Joi, pe 16 iunie, a avut loc la Institutul de Investigare al Crimelor Comunismului, în cadrul seriei de conferinţe Monica Lovinescu, o conferinţă a lui Vladimir Tismăneanu, despre comunism ca religie seculară. Prezentarea sa a fost completată de cea cu aceeaşi temă a lui Vlad Mureşan. Această serie de conferinţe e motivată de nevoia de a conserva memoria în contextul în care comunismul însuşi are fobia memoriei, pentru că sistemul s-a bazat pe un proces constant de falsificare a trecutului, aşa cum a arătat şi Alain Besançon în cartea sa „La Falsification du bien” despre Orwell şi Soloviov.
Religia politică
Principala idee de la care pleacă prelegerea lui Vladimir Tismăneanu este aceea că splendoarea şi mizeria comunismului provin din faptul că acesta e o religie politică, este un regim politic bazat pe o ideologie salvatoare ce deţine o eshatologie revoluţionară. Raymond Aron încă din 1944, de pe vremea când era director la France libre, foloseşte expresia de „ religii seculare” şi de „ mistici temporale” pentru a descrie atât comunismul cât şi nazismul, cu deosebirea între cele două că în timp ce nazismul este o patologie a particularului, comunismul este o patologie a universalului. Mistica revoluţionară e răspunsul la întrebarea de ce comunismul a reuşit să fascineze atâţia oameni. Una dintre mirările cercetătorilor în arhive, subliniată de profesorul Tismăneanu, este că aceea că în majoritatea cazurilor membrii partidelor comuniste chiar credeau în ideologie şi nu erau doar nişte oportunişti politici. Iar această credinţă este explicată prin regula celor 3M activaţi de comunism: Magie, Miracol, Mistică.
Prezentarea lui Vlad Mureşan, profesor de filosofie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj pleacă de la titlul unei cărţi „Călăuza ateismului” descoperită într-un anticariat. Titlul, ce aduce aminte de filmul lui Tarkovski, se încadrează foarte bine în contextul religiilor politice. Ca să pleci de la Nimic şi să ajungi Nicăieri ai cu adevărat nevoie de o călăuză, comentează ironic Vlad Mureşan. Marxismul apare ca un proiect de răspuns la criza modernităţii stârnită de Nietzsche, un răspuns ce încercă să salveze problema sensului înlocuind eshatologia creştină cu o eshatologie umanistă. Termenul eshatologie nu este ales întâmplător ca să se potrivească interpretării prin prisma religiilor politice. El atrage atenţia asupra faptului că sistemul comunist se prezintă pe sine ca o apocalipsă, ca o judecată finală a capitalismului şi a burgheziei ce va duce la distrugerea totală a răului în interiorul său. Comunismul se vrea un tribunal al istoriei în faţa căruia se prezintă toţi cei ce au trădat umanitatea în numele individualismului burghez sau a individualismului naţionalist de tip fascist.
Dubla desacralizare
Comunismul este, în termenii conferenţiarilor, o inversare a sintagmei din rugăciunea Tatăl Nostru, „Precum în cer, aşa şi pre pământ”, ce reuşeşte un dublu proces de desacralizare a cerului şi de desacralizare a politicului.
Abordarea aceasta prin prisma religiilor politice nu este una nouă, despre ea se vorbeşte în mod constant în ultimii 50 de ani, ceea ce cred că este important de subliniat şi nu am găsit explicat în literatura de specialitate este principalul motiv de „fecunditate” al acestei abordări. Evident, analogia este justificată de rolul jucat de istoria partidului care se prezintă ca o biserică pentru credincioşi, de faptul că adepţilor li se cere supunere de tip religios, de faptul că există un punct central de reper – Moscova –, aşa cum în creştinism există Roma, de faptul că există congresele partidului în care se stabileşte corectitudinea dogmei, cum în creştinism au existat concilii ecumenice.
Dar, pe lângă capacitatea unei astfel de teorii de a explica fascinaţia comunismului, această abordare are o utilitate marginală esenţială. Multe dintre textele filosofice critice la adresa marxismului aduc obiecţii comunismului din interiorul sistemului, fără să scape de mrejele ideologiei. Chiar atunci când conţinutul este unul critic, forma de manifestare a criticii este cât se poate de ideologică şi, prin urmare, inutilă pentru oamenii de rând, insensibili la subtilităţi dialectice (din fericire!).
Analiza prin perspectiva religiilor politice oferă şansa de a vorbi despre ideologie în termeni ne-ideologici şi, prin urmare, de a construi o abordare ce ne oferă o imagine de ansamblu exterioară. Cărţi precum cea a lui Kolakowski despre „Principalele curente ale marxismului” sunt ideale pentru a înţelege genealogia filosofică a marxismului şi pentru a sesiza diferenţele dintre mai multe tipuri de marxism, dar ele nu pot servi ca dezvrăjire de ideologie. Gânditorul polonez critică din interior, dar are nevoie de complementaritatea studiului prin religiile politice.
Comunism şi creştinism
Pentru a duce mai departe ideea religiilor politice trebuie subliniat că pe lângă o perspectivă asupra comunismului aceasta oferă şi o explicaţie asupra jocului de atracţie şi repulsie dintre comunism şi creştinism. Asemănarea comunismului cu creştinismul provine, în perspectiva filosofului iezuit Gaston Fessard, din faptul cele două asigură funcţii sociale comparabile. Misticii comuniştii, la fel ca şi creştinii, cer de la concepţia lor despre lume o „cunoaştere absolută, ca cea pe care ne-a revelat-o Hrsitos!” (1). Din punct de vedere fenomenologic, conştiinţa comunismului se prea poate să nu difere cu nimic de conştiinţa creştinului, diferenţa constă însă în valoarea ontologică deosebită dintre Fiinţă şi Neant, aici se află rădăcina perversităţii intrinsece a comunismului.
Elementul cel mai interesant al analizei pe care Fessard o face marxismului lui Marx este prezentarea acestuia ca un teoretician inconştient şi ca un constructor al Corpului Mistic al lui Hristos (2). Oricât de paradoxală ar părea această exprimare ea se referă la faptul că sistemul comunist rezolvă misterul istoriei şi că este conştient de faptul că îl rezolvă. Clasa muncitoare corespunde exact Fiului conceput de Tatăl, principiul fără principiu, însărcinat cu o misiune mântuitoare care va duce la eliberarea tuturor oamenilor (3). Comunismul transportă eshatologia creştină pe modelul temporal şi terestru, în timp ce URSS – încercarea de a construi o societate fără clasă şi fără stat – joacă în conştiinţa comunistă acelaşi rol pe care îl are biserica, în conştiinţa creştină.
Această interpretare a comunismului, dar şi a fascismului prin prisma religiilor politice revine în scrierile părintelui Fessard, putem spune că este chiar punctul central al interpretării sale. Identice în ceea ce priveşte dorinţa de mântuire, comunismul şi nazismul se deosebesc în mod radical prin maniera în care fiecare concepe proiectul de mântuire. Întruparea idealului determinat de sinteza între natură şi individ, în nazism, este făcut de rasă, de la care individul aşteaptă salvarea şi pentru care este gata să se sacrifice. În mod contrar, nerecunoscând decât raportarea individului în general la natură, comunismul aşteaptă salvarea de la muncă, prin care omul umanizează natura inumană. Astfel, reconcilierea transcendenţei cu întruparea se face la primii printr-un Popor de stăpâni, ce domină şi organizează universul, şi la ceilalţi printr-o Societate fără clase şi fără stat.
„Aceste două mistici totalitare nu sunt decât produsul unei descompuneri dialectice în ordine politică şi economică a lumii create de liberalism. Şi ca atare ele rămân ambele fidele postulatului raţionalist pe care Revoluţia franceză l-a făcut să triumfe în întâlnirea cu Biserica: omul îşi este suficient sieşi pentru a fi cu adevărat om, în primul rând şi pentru a deveni apoi Dumnezeu” (4).
Comunismul şi nazismul au perseverat în acest refuz al lui Dumnezeu şi al întrupării şi l-au dus până la ultimele sale consecinţe. Privat de adevărata transcendenţă, omul şi-a văzut libertatea risipită în favoarea dorinţei sale de putere şi de bogăţie. După respingerea unicei şi adevăratei Întrupări a lui Dumnezeu-Om el a cerut apoi în van salvarea de la idolii Clasei sau ai Rasei, ce oferă „false mântuiri”, capabile doar să înşele aşteptarea lor anxioasă (5). Astfel, nazismul şi comunismul se forţează să remedieze deficitul liberalismului şi să reconcilieze puterea cu transcendenţa şi exigenţa întrupării, pe care acesta le-a disociat. În van, indivizi, naţiuni, clase, state sunt sacrificate acestor idoli născuţi de la concepţiile aferente asupra lumii (6).
O religie a umanităţii
Chintesenţa modernităţii târzii de secol XVIII este refuzul lui Dumnezeu, ori acest refuz nu este total decât în măsura în care el reuşeşte ca în locul lui Dumnezeu să pună altceva, aşa cum explică August Compte: în oameni există nevoia de a se raporta la ceva mai presus de ei, nevoia de a sluji într-un cult. Eliminarea lui Dumenzeu nu devine completă decât în momentul în care El este înlocuit. Slăbiciunea ateismului era de a fi lăsat nesatisfăcute nevoile cărora le răspundea creştinismul.
Compte concentrează deci faptele şi gândurile noastre în jurul cultului Umanităţii, „singura Mare Fiinţă ale cărei mădulare suntem în mod conştient” (7). Compte este foarte meticulos în descrierea concretă a proiectului său, oferă amănunte clare despre cum va arăta acest cult. Biserica Notre Dame din Paris va deveni „marele Templu Occidental”, iar „statuia umanităţii va avea drept piedestal altarul lui Dumnezeu” – al Dumnezeului învins devenit „ aşternut picioarelor ei” (8).
Această incursiune în istoria filosofiei ne permite să înţelegem că nu este un accident istoric faptul că regimul comunist a ales hainele unei religii – el a îmbrăcat hainele unei religii a umanităţii pentru că dorea să devină în mod programatic una.
NOTE
1. G. Fessard, „France prend garde de perdre ta liberté, Témoignage chrétien”, 1946, Paris, p. 135.
2. Ibidem , p 189.
3. G. Fessard, „Chrétiens marxistes et théologie de la libération”, P. Lethillleux, Paris, 1978, p 283.
4. G. Fessard, „France prend garde de perdre ta liberté, Témoignage chrétien”, 1946, Paris, p. 112.
5. Ibidem, p.114, expresia „falsă mântuire” apare în ghilimele în original pentru a sublinia trimiterea directă la Enciclica de condamnare a comunismului Divini Redemptoris.
6. Ibidem, p 114.
7. Auguste Compte, „Systeme de politique positive”, 3, 618, I, 330, apud Henri de Lubac, „Drama umanismului ateu”, p.140.
8. Auguste Compte, „Lettres d’Auguste Compte à divers”, I.2, 27, apud Henri de Lubac, „Drama umanismului ateu”, p. 140.
Ganduri firesti 