Rorate Caeli

Un Craciun demn de semnificatia lui crestina tuturora!
A fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti… Nevoia de poveste face partre din nevoile spirituale ale omului, iar această perioadă a sărbătorilor se vrea mai mult ca oricând un timp de poveste. Pentru creştini e simplu, este vorba de povestea fondatoare a religiei lor. De la 11 la 19 decembrie, evreii sărbătoresc Hanuka, sărbătoarea luminilor, un alt moment în care se primesc cadouri. Păgânii serbau în jurul lui 22 decembrie solstiţiul de iarnă, cea mai scurtă zi, urmată de reînvierea zeului soare.

Fără ca oamenii să mai ţină cont de semnificaţia primară a sărbătorilor din aceea perioadă, aceste evenimente s-au transformat în timp şi loc de socializare, colindele americane povestesc despre familie şi prieteni şi despre a veni acasă de Crăciun. O dată înlăturată semnificaţia religioasă, transformăm sărbătoarea în ceva drăguţ, ce nu deranjează pe nimeni, şi care până la urmă se dovedeşte a fi acceptabil pentru orice umanist ateu: promovarea generozităţii şi a actului de a dărui.
Omul are nevoie de ritualuri de trecere şi, dacă sunt eliminate cele ale religiei în care trăim, putem oricând să aderăm, fără teamă, la ritualurile de trecere oferite de mall-uri, decoraţii speciale, ofertele speciale de sărbători şi reducerile de după. Nu mă înţelegeţi greşit, ceea ce fac mall-urile nu e neapărat rău, în încercarea de a îşi crelte vânzările acestea se organizează ca să îl facă pe cumpărător să se simtă bine, problema reală apare în momentul în care mall-ul, ce poate fi un cadru simpatic, devine conţinut al dorinţelor şi gândurilor noastre.
Să revenim însă la Crăciun, ceea ce vrea de fapt această sărbătoare este să deschidă o portiţă supranaturalului în vieţiele noastre – întruparea lui Dumnezeu într-un copil, ce poate fi mai ne-natural decât atât, să se lase Dumnezeu atotputernicul pe mână oamenilor, să se lase îngrijit de ei, să se încredinţeze lor, să le dea posibilitatea să îl lase să moară de foame sau de frig, în condiţiile în care, odată întrupat, a acceptat regulile jocului şi suferă sau poate muri de foame sau de frig ca oricare dintre noi? Spiritul să devină materie, ce filosofie a mai văzut asta?! Nu e doar miracol, ci e şi scandal, e de-a dreptul iraţional, nici un om rezonabil nu ar fi de accord cu aşa ceva, nici un tip practic nu crede în naşterea din fecioară şi nici un filosof cu minţile acasă nu ar accepta o transformare ce se opune tutuor aşteptărilor sale; dacă ceva material s-ar fi ridicat la spiritual, reuşind să îşi depăşeaşcă propria condiţie, ar mai fi ceva, dar aşa, invers, nici nu merită luată în considerare o astfel de posibilitate!

În seara de Ajun
Şi Moş Crăciun e un personaj suspect, acţiunea lui e incredibilă, nu are cum să aducă un simplu bătrân cadouri tuturor copiilor, până şi presupunând că ar exista o relativizare specială a cunatinumului spaţiu-timp ar fi un miracol prea exagerat ca să fie adevărat. Şi totuşi, mitul ăsta supravieţuieşte, de ce perpecţia colectivă vrea să facă o excepţie de la regulile de bună comportare în societate, de ce oamenii acceptă să le fie încalcată proprietatea de un burtos cu barbă? De dragul copiilor ce se bucură pentru jucăriile primite? Dar copii s-ar bucura şi dacă ar primi aceeaşi jucării de la părinţi, de ce e nevoie de ritualul aşteptării, al zilei speciale, al brăduţului decorat, al personajului fabulos şi incredibil, când ei s-ar juca la fel de fericiţi şi cu jucăriile de la părinţi?
Un răspuns ar fi nevoia de poveste, a adulţilor în special, căci cei mici nu au cel mai adesea capacitatea de a distinge între poveste şi real. Adulţii acceptă o perioadă în care sunt de accord să nu asculte de regulile obişnuite pentru că au nevoie de o portiţă care se deschide către transcendent. Or, dacă povestea naşterii lui Hristos poate părea una care cere prea multe eforturi, pentru că are consecinţe – trebuie să îl urmăreşti pe Hristos şi după naştere până la momentul morţii şi învierii sale, deci o dată deschisă poarta supranaturalui de către momentul Crăciunului, eşti tras prin tunelul supranaturalui şi nu mai poţi ieşi de acolo –, acceptarea poveştii lui Moş Crăciun nu te obligă decât la credinţa în el în seara de Ajun, şi de fapt nici măcar nu trebuie să crezi, e suficient să te comporţi ca şi cum ai crede în el.
Colindatul a intrat în ritualul acesta al sărbătorii; chiar dacă cel mai adesea nu ma suntem atenţi la mesajul creştin al cântecelo, obiceiul a fost preluat deja de tradiţia populară ca element specific de indentificare alături de costumele naţionale. Şi teologia este viciată de secularizare, e acceptabil să vorbeşti despre eshatologie sau despre mântuire, pentru că sunt plasate în afara timpului nostru, întruparea ar fi fost acceptabilă dacă s-ar fi rezumat la a fi una simbolică şi nu una reală, cu consecinţe concrete.

Cheile împărăţiei
Şi totuşi, tradiţia creştină, din ce în ce mai atacată de manifestările postmoderne ale lumii, supravieţuieşte. Mesajul creştin al naşterii, al speranţei în înviere şi al relaţiei speciale cu Dumnezeu, este asumat de o parte a oamenilor şi acceptat de marea majoritate a celorlalţi. Fiecare dintre noi are în familie pe cineva ce acceptă să sărbătorească Crăciunul să stea cu noi la masă, să facă cadouri şi să se joace de a sărbătoarea fără să creadă în ea. Tocmai pentru că este atât de radicală această credinţă încât consideră că nici ceilalţi nu o iau în serios până la capăt. Dar despre ce este vorba în această asumare radicală a creştinismului ?
Rugăciunea Rorate Caeli („Coboare roua din senin”) este specifică pentru acest timp de pregătire pentru Crăciun, paradoxal ea este alcătuită din fragmente din cartea lui Isaia, deci din Vechiul Testament, din rugăciunea dreptului, ce a participat la distrugerea Ierusalimului şi acum caută o mângăiere şi se adresează lui Dumnezeu. Acesta îi spune să nu fie trist, căci va veni cel drept, Mântuitorul şi salvatorul. Este o promisiune a venirii lui Hristos, a venirii lui Mesia. Promisiunea făcută poporului evreu este împlinită la Crăciun. Dar, cum poporul evreu îşi manifestă scepticismul cu privire la instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu prin spirit şi nu prin arme şi puteri supranaturale, sunt invitate să participe la această împărăţie toate neamurile. Crăciunul nu este altceva decât momentul de început al împărăţiei, prima venire a lui Hristos ce nu poate fi înţeleasă decât în legătură cu cea de a doua, de la sfârşitul veacurilor: prima oară vine să vestească împărăţia şi a doua oară să judece.
Conceptul de împărăţie a lui Dumnezeu a fost subiectul a multlor interpretări: care e sediu împărăţiei, lumea aceasta sau cealaltă, a început deja împărăţia prin naşterea lui Hristos sau va începe la sfârşitul veacurilor? Este împărăţia una de natură spirituală sau materială? Este un concept teologic sau este unul politic?
Cred însă că adevăratul sens al conceptului poate fi înţeles exact de Crăciun, prin prisma poveştii simple a naşterii în iesle. Hristos se naşte în condiţii umile şi va trăi într-o familie israelită simplă, fără funcţii politice sau economice. Nimic din condiţiile de suprafaţă nu anunţă schimbări radicale. Este ştiut că venirea lui Mesia a fot înţeleasă în termeni politici: de la Imperiul Roman până la apostoli, foarte multă lume a interpretat Mântuitorului ca un act politic, un dizident ce va fi capul unui revolte împotriva imperiului. Refuzul de a satisface acestă aşteptare, prin acceptarea autorităţii caesarului în cele materiale, este de neînţeles pentru toţi cei ce cred că cele spirituale trebuie să aibă autoritate asupra celor materiale. Dar respingerea autorităţii directe politice este refuzul de a instaura împărăţia lui Dumnezeu prin puterea forţei şi a armelor, este libertatea dată oamenilor de a veni de bună voie în acest regat.
Împărăţia lui Dumnezeu este subtilă, nu are evidenţa lumii materiale şi forţa puterii politice, pentru a accede la ea este necesar şi suficient să crezi, să te deschizi către miracol şi eventual să rămăi deschis şi după dimineaţa zilei de Crăciun.

Rorate caeli desuper, et nubes pluant iustum.

Ne irascaris Domine, ne ultra memineris iniquitatis: ecce civitas Sancti facta est deserta: Sion deserta facta est: Jerusalem desolata est: domus sanctificationis tuae et gloriae tuae, ubi laudaverunt te patres nostri.

Rorate caeli desuper, et nubes pluant iustum.

Peccavimus, et facti sumus tamquam immundus nos, et cecidimus quasi folium universi: et iniquitates nostrae quasi ventus abstulerunt nos: abscondisti faciem tuam a nobis, et allisisti nos in manu iniquitatis nostrae.

Rorate caeli desuper, et nubes pluant iustum.

Vide Domine afflictionem populi tui, et mitte quem missurus es: emitte Agnum dominatorem terrae, de Petra deserti ad montem filiae Sion: ut auferat ipse iugum captivitatis nostrae.

Rorate caeli desuper, et nubes pluant iustum.

Consolamini, consolamini, popule meus: cito veniet salus tua: quare maerore consumeris, quia innovavit te dolor? Salvabo te, noli timere, ego enim sum Dominus Deus tuus, Sanctus Israel, Redemptor tuus.

Publicités

Poster un commentaire

Classé dans Non classé

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s