă este una despre natura cunoaşterii umane şi nu despre ceea ce este real şi despre cum avem acces la el. Ceea ce ne aduce în punctul în care, dorind să facem metafizică, ne satisfacem cu epistemologia, fără a ajunge la nivelul de conţint, care pare a fi adevărata miza a transdiciplinarităţii.