Disecând epoca de Aur. Şcoala de vară de la Râmnicul Sărat

În perioada 22 august -28 august a avut loc la Râmnicul Sărat o şcoală de vară, organizată de IICMER, dedicată istoriei comunismului. Plasată strategic atât în timp – ziua de 23 august a fost „sărbătorită” prin câteva conferinţe despre experienţele celor ce au trecu prin închisorile comuniste –, cât şi în spaţiu, în jurul închisorii de la Râmnicul Sărat unde au fost încarceraţi Coreneliu Coposu, Ion Mihalache, Ion Diaconescu, lideri ai partidelor istorice, dar şi Vasile Luca sau Gherghe Plăcinţeanu, căzuţi în dizgraţiile Partidului (asta pentru a ne arăta că Partidul este egal, îi tratează pe toţi în mod nedrept), şcoala de vară a intenţionat să ofere tinerilor informaţii despre istoria recentă. Majoritatea participanţilor au fost studenţi la istorie, dar şi la ştiinţe politice sau la drept, din toată ţara.

Între iertare şi uitare
Şcoala de vară a debutat cu o vizită la închisoarea de la Râmnic şi cu o întâlnire cu câţiva deţinuţi politici ce povestesc despre experienţele lor. Această întâlnire a fost impresionantă nu doar din cauza suferinţelor evocate, cât mai ales datorită tipurilor umane întâlnite; am văzut într-un final – ceea ce nu mai văzusem de ceva vreme – nişte români care nu sunt relativişti, care, după câte au îndurat pentru ţara aceasta în al Doilea Război Mondial şi apoi în temniţe, sunt încă patrioţi şi ar mai fi dispuşi la vârsta lor (în jur de 90 de ani) să mai lupte pentru România. Lansez rugămintea să scrie la redacţia revistei toţi cei care ar fi dispuşi să lupte pentru ţară! Probabil că atitudinea lor ţine de un anume tip de educaţie care lipseşte cu desăvârşire generaţiilor mai tinere, pentru care patriotismul este o etichetă abstractă.
În aceeaşi după-amiază a urmat o prezentare cu un caracter mai general despre istoria închisorii. Este de reţinut faptul că închisoarea apare ca una de drept comun în timpul lui Carol I şi apoi reprezintă un „popas” şi pentru legionari, printre care e suficient să îi enumerăm pe Căpitan şi pe Horia Sima. Regimul de detenţie special merită amintit, regula numărul unu a închisorii era să li se interzică deţinuţilor să vorbească unii cu alţii; se pune despre Coposu că, după ieşirea din închisoare, nu mai putea să articuleze cuvinte. Dar această interdicţie nu a oprit realmente comunicarea, cei care ştiau codul morse l-au adaptat pentru a transmite mesaje tuşind sau scuturând bocancii de noroi.
Pentru a particulariza informaţiile generale a fost invitată să invoce memoria lui Ion Bărbuş şi a lui Victor Anca, ambii deţinuţi politici în închisori comuniste, Anca Cernea. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că eliberarea din detenţie nu înseamnă şi a scăpa de urmărirea Securităţii, viaţa fostului deţinut este monitorizată în cele mai mici detalii (sunt pagini întregi scrise despre câinele uneia dintre familii, de pildă) de cei ce îşi dedică existenţa ascultării vieţii celorlalţi, după numele filmului german despre acelaşi subiect. Aceste informaţii asupra urmăririi provin din cele 26 de dosarele de la CNSAS ale celor doi deţinuţi. În acest context nu putem să nu ne întrebăm cum se poate face o reconciliere cu trecutul? Avem datoria de a păstra vie memoria, dar şi de a ierta, cum pot merge cele două împreună?

Cu urechea la peretele vecinului
Temele abordate de conferenţiari sunt foarte diverse, ele variază de la folclorul construit al perioadei comuniste, cu baladele dedicate Lenuţei tractoristra, până la istoria dizidenţei din Republica Moldova sau a celei din Germania democrată. Cum nu pot să le trec în revistă pe toate, voi da doar câteva repere ce mi-au rămas vii în memorie. O prezentare foarte interesantă a fost cea profesorului Augustin Ioan de la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti, care a vorbit despre arhitectura din totalitarism. Un punct central al prelegerii sale a fost acela că nu există per se o arhitectură comunistă aşa cum suntem tentaţi să denumim cu toţii, la grămadă, clădiri ca blocurile comuniste, Casa Poporului sau Casa Scânteii; ceea ce face ca o arhitectură să fie specifică regimului comunist este relaţia dintre construit şi ne-construit, este vorba despre un joc al impresiilor pe care această arhitectură este menită să le creeze (trebuie subliniat că majoritatea arhitecţilor contemporani se consideră heideggerieni şi cred în mod serios că filosoful german a scris special pentru ei). Spre exemplu, ceea ce individul simte în faţa Casei Poporului este sentimentul sublimului, în înţelesul lui kantian, e un fel de mysterium tremendum, ce face individul să se simtă mic şi insignifiant în faţa măreţiei reprezentate de acest simbol al regimului. În ceea ce priveşte blocurile, acestea distrug echilibrul dintre privat şi public, dintre sfera intimă şi sfera publică. Într-un fel, munca Securităţii ca instituţie de supraveghere a devenit doar o muncă de coordonare şi centralizare a informaţiilor în măsura în care acestea se puteau afla foarte uşor, prin perete, şi în măsura în care exista un număr considerabil de vecini dispuşi să practice acest „sport” al trasului cu urechea.
O altă prelegere interesantă a fost cea a istoricului Cristian Vasile, care a vorbit despre statutul arhivelor. Contrar legii, ce presupune declasificarea dosarelor după 30 de ani, statutul efectiv al dosarelor depinde de voinţa directorului acelor arhive. Pe lângă CNSAS şi Arhivele Naţionale de care a auzit toată lumea şi care momentan sunt deschise, mai există o mulţime de alte instituţii care deţin arhive catalogate ca fiind de interes public: Arhiva Ministerului de Interne (ca de altfel a oricărui alt minister), Arhiva Institutului Naţional de Statistică (ce secrete de stat importante se pot ascunde acolo, astfel încât să refuze accesul istoricilor?), Arhiva Secretariatului de Stat pentru Culte, Arhiva BOR, Arhiva Arhiepiscopiei Romano-Catolice.
Se pare că viaţa unui istoric este o adevărată aventură în condiţiile în care nu există un drept de a studia în arhive, ci doar un privilegiu care ţine de bunăvoinţa celor ce le conduc, în condiţiile în care unii directori permit istoricilor să citească acele arhive, dar nu le permit să folosească public această informaţie, sau în condiţiile în care nu li se permite să intre cu încărcătorul de la laptop, pe motiv că ar consuma din curentul plătit de către acea instituţie. Astfel stând lucrurile, nu mă pot abţine să mă întreb cum se poate face o cercetare academică serioasă fără acces la surse şi nu pot decât să fiu fericită că specializarea mea îmi permite să lucrez cu documentele publicate şi nu sunt obligată să cer să intru în arhive.
O prelegere demnă de menţionat a fost şi cea a lui Mirel Bănică asupra problematicii nostalgiei. Cum se poate să nu idealizezi trecutul în condiţiile în care nostalgia este un sentiment natural specific uman? Cum să faci distincţia între vremurile lui Stalin şi vremurile în care bunicul era tânăr şi iubit de femei? Oamenii au sentimente puternice legate de tinereţea şi de copilăria lor, care sunt lipite peste un context istoric concret, cum să faci să priveşti în trecut fără a ajunge la ideea că era mai bine, doar pentru că eram mai tineri şi mai frumoşi pe atunci? Un element percutant este descrierea lui Mirel Bănică despre folosirea nostalgică a epocii comuniste în publicitate, ce propune promovarea unui produs prin apelul la „amintiri din epoca de aur”, după numele altui film dedicat perioadei.

Demonismul comuinismului
A urmat şi o parte comparativă, Fundaţia Konrad Adenauer a invitat doi foşti dizidenţi din RDG: Ulrich Schacht, scriitor, şi Vera Lengsfeld, din Cercul de Pace Pankow. Această parte comparativă ne face într-un fel să ne simţim bine, ei, până şi la nemţi s-au putut întâmpla lucruri urâte, uite că şi ei au închis oameni pentru ideile lor politice! Ceea ce nu ne mai face să ne simţim aşa de bine este partea despre reacţia Bisericilor Evanghelice de rezistenţă împotriva acestor anomalii sau partea despre reacţia de „curaj civic” în faţa arestărilor abuzive.
Şcoala s-a încheiat cu o vizită la Jilava, într-adevăr, ce îţi poţi dori mai mult într-o zi toridă de vară decât să intri la răcoare? Este vorba despre vizita Fortului 13 Jilava, partea închisorii construită sub pământ, inundată de nenumărate ori şi utilizată de comunişti pentru deţinuţii politici. Nu am talent literar pentru a descrie imaginile din închisoare, tot ceea ce pot spune e că după o jumătate de oră nu mai puteam respira şi am început să tuşesc ca după o lungă boală, amănuntul este important întrucât multe dintre aceste celule erau dedicate bolnavilor de TBC. Mi-aş dori ca toţi comuniştii francezi, să zicem, pentru că pe ei îi cunosc mai bine, să fie obligaţi înainte de înscrierea în partid să dea o tură pentru o ora pe la Jilava.
Cursurile de relaţii internaţionale despre realpolitik îmi permit să înţeleg că anumite formaţiuni politice, pentru a îşi asigura un viitor netulburat, îşi elimină fizic adversarii. Ceea ce nu pot să înţeleg este de ce un regim politic optează pentru chinuirea lor – să îi supună zilnic unui program absurd şi unor condiţii inumane. Singura ipoteză este cea a demonismului comunismului, altfel nu pot să găsesc nici o explicaţie, potrivit logicii umane, pentru care chinuirea sistematică a lui Ion Mihalache, ce a murit de altfel în puşcărie, să ajute construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate.
În încheiere, ceva legat de specificul acestei şcoli de vară: spre deosebire de alte şcoli de vară, ţinute la mare sau la munte în hoteluri de patru stele, cum a fost cea organizată de către ANSIT în an de criză, la Sinaia, care pun foarte tare accentul pe socializare şi pe distracţia în gaşcă, aceasta a fost mult mai ascetică, tradiţionalele ieşiri de seară la băutură au fost înlocuite de vizionarea unor filme despre perioada comunistă, iar joculeţele de socializare cu dezbateri despre comunism, creştinism, trecerea de la comunism la capitalism, coordonate de Mihai Neamţu, ce s-a ocupat de tot ce ţine de organizarea intelectuală a şcolii de vară şi care de altfel a susţinut şi o prelegere despre încercările de banalizare a studiului comunismului, care se opresc la reproducerea faptelor fără a fi în stare să se ridice la înălţimea conceptelor şi fără să propună o analiză teoretică consistentă. Tematica şcolii este foarte utilă şi studenţilor români, mulţi dintre participanţi erau născuţi în 1989 şi prin urmare nu puteau avea amintiri despre subiect; aş sugera organizatorilor însă o extindere a grupului ţintă la tineri din întreaga Europă, de ce nu ar fi invitaţi, pe viitor, tineri neomarxişti să participe la astfel de evenimente?

Publicités

Poster un commentaire

Classé dans Non classé

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s