Roma, Vaticanul, catolicismul

Pentru Diana,

Primul lucru care te frapează când intri în Roma este mirosul, în Roma, spre deosebire de Paris, nici nu vreau să spun faţă de Bucureşti, miroase frumos. Vegetaţia bogată dă aerului o altă consistenţă, ceea ce face ca oraşul să devină mult mai uşor un cadru al vacanţei şi al idilei. După ce te obişnuieşti cu palmierii, cu cactuşii, cu lămăi şi portocalii înfloriţi treci la lucruri mai serioase. Vrei să vizitezi straturile de civilizaţie şi de cultură din Roma. Cum nu am foarte mult timp la dispoziţie şi cum e săptămâna mare mă opresc asupra unei bucăţi spaţio-culturale: creştinismul şi mă îndrept către Musei Vaticani. Este ora 9 dimineaţa şi deja am în faţa mea vreo 400 de oameni. Cum vreau să văd neapărat muzeul, iau ghid, atenţie a lua ghid presupune că eviţi statul la coadă doar că plăteşti dublul preţului biletului pentru această mică nebunie pe care ţi-o permiţi. Domnişoara care face legătura între grupul de turişti de la coadă şi ghid este evident româncă. Ghidul în Musei Vaticani este o afacere şi nu o posibilitate de a înţelege mai bine. Într-un ceas şi jumătate îţi dă rapid turul întregului muzeu şi apoi aleargă să ia alţi turişti. Nu este însă grav pentru că apoi poţi să te întorci să mai iei o dată la mână singur tot muzeul. Nu credeţi chiar tot ce vă spun ghizii! Tipul ală de lângă Aristotel din tabloul lui Rafael Şcoala din Atena este Platon, şi nu Socrate, cum spune ghidul. În plus, papii chiar sunt închişi în timpul conclavului şi nu este vorba doar de un simbol. Este adevărat, însă, că condiţiile pentru cardinali s-au îmbunătăţit şi nu mai sunt obligaţi să doarmă în capela Sixtină ca pe vremuri, dar tot izolaţi de restul lumii sunt.
Prima uimire în muzeul de la Vatican este proporţia dintre artă creştină şi artă păgână. Muzeul te trece prin Grecia antică, Roma antică, Egipt, arta etruscă pe parcursul a zeci de săli, abia spre finalul muzeului ai parte de artă creştină din primele secole şi apoi de clădiri pictate în renaştere cu teme creştine, fostele reşedinţe ale cardinalilor. Mi-a plăcut foarte multe Pinacoteca, dedicată în exclusivitate picturii creştine, că este vorba de Rafael sau Boticelli sau de expoziţia de icoane rusească.
În primă instanţă m-am gândit că dacă aş fi custode al muzeului l-aş separa în două părţi care să se viziteze separat: o primă parte dedicată artei antice, fie ea romană sau egipteană şi o a doua dedicată artei creştine, indiferent de perioadă. Fiind prea multe exponate la un loc rişti să nu le apreciezi la adevărata lor valoare. Apoi, am încercat să îmi răspund la întrebarea de ce toţi papii au ţinut să îşi aranjeze căte o sală cu numele lor, în care să expună statui de zei antici sau mozaicuri romane? De ce să păstreze şi mai grav să pună în valoare arta antică? Nu spun să o distrugă, ar fi fost un gest de barbarie dar să a o pune în valoare presupune un ataşament faţă de valori ce nu sunt creştine. Singurul răspuns pe care mi-l pot imagina este că arta creştină vrea să fie prezentată ca o sinteză şi ca o împlinire a celorlalte tipuri de artă. Doar prezentând creştinismul ca sinteză, în cel mai bun spirit hegelian, putem să punem sub o altă lumină sarcofagele egiptene şi statuetele de zei greci ce devin modele( după proporţii) pentru statuile creştine. În Musei Vaticani creştinismul apare ca ultima treaptă a culturii şi civilizaţiei unei lumi ce a făcut posibil vastitatea Imperiului Roman, misterul Egiptului antic şi raţiunea grecească. Iar creştinismul vrea să reunească şi să integreze aceste aspecte. Din păcate, arta postmodernă a ajuns şi aici. Deh din cauza universalităţii bisericii aceasta vrea să surprindă toate timpurile lumii aşa că aveţi săli cu micuţi hriştoşi roz răstigniţi, cu vitralii postmoderne. Aşa că după ce ai fost uns pe suflet cu o cameră pictată de Rafel poţi să îţi strici imaginea generală cu un pic de artă abstracto-absurdă, doar nu-o fi totul perfect, riscăm să ne credem în rai. Între paranteze fiind spus, cred că exact acesta ( grădina Edenului ) a fost modelul pentru grădinile Vaticanului, rezevate curiei Romane dar care pot fi admirate prin ferestrele muzeului.
În joia mare am vrut să îmi împlinesc o dorinţă, să văd şi eu ce este aşa special la o slujbă cu Papa. De ce trebuie rezervări şi de ce oamenii se înghesuie la astfel de evenimente. Răspunsul teologic este simplu: pentru catolici a îl vedea pe Papă în mod direct presupune acordarea unei indulgenţe plenare. Pentru mine, a fost însă slujba mult dorită în latină, cu elemente în greacă, cum ar fi citirea Evangheliei. Nu ştiu care este cauza reală a cultului special al Papei. Poate dogma infailibilităţii, stabilită abia în secolul XIX, sau poate nevoia unui lider care să dea orientare unei mişcări din ce în ce mai slăbite.
Pe data de 1 aprilie s-au împlinit 5 ani de la moartea Papei Ioan Paul al II lea. Săptămâna mare a fost astfel instrumentalizată ca un moment în memoria lui Karol Wojtyla. A doua zi, pe drumul crucii de la Colloseum, credincioşii aveau steguleţe cu alb şi roşu ( steagul Poloniei) şi cu numele fostului Papă. Toată lumea face aceeaşi comparaţie ce devine deja un clicheu. Benedict al XVI lea nu are charisma lui Ioan Paul al II lea. Nu înţeleg de ce trebuie să le cerem acelaşi puncte forte tuturor. Aş vrea să îi trimit pe ce vorbesc despre lipsa de charmismă a lui Ratzinger să citească căteva din cărţile lui. De ce să îi cerem unui profesor doctor de teologie să dea bine în poze şi să zâmbească frumos? J.Habermas vorbeşte despre trei momente critice ce marchează reacceptarea Germaniei în familia europeană: căştigarea campionatului mondial de footbal, reunificarea Germaniei, după căderea Zidului şi alegerea lui J. Ratzinger ca Papă. Dacă în cazul lui Wojtyla este evidentă influenţa acestuia pentru poporul polonez, popor ce crede cu tărie în misiunea lui mântuitoare ca neam( Aş fi vrut să scriu un articol despre
tragedia poloneză săptămâna asta, dar îmi este teamă ca sensibilităţile mele culturale pro poloneze să nu îmi răpească obiectivitatea cercetătorului şi să ajung să vorbesc despre altceva decât despre un accident, pentru că contextul se potriveşte prea tare cu cel al masacrului de acum 70 de ani, ce urma să fie comemorat), în cazul Germaniei teoria mi se pare un pic exagerată, dar ea merită reţinută pentru o istorie corectă politic a Germaniei.
În momentul prezent catolicismul este într-o criză de imagine din cauza scandalurilor cu pedofilia. Este de ajuns un singur caz pentru a trage în jos după sine întreaga Biserică. Dacă singurele informaţii pe care le-aş avea legate de Biserica Catolică ar fi cele venite din presă nu mi-aş lăsa copii să treacă pragul unei biserici. Dar astfel de informaţii apărute în presă nu schimbă părerea practicanţilor, a celor ce vin săptămânal la biserică şi îşi cunosc preoţii şi ce fac aceştia pentru comunitate. Schimbă însă părerea celor din afară bisericii, a celor ce ascultă de voci ca cele ale filosofului Richard Dawkins ce împreună cu Christopher Hitchens au ajuns să ceară arestarea Papei pentru crime împotriva umanităţii. Planul lor este să îl tragă la răspundere pe Papă pentru muşamalizarea cazurilor de pedofilie. Presupunând că acuzele de pedofilie sunt adevărate, ceea ce trebuie verificat, nu înţeleg cum un terţ poate fi acuzat de faptele altcuiva. E ca şi cum dacă un doctorant în matematică îşi bate nevasta, l-am chemat în instanţă pe Pitagora, sau poftiţi ca să păstrăm măsurile, pe coordonatorul acestuia de doctorat. Dacă există un extremism anticreştin, ce nu se mulţumeşte cu argumente pentru materialismul ştiinţific de tip darwinist, ci merge până la atacuri ad hominem el nu poate decât să confirme declaraţii ca cele ale părintelui Raniero Cantamessa despre lupta dură şi pe faţă împotriva creştinismului.