De la Legământ la Contract

În Vechiul Testament poporul evreu face cu Dumnezeu un legământ, dacă poporul va asculta de poruncile lui Dumnezeu, atunci El îi va binecuvânta cu tot felul de daruri, dacă nu vor asculta legile, atunci Dumnezeu îi va blestema, nu vor avea un loc al lor, nu vor avea copii, pământul nu va da suficiente roade. Trebuie sa subliniem faptul că legământul nu este obligatoriu, poporul cade de acord să îl respecte şi să recunoască puterea unui singur Dumnezeu, nu se spune că dacă refuză legământul atunci vor fi blestemaţi, ci că dacă aceptă legământul şi nu îl respectă, numai atunci vor fi blestemaţi.

Legământul Vechiului Testament
Pe lângă binecuvântările obţinute, în cazul în care se va respecta legea, poporul evreu devine şi poporul ales. Dar lucrurile nu sunt definitive, după aceptarea legământului poporul îl încalcă şi e pedepsit de Dumnezeu, apoi se pocăieşte, este iertat şi legămânul e reînnoit. Când evreii neagă divinitatea lui Hristos şi nu îl recunosc ca Mesia, legământul se reînoieşte din nou şi nu se mai face cu poporul evreu, ci cu toate neamurile. Noua lege este cea a iubirii de Dumnezeu şi de aproape, în timp ce noul popor ales sunt creştinii. Apostolul Pavel, cel ce a fost numit Apostolul neamurilor, în Epistola către Romani are un pasaj dramatic în care se simte tensiunea misiunii ca el, un evreu pur-sânge, să propovăduiasca altcuiva decât proprilor săi conaţionali. E interesant ca speculaţie istorică, nu teologică, ce s-ar fi întâmplat dacă evreii l-ar fi acceptat pe Hristos, s-ar fi instaurat Împăraţia sa şi creştinismul nu ar fi fost generalizat şi trâmbiţat tuturor? De altfel, expresia Vechiul Testament se referă la Vechia Alianţă, Vechiul Legământ opus Noii Alianţe, Noului Legământ al lui Hristos.
Acest legământ ce poartă, pentru noi, o semnificaţie religioasă are şi o latură politică foarte pronunţată. Este un legământ făcut cu Dumnezeu, dar are consecinţe politice imediate. Moise, plecând din Egipt, traversa deşertul cu doisprezece triburi ale lui Israel, nu era o călătorie plăcută şi avea nevoie de o organizare cât se poate de eficientă, de recunoaşterea unei autorităţi capabile să pună ordine între acei oameni, ce tocmai ieşiseră din starea socială a sclaviei. Îi cere lui Dumezeu ajutorul ca sa îi organizeze, ca să poată rezista acestui drum prin deşert şi ca să pună bazele noului stat ce se va face în ţara Făgăduinţei. Dumnezeu îi dă cele 10 porunci, despre care e greu să spui că nu ajută la o bună organizare a societăţii. Cei care nu cred vor reduce relatarea biblică exact la acest aspect: cele 10 porunci nu au nici o importanţă religioasă, nu există nici o autoritate divină care să dorească respectarea lor, ci această autoritate a fost supraaduagată pentru a îi speria pe cei slabi, ce trebuie să fie controlaţi.

Dreptul natural
Teoriile moderne ale secularizării tratează lucrurile dintr-o altă perspectivă. Ele nu se grăbesc să asume nici adevărul, nici falsitatea implicării lui Dumnezeu, dar observă tendinţa socială a oamenilor de a nu mai implica în reprezentările lor sociale divinitatea. Societatea modernă nu mai este bazată pe un legământ cu divinitatea, ci pe un contract social realizat între indivizi. În principiu şi în punctele esenţiale acest contract nu prevede legi diferite de cele ale legământului, dar ele apar ca rezultat al unui consens, al voinţelor oamenilor liberi şi egali. Percepţia socială îl exclude pe Dumnezeu din acest contract socio-politic. Pentru a ajunge însă la această situaţie a fost nevoie de o schimbare a concepţiei despre individ, ce are drepturi naturale, conforme unei ordini a naturii, ce sunt inviolabile. Acest drept natural, dacă nu este bazat pe ordinea dată de Dumnezeu, nu are o fundamentare religioasă, el nu poate avea nici o fundamentare de tip convenţie, cum are dreptul pozitiv, pentru că el stă la baza şi face posibil dreptul de tip convenţie.
Potrivit teoreticienilor dreptului natural, acest drept este cel ce funcţionează în starea de natură, care nu există însă nicăieri, este o pură ficţiune. Din punctul de vedere al unui logician, acest drept natural este la fel de fundamentat ca şi legământul cu Dumnezeu, premisele sale sunt indemonstrabile şi asumate ca atare pentru a putea construi plecând de la ele. Contractul social între indivizi este pe de altă parte unul inteligibil, ei cad de accord să facă ceva împreună, acest contract nu este diferit de contractul de prestare de servicii contra unei taxe, doar că este un contract generalizat. Voinţa indivizilor le dă dreptul să facă astfel de contracte. Dar să asumi existenţa unui drept natural, ce presupune că omul este liber, că indivizii sunt egali, că au dreptul la viaţă şi eventual şi la proprietate, presupune o concepţie specială despre individ, una umanistă pe care nimeni nu se gândeşte să o pună sub semnul întrebării. Nici eu nu vreau să pun sub semnul întrebării aceste concepţii, întregul nostru sistem juridic şi apoi cel politic şi economic se bazează pe ele, tot ceea ce vreau să subliniez este că dreptul natural nu poate fi fundamentat filosofic, ci doar asumat în baza unei concepţii despre ce este şi ce poate să fie fiinţa umană.

Imperiul creştin
Pentru creştini, dreptul natural este o reminiscenţă a dreptului divin şi ceea ce dă drepturi individului este faptul că e o persoană, că este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Din această perspectivă nu e de mirare faptul că, atunci când un creştin vrea să convingă dincolo de sfera credincioşilor, face apel la astfel de noţiuni desacralizate, considerate universale. Dar nu au ajuns şi creştinii să creadă în universalitatea acestei teorii a dreptului natural şi să rezerve religiei doar spaţiul privat? Enciclicele papilor din ultimii 50 de ani sunt înţesate de apelul la dreptul natural şi la consolidarea drepturilor inalienabile ale indivizilor plecând de la aceste drepturi naturale. Folosirea acestor concepte este justificată de pretenţia de universalitate, dar este şi o decădere de la ceea ce vrea creştinismul să propună. Pentru a obţine un consens cât mai mare, trebuie să scădem din conţinutul mesajului.
Dacă Legământul are drept consecinţă constituirea naţiunii şi a statului evreu în Tărămul Făgăduinţei, dreptul natural şi contractul social sunt adesea asociate cu statul modern şi cu democraţia. Chiar dacă Hobbes şi Rousseau, teoreticienii stării de natură, propun state ne-democratice, propunerile lor asupra drepturilor absolute ale indivizilor au fost preluate şi sunt mult mai coerente în cadrul proiectelor de tip democratic, ce sunt obligate să asume o concepţie a indivizilor liberi, raţionali şi egali.
Noul Legământ promite în locul Tărâmului Făgăduinţei o Împărăţie a lui Dumnezeu, a dreptăţii şi a lipsei de suferinţă. Interpretarea conceptului de Împărăţie a lui Dumnezeu a stârnit multe dezbateri. Sensurile cele mai uşor de acceptat sunt: 1. Împărăţia ce va fi instaurată de Hristos la sfârşitul veacurilor, fiind o domnie atât teologică, cât şi politică; 2. Împărăţia cerurilor, ce are strict un sens spiritual şi este toposul în care îşi vor petrece eternitatea sufletele fericiţilor; 3. starea de împăcare şi iubire ce trebuie să domenească printre creştini; 4. Biserica însăşi. Fără a intra în dezbateri legate de sensul real al conceptului, ales probabil intenţionat ambiguu, nu putem să nu întrebăm dacă nu cumva această idee de Împărăţie a lui Dumnezeu a dus în catolicism la transformarea ideii biblice de legământ într-o structură ierarhică susţinătoare a unui Imperiu universal creştin şi dacă protestanţii nu au reinterpretat, la rândul lor, legământul şi regalitatea lui Dumnezeu în contractul legal între indivizi (1).

Promisiunea contractului social vs fructul legământului
Dacă prima supoziţie este uşor de înţeles, a doua presupune precizări suplimentare. Dacă Hristos este rege, atunci regalitatea adevărată este posibilă doar în cazul lui Hristos, în restul cazurilor trebuie să ajungem la un consens al voinţelor indivizilor, să îi lăsăm pe aceştia să alcătuiască un contract social, bazat pe faptul că toţi sunt fii lui Dumnezeu şi să nu propunem un rege care să erodeze autoritatea hristică prin autoritatea lui pământeană.
La prima vedere, concluziile ce ar putea fi extrase presun o depărtare apriori a catolicismului de democraţie şi o apropiere firească a protestanţilor de ea. Dacă împărăţia lui Dumnezeu a rămas cristalizată şi fosilizată ca o împărăţie de tip ecleziastic, catolicismul este ipso facto străin societăţii moderne democratice? (2)
Prin urmare, trebuie să facem o alegere între democraţie şi viziunea imperială a Împărăţiei lui Dumnezeu? Dar între tipul de societate propusă evreilor şi democraţie ? În cartea sa „Democray’s Hebrew Roots”, Naomi Ben Asher (3) subliniează legăturile dintre democraţie şi societatea iudaică a Vechiului Testament: separarea autorităţii civile de cea religioasă, independenţa Judecătorilor, care erau aleşi de fiecare din cele 12 triburi şi care aveau funcţii executive, mai tărziu alegerea regilor, egalitatea în faţa legii pentru săraci şi pentru bogaţi, evrei sau stărini, standarde înalte în tratarea străinilor, interdicţia de a ucide era aplicată şi uciderii sclavilor.
Or, dacă legământul dur al Vechiului Testament avea aspecte democratice de organizare, nu puteam presupune, cu atât mai mult, că noul legământ va conduce la mai multe aspecte democratice, de-a lungul istoriei ? Pentru Howard P. Kainz religia creştină este utilă democraţiei, cum la rândul ei democraţia este utilă religiei, sunt doi factori ce conduc unul către celălalt. De fapt, concluzia întregii sale cărţi este aceasta: democratizarea treptată a lumii este o formă de instaurare a Împărăţiei lui Dumnezeu. Concluzia sa este foarte şocantă, nu sunt de accord cu urmările sale teologico-politice, dar putem să păstrăm doar tema relaţiei dintre democraţie, Împărăţia lui Dumnezeu, contract social şi legământ, mai simplu, a unui pattern ce se repetă în teoria politică, dintre o convenţie şi un tip de societate ce îi urmează. Contractul social este varianta seculară a legământului, în timp ce democraţia este varianta laică a împărăţiei lui Dumnezeu. Democraţia este promisiunea contractului social, iar împărăţia lui Dumnezeu e fructul legământului.

NOTE:

N1. Howard P. Kainz, „Democracy and the Kigdom of God”, Springer, 1993, p 184
N2. Ibidem
N3. Naomi Ben Asher, „Democray’s Hebrew Roots”, Hadassah Education Dept, 1953, p 41