Cine şi de ce îi plăteşte pe intelectuali? I

Voi posta aici o dezbatere desfasurata in revista Cultura

Miercuri, pe 21 octombrie, a avut loc la Institutul Cultural Român conferinţa „Trădarea Intelectualilor, Pro şi Contra”. Au participat Andrei Cornea, Cătălin Avramescu, Florin Ţurcanu şi Sorin Cucerai, moderator fiind Ştefan Vianu. Dezbaterea pleacă de la cartea lui Julien Benda, publicată în 1927 „La trahison des clercs”, ce reproşează cărturarilor că au părăsit lumea ideilor şi a adevărurilor eterne pentru a se lăsa acaparaţi de pasiuni politice, de rasă, de naţiune sau de partid.

Pactizarea cu secolul
Vocaţia intelectualilor este apărarea ideilor eterne, căutarea adevărului, iar trădarea presupune pactizarea cu secolul, cu nevoile lui politice. Extrăgându-şi rădăcinile din atitudinea intelectualilor francezi în afacerea Dreyfuss şi în Primul Război Mondial, cartea poate apărea şi ca o atenţionare în faţa tentaţiilor totalitare. Subiectul este foarte actual şi m-aş fi aşteptat să iasă scântei, intelectualii neangajaţi să îi acuze pe cei angajaţi, să se creeza o dezbatere onestă pro şi contra intrării intelectualilor în politică. Nu voiam neapărat ca intelectualii anti-Băsescu să se caftească conceptual cu cei pro-Băsescu, ci îmi doream o dezbatere raţională despre motivele intrării în politică şi cele ale rămânerii în teritoriu pur al ideilor. Dacă se hotărăseră însă să nu facă campanie electorală vorbitorii puteau cel puţin să ridice problema intelectualilor în comunism, cea ce s-a încercat un pic la întrebările sălii. Cum a arătat şi Andrei Cornea, este adevărat însă că Benda îi critică pe intelectuali care au pactizat cu secolul în libertate şi nu sub ameninţarea torturii sau în închisoare.
Lăsând la o parte aştepătările mele, rezum ceea ce s-a discutat efectiv. Sorin Cucerai propune două modele ale acţiunii intelectuale: modelul parmenidian şi modelul platonician. Potrivit modelului parmenidian există două lumi separate, lumea Binelui, a Adevărului şi a Fiinţei, şi lumea aparenţelor. Intelectualul are datoria, dar şi vocaţia de a se dedica în întregime lumii valorilor nemuritoare, ignorând tot ce ţine de lumea aparenţelor. Modelul platonician, invocat în Mitul peşterii, presupune un travaliu între două lumi, după ce a reuşit să iasă din peşteră şi să contemple ideile, adevăratul filosof trebui să se întoarcă în peşteră ca să îi călăuzească pe ceilalţi către lumină. În funcţie de modelul pe care îl propunem putem defini ce reprezintă trădare şi ce nu. A face dizidenţă regimurilor totalitare ar fi, potrivit modelului parmenidian, o trădare, însă ar fi o urmare firească a vocaţiei de intelectual. Pentru Andrei Cornea însă, modelul platonician al intelectualului presupune o imagine a cetăţii ideale, pe care intelectualul vrea să o aducă la realitate, şi în ultimă instanţă o utopie. Deci, modelul platonician nu presupune doar un du-te vino din lumea ideilor în lumea oamenilor, ci şi o încercare de instaurare a lumii ideilor în lumea oamenilor.
Aici discuţia se complică, deoarece avem în joc trei modele: cel în care intelectualul rămâne în lumea ideilor şi ignoră orice nu este idee – modelul bătrânului dascăl al lui Eminescu –; cel în care intelectualul se implică în viaţa cotidiană, însă doar pentru a susţine adevăruri eterne – să spunem că aici ar intra opoziţia celor ce au luptat pentru a trăi în adevăr, ca dizidenţi ai sistemelor totalitare, vs, trei, modelul intelectualului ce încearcă să impună, este adevărat, prin persuasiune şi nu prin violenţă, propriile sale valori. În măsura în care trebuie să promovezi o sumă de valori, acesta fiind job description-ul intelectualului, cum poţi să eviţi ca mijloacele să nu trădeze scopul? Politica, în înţelesul ei clasic, se ocupă de binele cetăţii, de promovarea acelor valorilor ce reprezintă binele public, deci prin prisma acestei interpretări a politicului intelectualul este obligat să se ocupă de politică. Însă el nu trebuie să aibă opţiuni partizane.

Consecvenţa cu propriile idei
Această nevoie de obiectivitate este absurdă în măsura în care manifestarea opţiunilor ideatice este un gest ce influenţează sfera publică, deci în ultimă instanţă unul politic. Nu poţi să pretinzi într-o democraţie viabilă unui cetăţean că, atâta timp că el este intelectual, preot sau general al armatei, nu va avea dreptul să aibă opţiuni politice. Problema reală ridicată de cărţile domnului Cornea este dacă acel intelectual este sau nu este consistent cu propria teorie, adică în ce măsură propriile opţiuni se pot încadra în idealul propus în lucrările sale teoretice. Să fii consistent cu propriile idei, aceasta este singurul lucru ce i se poate cere legitim unui intelectual. Nu să nu facă politică, ci politica pe care o face să fie consistentă cu propriile idei filosofice.
Mai este o problemă, există momente în istorie în care nu este permis să refuzi să faci politică, a refuza să te opui unui sistem totalitar înseamnă, cel mai adesea, a îl susţine (nu contează motivele ce îl determină pe intelectual să nu se implice). Chiar dacă eseul lui Benda nu are ca punct central rolul intelectalilor în regimurile totalitare, acesta permite să ne oprim legitim asupra acestui subiect. Trebuie el să critice regimul sau trebuie să îşi continue munca de îmbogăţire a împărăţiei spiritului? În presa românească cele două răspunsuri sunt descrise printr-o comparaţie între cazurile lui Jan Patocka, ce a acceptat să fie promotor direct al valorilor, în ultimă instanţă, politice ale Chartei 77, şi cazul lui Constantin Noica, ce a preferat să continue să îşi dezvolte sistemul ontologic implicării în acte concrete de dizidenţă.
O întrebare ce nu a fost tratată în cadrul conferinţei, dar care merită luată în calcul când vorbim despre opinii partizane, este: trebuie intelectualii să fie plătiţi pentru munca lor? În ce măsură plata pentru această muncă îi condiţionează să susţină mai repede o idee decât alta? Este într-un fel o generalizare a discuţiei legată de jurnalişti, ce nu pot să atace un anume partid politic sau o anume companie multinaţională fără să îşi piardă locul de muncă, în cazul în care acel grup de interese este acţionar la trustul de presă la care lucrează. Corelativ, ar trebui să fie aduse în discuţie două întrebări:
1. A fi intelectual este un job ca oricare altul &
2. Furnizează munca intelectuală vreo formă de bine social, pentru care cel care o depune trebuie plătit? (discuţia exclude cazul profesorilor, ce sunt plătiţi pentru a educa, şi ai cercetătorilor, plătiţi pentru o activitate specifică, pe care cineva anume o solicită).

Critică şi loisir
Benda ar spune că unul dintre acele bunuri pe care le aduce un intelectual societăţii este menţinerea vie şi transmiterea valorilor eterne, iar un altul ar fi critica pe care aceşti indivizi sunt datori să o facă societăţii. Această opinie presupune, evident, că societatea are nevoie de valori eterne pentru buna ei funcţionare şi de o critică constantă a moravurilor ei. Să presupunem, de dragul discuţiei, că societatea are nevoie de aceste două bunuri spirituale pe care intelectualii le pot oferi.
Dar cine este dator să plătească? Este statul dator să îi remunereze, după utopicul ideal al cecurilor în alb, propus de Noica? Este foarte tentant să dăm un răspuns afirmativ acestei întrebări, pentru că indivizii obişnuiţi nu sunt totdeauna conştienţi de nevoile lor intelectuale şi spirituale aşa cum sunt conştienţi de nevoile lor fizice. Pericolul constă aici tocmai în tentaţia totalitară, aşa cum apare în critica pe care Popper o face în, „Societatea deschisă şi duşmanii ei”, modelului platonician de a îi înţelege pe intelectuali. Sistemele totalitare sunt hotărâte să îşi educe cetăţenii cu orice preţ, căci oamenii nu fac răul decât din ignoranţă. Pentru că societăţile totalitare îi apreciează în mod deosebit pe intelectuali, înclinaţia acestora către ele este mult mai mare decât a medicului sau a inginerului, apreciaţi de orice tip de regim politic.
Dincolo de tentaţia totalitară trebuie recunoscut faptul că oamenii de rând nu sunt obişnuiţi să considere drept necesitate o interpretare fenomenologică a realităţii înconjurătoare sau o cercetare în fizica particulelor elemetare. Presupunând că cineva ar reuşi să le stârnească interesul, nu ar fi suficient de motivaţi ca să şi plătească astfel de cercetări. Evident, liberalii vor invoca sursele private de finanţare şi îi vor arunca pe piaţa liberă pe intelectuali. Dacă nu sunt plătiţi, înseamnă că nu sunt suficient de buni sau că lumea nu are nevoie de astfel de servicii. O carte bună este o formă a ceea ce fracezii numesc loisir şi oamenii sunt obişnuiţi să plătească pentru loisir, chiar uneori mult mai mult decât pentru bunurile strict necesare.
Însă, nici un intelectual nu ar accepta că munca lui este menită doar să ofere loisir, să fie o petrece şi o distragere ce fac plăcere. Pretenţia intelectualului este accea de a încearca să găsească adevărul şi de a oferi societăţii posibilitatea de a înţelege care este adevărul, şi prin urmare binele, dreptul, justul, frumosul. Or, adevărul nu este cotat bine la bursă, ce este adevărat nu este neapărat, şi cel mai adesea nu este opinia majorităţii.

Adevăr vs fals; modele de subzistenţă
Împingând acest argument la extrem, vom ajunge în situaţia în care majoritatea oamenilor vor fi dispuşi să plătească mai repede pentru un fals, care le face plăcere, decât pentru adevăr. Este dreptul lor de a investi resurse financiare în orice idei vor şi nimeni nu are puterea de a decide ce adevăruri trebuie susţinute şi care trebuie ignorate. Însă, spre deosebire de politică, caz în care majoritatea poate decide în mod legitim, în problemele intelectuale argumentele sunt mărci înregistrate ale adevărului.
Lăsate la voia pieţei libere, ideile false vor fi mai apreciate decât cele adevărate. Suntem în faţa vechii probleme ridicate de dialogul platonician „Gorgias”, pe cine va asculta mulţimea, pe medic sau pe bucătar? Respectul pentru liberatea umană presupune să îi dai posibilitatea individului să decidă să îl asculte pe bucătar sau pe orator, şi nu pe medic, dar tot respectul pentru demnnitatea umană presupune să acordăm o importanţa mai mare adevărului decât falsului.
Mai există şi o altă posibilitate, pentru a îţi căştiga dreptul de a susţine ceea ce tu consideri adevărat, fără a fi supus legilor pieţii – este modelul propus de apostolul Pavel: aţi putea să mă hrăniţi pentru munca mea de a predica evanghelia (iar aici chiar avem de a face cu susţinerea unui Adevăr), dar, pentru a nu se spune că predic ca sa îmi câştig existenţa, voi face corturi pentru a îmi asigura traiul, iar în restul timpului voi predica. Soluţia pe care el o alege este totuşi foarte greu de susţinut (Pavel era un sfânt, ceea ce nu este o condiţie obligatorie pentru a fi intelectual), mai ales în societatea contemporană în care nu tindem să accordăm credit unui lucrător la CFR ce scrie poezii sau unei coafeze care, în timpul liber, scrie tratate de ontologie.
Recapitulând, am găsit trei posibilităţi de răspuns la întrebarea „cine trebuie să îi plătească pe intelectuali”, dar fiecare variantă presupune dezavantaje demne de luat în calcul. Meserie sau vocaţie, căutare a adevărului sau loisir, statutul intelectualilor a stârnit întotdeauna dezbateri, fără ca un răspuns definitiv să se impună.