Pentru Ramona,
Un muzeu privat din Paris despre care nu se vorbeşte atât de mult ca despre Louvre sau Orsay dar care are un charm aparte. Este vorba de un hotel privat, adică despre somptuoasa reşedinţă a soţilor Jacquemart care au binevoit ca încă din timpul vieţii să facă din propria casă un muzeu în adevăratul sens al cuvântului. Adică, oamenii aştia au cumpărat ca să îşi decoreze casa o Madona a lui Boticelli, nişte basoleriefuri din secolul II, vreo 3 tablouri de Rembrandt ş.a.m.d, fară să aduc în discuţie mobila propriu-zisă. Tot ce se află în muzeu, cu excepţia evident a expoziţiilor temporale, a fost achiziţionat şi aranjat de propietarii lui, ce au lăsat prin testament ca nici un obiect să nu fie mutat, întrucât aceste colecţii sunt opera lor de o viaţă. Colecţia italiană din care majoritatea operelor vin din secolul XV m-a impresionat cel mai mult. Să fie de vină şi perioada asta pascală, căci sunt câteva camere largi dedicate artei religioase ce reunesc un Sfântul Gheorge, un Sfântul Bonaventura, vreo 10 Madone cu pruncul ce îşi fac concurenţa una alteia, un altar de biserică, o Pieta. Dincolo de densitatea de opere pe metru pătrat ce nu o întâlneşti în marile muzeee, ceea ce şochează este stilul de viaţa al acestor oamenii ce şi-au dedicat întreaga viaţă colecţiilor de artă. Aveam prea mulţi bani, vor spune cel de stânga, căci oamenii care muncesc nici nu îşi permit să călătorească în toată lumea, după ele şi nici să cumpere piese de artă foarte scumpe, vor spune cei de stânga. Da, în zilele noastre un astfel de stil de viaţă nu mai este conceptibil, statul ar fi avut grijă să le ia suficiente impozite astfel încât să nu îşi mai permită decorarea muzeului. Nu vreau să cad într-o teorie economică despre cum ar trebui mai bine utilizaţi banii, îi dăm pentru cultură sau pentru sănătate. Ceea ce vreau să subliniez e ca astfel de oamenii prin gustul, cultura şi stilul lor au devenit repere, repere ale societăţii franceze a timpului lor( şi a celei de azi, prin muzeu) şi cei ce construiesc o anumită normă artistică. Ceea ce este trist e că azi nu mai pot exista condiţii pentru apariţia unor astfel de oameni şi că burghezia nu era doar una a banului ( de alfel Nélie Jacquemart provine dintr-un mediu sărac, iar şansa ei de a se mărita cu Andre vine din faptul că era o pictoriţă renumită şi că viitorul soţ o angajase să îi facă un portret) ci una a gustului şi a rafinamentului. În paranteze fie spus asta mă poate face să mă gândesc la corelaţia dintre dezvoltarea economică şi dezvoltarea artei, cum dezvoltarea economică favorizează şi promovarea artei.
Ar merita spuse şi câteva cuvinte despre expoziţia temporală de la muzeu ce găzduieşte o altă colecţie privată din America Latină ce expune Goya, Picasso, Dali, Miro pentru a îi enumera numai pe cei mai mari.
Cu ce rămâi după o vizită pe aici? Privirea transfigurată a sfântului Jerome ce apare şi pe afişele ce promovează expoziţia, îţi rămâne în suflet.
O imagine a Ascensiunii lui Hristos al lui Dali
Câteva măzgălituri bleu ale lui Picasso
Persistenţa memoriei a lui Dali
O plimbare prin spiritul Spaniei atât de pasional, de la amor la religie, trecând prin coridă.
Ganduri firesti 