O întâlnire ratată, In memoriam Jean-Yves Calvez

Jean-Yves Calvez preot iezuit filosof şi teolog francez născut la 3 februarie 1927 a fost provincial francez al Companiei lui Isus (funcţie de conducere a unui departament iezuit), asistent al lui Pedro Arrupe, Superiorul General al Companiei, a făcut parte dintre cei ce au redactat actele Conciliului Vatican II, a fost profesor la Facultatea Iezuita la departamentul de etică publică şi la Institutul Catolic din Paris, director al revistei Etudes.

Întâmpinăm cel mai adesea moartea celorlalţi cu egoism. În martie, trebuia să mă întălnesc la Paris cu părintele Jean-Yves Calvez. Îmi răspunsese imediat la email şi acceptase să ne întâlnim. Eram entuziasmată că am să îl cunosc pe unul dintre cei mai buni specialişti în problema marxismului şi a relaţiei sale cu Biserica catolică. A murit pe 11 ianuarie şi va trebui să mă mulţumesc cu cărţile sale.
Aceste cărţi, ce descriu în detaliu marxismul, încercă să îl înţeleagă şi să propună marxiştilor, alternativa viabilă a creştinismului. Opera sa monumentală La pensée de Karl Marx face un lucru incredibil pe care nu l-am mai regăsit în literatura de specialitate, traduce creştinismul pe înţelesul marxiştilor. Adică, le explică celor ce nu ştiu să gândească decât dialectic, în termeni de alienare, creştinismul. Creştinismul apare în această interpretare ca fiind împlinirea reală pe care o promite marxismul. „ Hristos este Mediatorul cerut de Marx. El face revoluţia pe care trebuie să o realizeze proletariatul. Şi cum revoluţia este actul esenţial al proletariatului, moartea lui Hristos şi învingerea morţii sunt actele esenţiale ale vieţii umane” Marxismul are intuiţia că este nevoie de o revoluţie dar nu înţelege că adevărata revoluţie este cea făcută de Hristos. Conceptul de alienare nu este altceva decât intuiţia stării căzute a omului păcătos.
Majoritatea celor ce tratează relaţia comunismului cu creştinismul spun despre comunism că este o erezie creştină. Calvez trage de celălat capăt al firului, pentru el comunismul este creştinism nedus până la capăt, rămas doar la jumătatea drumului, pentru că e incapabil să îşi asume soluţii transcendente. Folosindu-se de această opoziţie între cele două, pe care el o numeşte „contre vérité”, “pentru că în cazul marxismului putem vorbi de adevăruri creştine devenite nebune”(des verites chretienne devenue folle) părintele Calvez arată dialectic că creştinismul este un ideal mai încăpător decât marxismul : cuprinde idealurile marxiste de ajutor oferit celor săraci şi de egalitate între oameni şi mai oferă şi mântuirea. În plus, creştinismul este şi mai eficient. Dacă comunismul cere proletarului să se sacrifice pentru orânduirea viitoare, de care el nu va mai putea profita, creştinismul acordă în schimbul sacrificiului viaţa veşnică şi împlinirea în Împărăţia lui Dumnezeu.
Întrebarea principală pe care Calvez o ridică este dacă putem găsi o interpretare a scrierilor lui Marx, care să poată să evite contradicţiile în care cade marxismul. Răspunsul este afirmativ dar şocant : da, acceptarea lui Hristos ca mediator între om şi Dumnezeu, ca un « cu totul altul infinit » în istorie, ce neagă şi afirmă omul. Această atitudine promovată de Calvez poate fi contestată pentru cei ce optează pentru o opoziţie directă cu marxismul. Dar această opoziţie este posibilă doar pentru cei ce deja au asumat poziţia antimarxistă, în timp ce poziţia lui Calvez este una constructivă, încearcă să înţeleagă şi apoi să propună o alternativă mai bună. Originalitatea sa constă în faptul că spre deosebire de cei ce consideră că marxismul este o religie politică, el preia această perspectivă dar o întoarce pe dos, susţinând că marxismul rămâne doar la nivelul de epifenomen şi adevărata rezolvare nu poate să vină decât de la creştinism.
În acest contex, înţelegem că următoarele sale cărţi au căutat să prezinte şi să aprofundeze doctrina socială a Bisericii Catolice :Chrétiens penseurs du social , Eglise et société économique, ultima tradusă şi în limba română Biserica şi economia la Galaxia Guttenberg în 2009. Dacă priveşti cuprinsul cărţilor sale ai impresia că te afli în faţa unor scrieri specializate de ştiinţe politice, dezvoltarea durabilă, economia la nivel micro, migraţia, colonizarea, corporatismul, dreptatea socială sunt temele cele mai prezente. Aceste subiecte sunt însă abordate în concordanţă cu idealul creştin şi ţinând seama de poziţiile oficiale asupra acestor subiecte sugerate de enciclicele papilor. Calvez aprofundează şi extinde aceste recomandări reuşind să prezinte un sistem teoretic demn de luat în seamă, ca alternativă la cele două variante uzate: capitalismul şi comunismul. Încercând să evite materialismul marxist şi capitalismul inuman propune o antropologie socială cu efecte economice, sociale şi chiar politice ce pune în centru său persoana umană şi nevoile ei. Dacă îţi asumi creştinismul, nici un aspect al vieţii nu scapă de această viziune creştină . În ceea ce priveşte economia, fără a promova o etică capitalistă de tip weberian, Calvez afirmă cu umor că în definitiv ,Dumnezeu este stăpânul absolut al bunurilor.
În cartea sa asupra mondializării 80 mots sur la mondialisation Calvez propune un fel de dicţionar al termenilor legaţi de acest fenomen ce în română se traduce oficial prin globalizare. În primă instanţă ţi se va părea straniu ca un preot şi călugăr să îţi vorbească cu nonşalanţă despre FMI, Banca Mondială şi Organizaţia Mondială a Comerţului. Apoi vei vedea că lucrurile acestea se leagă ca o pânză de păianjan pentru a prezenta efectele acestui proiect politic ce este globalizarea. Unul dintre aceste efecte este întâlnirea între religii, mondializarea creează condiţiile de a pune faţă în faţă diverse religii, ce sunt obligate în virtutea libertăţii religioase să intre în dialog.
Dar Calvez nu a fost doar un teoretician, a încercat şi să promoveze această implicare a Bisericii în societate de care vorbeşte în cărţile sale, a fost directorului CERAS un centru de cercetare şi de acţiune socială ce promovează colaborarea între iezuiţi şi laici pe probleme de justiţie socială.
Poziţia pe care Calvez şi-o construieşte atât prin acţiunile sale, cât mai ales prin ideile sale poate fi contestată de către cei ce consideră că un călugăr şi preot creştin trebuie să se preocupe mai ales de cele ale sufletului decât de cele ale lumii acesteia. Căci viziunea socială asupra lumii riscă să fie înlocuitoare şi nu con-locuitoare a viziunii teologice asupra lumii. Ea este însă coerentă pentru cel ce consideră că iubirea creştină trebuie să se manifeste prin acţiuni concrete ce vizează binele celorlalţi, atât spiritual cât şi material. Această situaţie ne aruncă într-o dezbatere ce priveşte datoria bisericiilor creştine de a se implica sau nu în evoluţia lumii dincolo de sfera sufletului şi a liturghiei. Dacă răspunsul este pozitiv, căci nu poţi să ignori realităţile imediate şi concrete de dragul Împărăţiei viitoare, trebuie să se decidă dacă implicarea se va face prin gesturile de milostenie individuală a membrilor sau după un plan definit de Biserică şi pus în practică tot de aceasta. Cum Biserica este tot suma credincioşilor, diferenţa dintre celor două tipuri de acţiune este cea dintre o acţiune centralizată şi o acţiune bazată pe principiul subsidiarităţii. Acţiunea centralizată, are avantajul unei mai mari eficienţe, acţiunea descentralizată are avantajul cunoaşterii realităţilor de la nivel local şi distribuirea resurselor acolo unde este realmente nevoie de ele. Dezavantajul acţiunii centralizate este acela al ideologizării, doctrina socială poate fi luată ca o ideologie la care trebuie să te conformezi, dezavantajul acţiunii descentralizate este că toată acţiunea este lăsată la latitudinea perosoanelor implicate, ele pot să aleagă să treacă peste problemele apărute la ei în parohie, să spunem. Despre Biserica ortodoxă se spune adesea că acţiunează potrivit acestui principiul al subsidiarităţii la nivel local, fiecare preot în parohia sa şi fiecare credincios, trebuie să facă faţă după propriile cunoştinţe şi după propriile aptitudini, promovând acele acte de caritate ce i se par necesare. Din această cauză cel mai adesea avem de a face cu o poziţie unitară, oficială, a Bisericii Catolice şi cu luări de poziţii individuale în Ortodoxie. Protestanţii, pentru că nu au o diferenţiere netă a clerului de laici, promovează acţiuni individuale, dar aceste acţiuni sunt ale comunităţii protestante şi nu ale laicilor în viaţa lor privată, separată de cea a bisericii. Fiecare metodă are avantajele sale şi nici una din ele nu trebuie absolutizată. Ori dacă creştinii sunt supuşi şi ei ca şi ceilalţi oameni acestui proces de globalizare, ar fi bine să fie atenţi şi să ţină seama de ce fac celelalte confesiuni. Pentru acest lucru, părintele iezuit Jean-Yves Calvez este un model.