Criza spiritului european

Ieri am fost la o lansare, ultima carte a Terezei Brandusa Palade, Castelul libertăţii interioare. Persoana în filozofia lui Edith Stein. Vreau sa va semnalez aceasta carte. Deocamdata nu pot sa spun prea multe despre ea, dar voi profita de ocazie pentru a posta o alta recenzie, a penultimei carti a autoarei. Fragilitatea Europei, recenzia a aparut acum cateva luni in revista Verso din Cluj.

Criza spiritului european

Cartea Terezei Brânduşa Palade Fragilitatea Europei, apărută săptămâna trecută la tărgul de carte la editura Galaxia Guttenberg, se vrea un fel de replică europeană şi creştină a cărţii lui Alain Bloom, Criza spiritului american. Ambele cărţi pleacă de sesizarea unei situaţii de criză a culturii, ce se citeşte concret în criza din educaţia de tip universitar, nenumeroasele tentative de reformă ce au sfârşit în politizarea, tehnicizarea şi scurtarea studiilor universiatre. Asemănarea nu este întămplătoare pentru că, aşa cum observă autoarea, modelul american a inspirat neinspiratul sistem Bolognia european. Învăţământul bazat pe competenţe a devenit un învăţământ dedicat producerii de specialişti în domenii foarte înguste, fără o cultură umanistă solidă şi de aceea totdeauna gata să se muleze după ideologiile la modă.
Dar cartea nu sesizează doar criza sistemului educativ, aceasta este analizată în detaliu ca o mostră a crizei generale a Europei, criză datorată uitării fundamentelor construcţiei Europene: „universalitatea lui Dumnezeu” şi „universalitatea raţiunii”, aşa cum apar ele descrise în discursul Papei Benedict al XVI lea către lumea culturii, rostit la College de Bernardins, din Paris şi reprodus la finalul cărţii.
Potrivit autoarei, criza este cauzată de o dublă uitare a rădăcinilor creştine ale Europei şi ale rădăcinilor filosofice ale Europei. Prin urmare, soluţia nu poate să consiste decât în revenirea la aceste surse: cunoaşterea bazată pe revelaţia Biblică şi cunoaşterea dezinteresată a universului, filosofică. Cele două nu se contrazic aşa cum susţin ideologiile ieftine, ci se completează reciproc. Locul credinţei a fost luat, uneori chiar şi în cazul Bisericii, de o iubire idealistă blândă către întrega umanitate, un fideism bazat pe cultivarea sentimentalismului şi în separare de dogme. Locul raţiunii a fost luat de relativism, de credinţa că nu mai poţi convinge pe nimeni de nimic prin calea raţiunii pentru că fiecare opţiune este la fel de bună ca oricare alta, că nu există nici un criteriu relevant care să facă diferenţa, exceptând arbitrariul voinţei fiecăruia. Nihilismul, relativismul şi subiectivismul sunt tendinţele noiilor ideologii. Spun ideologii pentru că un sistem filosofic nu poate fi construit în condiţiile de dictatură a contingenţei, a arbitrarului şi a lipsei regulilor raţionale.
Europa este o construcţie „vulnerabilă” aşa cum spune profesorul Sorin Vieru la lansare, pentru că nu mai are curajul să îşi afirme propria identitate. Construită ca un proiect în primul rând cultural cu rădăcini ce merg până la filosofia primă aristotelică, Europa de azi organizată adminstrativ, politic şi economic riscă să fie un colos cu picioarele de lut tocmai pentru că de dragul neutralităţii şi al corectitudinii politice nu are curajul să îşi asume tradiţia iudeo-creştină. Asumând o obiectivitate pur formală ce presupune egalitatea tutor fără distincţii, construcţia europeană pierde din vedere sensul excelenţei şi al valorii.
Pentru că, nici un sistem fără fundamente nu are şanse să fie altceva decât o efemerită a istoriei, şansele Europei depind de capacitatea sa de a adopta un sistem metafizic. Până în epoca contemporană, condusă de relativismul postmodern, Europa a avut cele puţin câte un sistem filosofic serios în fiecare epocă, până la Heidegger gândirea europeană a căutat Fiinţa şi manifestările ei în imanet. Tereza Brandusa Palade propune o revenire la sistemul filosofic realist aristotelico-tomist ce pretinde căutarea cauzelor finale şi crede în capacitatea omului de a atinge adevărul. De fapt, definiţia adevărului din această paradigmă, adecvarea dintre intelect şi lucruri, face următoarele asumţii: faptul că există o realitate, faptul că omul o poate cunoaşte prin intelect şi faptul că există o stare de graţie în care cunoaşterea făcută de intelect este identică cu ceea care există în realitate, iar această corespondenţă dintre realitate şi capacitatea mea de înţelege este adevărul. Cunoaşterea de tip ştiinţific este posibilă doar într-o cultură ce face aceste asumpţii, pentru că ştiinţa pleacă de la raţionalitatea omului şi a universului, garantate de faptul că ambele au unul şi aceleaşi creator, responsabil pentru armonia prestabilită dintre minte şi realitate. Arta, ca altceva decât ceea ce este real, presupune la rândul ei o stare de realitate la care să se poată raporta în actul transcenderii. Chiar dacă putem să nu împărtăşim neapărat opţiunea filosofică a autoarei pentru aristotelo-tomism, cred că orice sistem filosofic consistent, din lunga tradiţie europeană a filosofie, este mai bun decât multiculturalismul construit pe diferenţierea arbitrară a indivizilor, pe izolarea lor radicală şi pe acceptarea necritică şi egalitaristă a tuturor tradiţiilor.
Ce are de făcut generaţia nostră ce trăieşte după eşecul sistemelor totalitare? Este o întrebare de o importanţă radicală pe care autoarea o ridică. Evitarea sistemelor totalitare se poate face doar în condiţiile în care nu aveam de a face cu o societate atomizată, ci cu o comunitate de persoane, ce trăiesc în adevăr şi în caritate. Europa poate rezista doar daca se va defini ca o comunitate a spiritului fundamentată pe valorile filosofiei antice şi ale creştinismului.
Un lucru demn de luat în seamă este curajul cu care autoarea asumă valorile creştine scriind o carte de filosofie, şi nu una de teologie. Ea nu se sfieşte să afirme bucuria de a fii copii a lui Dumnezeu şi să nu dea Diavolului doar un rol metaforic, făcându-l responsabil de proliferarea ideologiilor pomo. După 5 ani petrecuţi într-o facultate de filosofie în care Dumnezeu nu este invocat, nici măcar ca principiu ordonator al universului, nu pot să nu admir curajul de a îl mărturisi pe Hristos şi în lumea ideilor, şi nu doar în Biserică, unde deja eşti în familie. Evident, acest lucru poate reduce drastic numărului cititorilor deranjaţi de astfel de asumpţii teologice şi prin urmare cartea nu poate visa la o un accord universal bazat doar pe raţiunea filosofică. Ceea ce încearcă însă autoarea să arate este că raţiunea filosofică şi credinţa creştină se presun reciproc, că raţiunea are nevoie de credinţă pentru a îşi conştientiza limitele, iar credinţa are nevoie de raţiune pentru a nu pica într-un sentimentalism de tip fideist. Un bun creştin este cel care îşi cultivă darul natural al inteligenţei, practicând mirarea şi chestionarea universului în care trăieşte.
S-ar putea obiecta că dacă vorbim de Europa Christiana vom exclude din proiectul european pe toţi cei ce nu sunt creştini, ceea ce nu poate fi acceptat într-o lume a drepturilor omului şi a libertăţii de conştiinţă religioasă. Faptul de a aparţine UE nu te poate obliga să aderi la valorile creştine. Europa este şi construcţia lui Marx, Freud, Voltaire şi Rousseau, nu doar a universităţilor medievale. Da, dar creştinismul în libertatea nemărginită oferită omului, a făcut posibil secularismul lumii moderne. Într-un sistem cum este cel islamic, în care politicul nu este despărţit de social şi de religios, laicizarea nu este conceptibilă. Oricât de paradoxal ar suna, o Europă creştină este condiţia de posibilitate a libertăţii de a nega creştinismul. Dumnezeul creştin nu obligă la supunere, lasă libertatea omului de a îl iubi sau nu. Potrivit concepţiei islamice sau chiar şi celei iudaice, omul este obligat să se supună Dumnezeului său. Sistemul politic european face posibilă convieţuirea dintre creştini şi necreştini tocmai pentru că la origini este un sistem bazat pe libertate.
Şi că tot veni vorba de Europa, în tumultul politic românesc a trecut neobservat faptul că de la 1 decembrie am devenit membrii unui alt stat: Uniunea Europeană a devenit în mod oficial stat, prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Marea istorie se face în altă parte decât la Bucureşti, iar noi luăm politica externă foarte firesc. Acest firest presupune că nu am avem nici un dubiu în apartenenţa noastră la UE. Evident acest lucru nu este unul condamnabil, dar pentru coerenţă politică suntem datori să facem ceva pentru această Europă, ori cea mai bună idee este să o fundamentăm pentru a nu ne trezi cu o Europă de carton sau cu o Europă în care birocraţia ia locul valorilor comune. De aceea culegerea de eseuri a Terezei Brânduşa Palade este bine venită ca o invitaţie la refundamentare.