Un alt răspus la întrebarea: „La ce sunt buni intelectualii?” III

Atlas de mitocănie urbană: intelectualul – aceasta pare să fie miza articolului din numărul trecut (44) al revistei „Cultura” semant de domnul Bogdan Duca, descrierea în detaliu a unei specii culturale cu toate trăsăturile ei particulare, explicarea comportamentului, a mijloacelor de a supravieţui, a modalităţii de a se reproduce.

Intelectuali vs tehnicieni
Supărarea domnului Duca pe intelectuali este una apriori – prin definiţia la care domnia sa apelează, intelectualul este de stânga, de partea puterii, cel mai adesea această putere fiind una de tip totalitar, opţiunea de a apărea în piaţa publică trebuie să fie viciată de o ideologie, iar influenţa pedagogică a intelectualilor este nocivă. În cazul personalităţilor publice pe care şi domnia sa le respectă, introduce următoarea diferenţiere: Hannah Arendt, Raymond Aron, Karl Popper, aceştia nu sunt intelectuali, ci specialişti în filosofia politică, prin urmare tehnocraţi, ce au dreptul să se pronunţe asupra problematicii sociale şi politice.
Definiţia pe care o dă dl Duca intelectualului este de aşa natură, încât ea evită încadrarea în specie a acelor indivizi pe care domnia sa îi consideră valoroaşi. Vulgarizând la maxim, intelectualul este, prin definiţie, rău, dacă există cazuri de intelectuali buni, atunci acele cazuri nu reprezintă decât situaţii marginale ale sistemului, construite într-o circumstanţă istorică dată ca opoziţe faţă de intelectualii răi. Această opoziţie le e suficientă autoritate morală şi intelectuală, astfel încât, în timp, ei vor fi consideraţi specialişti în probleme sociale.
Popper este un teoretician politic pentru că se opune totalitarismului sau pentru că este un bun specialist în filosofia politică? Karl Popper a absolvit la Universitatea din Viena Facultatea de Fizică, apoi s-a specializat în filosofia ştiinţei şi abia apoi s-a apucat de filosofie politică. Aşa cum declară în „Lecţia acestui secol”, Popper s-a apucat să critice marxismul în urma unor experienţe personale şi în urma unei dezamăgiri trăite de un tânăr fizician, şi nu de un specialist în filosofie politică. A fost dreptul lui de cetăţean de a se implica în politică şi apoi de a critica o ideologie a căror neajunsuri le-a observat. Pentru că această critică este una foarte sistematică şi argumentată, astăzi îl tratăm pe Popper ca pe un specialist în teorie politică.
Exemplul lui Popper a fost adus în discuţie doar pentru a sublinia că nu doar studiile de specialitate îţi dau dreptul să te exprimi public, să susţii o idee sau un program politic. De fapt, exemplul este cu atât mai bun cu cât Popper însuşi este terifiat de dictatura specialiştilor, a tehnicienilor, a autorităţilor în domeniu (Trebuie să recunosc însă că dictatura specialiştilor nu este un pericol real pentru România, ea poate reprezenta un pericol serios pentru Germania sau pentru Austria lui Popper, însă România este ferită de acest pericol!). Democraţia presupune că toţi cetăţenii au obligaţia să se ocupe de politică, ea nu poate să fie apanajul unor specialişti. Problematica binelui public îi priveşte pe toţi şi, prin urmare, fiecare individ cu drept de vot are datoria (subliniez, datoria, şi nu doar dreptul) de a îşi exprima opinia.
Prin urmare, dacă toţi au obligaţia de a se implica, nu i se poate reproşa nimănui faptul că o face. Punctul în care pot să fiu de accord cu domnul Duca este transferarea autorităţii dintr-un domeniu în care anumiţi gânditori sunt foarte buni în autoritate în spaţiul public. Un scriitor foarte talentat, să zicem Sartre, uzează de renumele său pentru a susţine ideologia comunistă. Aici, avem într-adevăr de a face cu un abuz, dar într-un sens şi acesta este de înţeles în condiţiile în care intelectualii, prin natura vocaţiei, tind să promoveze valori. Dacă valorile promovate de Sartre nu ne convin, atunci putem oricând opta pentru valori promovate de alţi intelectuali, există intelectuali social-democraţi, liberali, libertarieni, ba chiar şi intelectuali conservatori. Aşa că, într-un fel, pe piaţa liberă a ideilor alegi să te laşi influenţat de unul sau de altul dintre tipurile de discursuri promovate de intelectuali.

Rostul intelectualilor – să susţină valori
Voi trece acum la lista de obiecţii ce încep cu litera „O” din lista de caracteristi alcătuite de domnul Duca: orgoliul şi pretenţia de obiectivitate. Cele două obiecţii sunt legate între ele, cel ce pretinde că are acces la adevăr presupune că acest adevăr este obiectiv şi universal, prin urmare purtătorul de cuvânt al adevărului împrumută din autoritatea acestuia şi devine orgolios. Orgoliul este o trăsătură de caracter pe care nu o pot promova, fiind adepta modestiei epistemice – întrucât nu ştim niciodată când am ajuns la adevăr, ci doar când suntem într-o eroare. Pretenţia de obiectivitate este, însă, în mod paradoxal, reversul unui păcat mai puternic al lumii moderne: relativismul. Atâta timp cât ai pretenţia de a fi obiectiv, nu îţi mai permiţi luxul de a fi relativist, cel puţin nu în mod coerent. Cred că boala intelectualilor postmoderni nu este pretenţia de obiectivitate, care se întălneşte din ce în ce mai rar, ci laxismul subiectivismului extrem, în care fiecare are libertatea de a susţine orice, oricând, bazându-se doar pe propriile preferinţe, şi nu pe un set de argumente ce pot intra într-o dezbatere.
Intelectualul se caracterizează tocmai prin susţinerea unei opinii prin argumente. Această opţiune ascunde următoarele presupoziţii: este vorba de a susţine o opinie şi nu un fapt, tipul de susţinere implicat este unul bazat pe un sistem de valori şi pe argumente, acesta presupune o justificare şi nu o opţiune arbitrară şi, nu în ultimul rând, nici unul dintre participanţii la discuţie nu poate demonstra că are acces la adevăr, într-o manieră căreia nu i se poate opune nici un om rezonabil. De accea, pot să fiu de accord cu domnul Duca, în presupoziţia că intelectualii sunt o specie diferită de cea a specialiştilor şi de cea a tehnicienilor. Tocmai pentru că, spre deosebire de tehnicieni, care ştiu cum să plombeze o măsea sau să calculeze traiectoria unei bile, intelectualii căută, propun, justifică o anumită opţiune, sunt purtătorii de cuvânt ai unor valori. A opta pentru o valoare presupune libertatea gândirii, prin urmare valorile nu sunt evidente, nu le susţinii în mod automat, iar întreaga cultură a lumii nu este altceva decât o lungă pledoarie în favoarea unor valori.
Intelectualii sunt oamenii ce susţin în agora, prin argumente, nişte valori, aceasta este răspunsul meu la întrebarea „La ce sunt buni intelectualii?”, din capul articolului semnat de domul Duca. Modelul intelectualului, independent de moartea sa tragică, ce funcţionează mai degrabă ca un avertisment, este Socrate, care a susţinut prin argumente şi prin comportament o sumă de valori în agora Atenei. S-ar putea să mi se obiecteze că Socrate este filosof, şi nu intelectual. Noi îl cunoaştem însă pe Socrate pentru poziţia sa critică asupra societăţii şi nu pentru sistemul său ontologic sau pentru epistemologia promovată. Mi s-ar mai putea obiecta că nu ne trebuie specialişti în susţinerea unor valori, orice om, în funcţie de bunul-simţ, poate susţine prin ideile şi comportamentul său un set de valori. Ar fi frumos să fie aşa, dar omul are nevoie să i se reamintească în mod constat existenţa valorilor transcendente.

Starea de exepţie a ideologiei
Ar mai fi două propoziţii asupra cărora trebuie să mă opresc, în articolul domnului Duca: 1. „Boala intelectualilor este ideologia”; 2. „Intelectualii generează ideologie şi se simt bine doar în ideologie”. Cele două propoziţii apar ca fiind în continuitate, ceea ce nu este totdeuna cazul.
Propoziţia 1 presupune că există situaţii în care un intelectual decade de la starea sa naturală, cea în care susţine valori şi idei, la starea de excepţie în care ideile sunt prezentate printr-o structură de gândire fixă, ce le face să cadă în ideologie. Din păcate, cazul comunismului, este o confirmare a acestei boli, ce poate să îi atace pe intelectuali, dar este departe de a fi regula, aşa cum ne lasă să înţelegem propoziţia numărul 2.
De asemenea, domnul Duca pomeneşte concurenţa dintre intelectuali, pe de o parte, şi filosofi şi teologi, pe de altă parte. Aici sesizează un aspect interesant din relaţiea între filosofi, teologi şi intelectuali. În mod obişnuit, filosofia şi teologia sunt cele care vorbesc despre valori şi, în primul rând, de valori transcendente. Însă, aceste valori se cer a fi coborâte din cerul ideilor platoniciene în sfera publică şi, în momentul coborârii, ele devin copii imperfecte. Adică, în timp ce filosoful vorbeşte de Binele absolut, iar teologul de Binele ca Persoană, intelectualul, invocând binele transcendent, dar activând în sfera publică, se vede pus în situaţia de a vorbi de situaţii concrete, de etică aplicată.
Evident că luciul conceptelor abstracte se şterge şi riscul de a instrumentaliza binele şi de a cădea în ideologii este mai mare, dar oamenii au de a face cu situaţii concrete la care au nevoie de răspunsuri şi nu cu idei abstracte, cu toate că mi-aş dori să aibă de a face direct cu astfel de diei. Dacă am avea de a face direct cu ideile şi nu cu oamenii care le susţin, am elimina atacurile ad hominem în care decad multe dintre dezbateriile intelectuale. Aceste atacuri la persoană, dincolo de faptul că transformă cultura într-o cloacă, nu sunt perene şi, prin urmare, nu folosesc nici unuia dintre cei ce se află în căutarea adevărului.