st1\:*{behavior:url(#ieooui) }
<!– /* Style Definitions */ p.MsoNormal, li.MsoNormal, div.MsoNormal {mso-style-parent: » »; margin:0in; margin-bottom:.0001pt; mso-pagination:widow-orphan; font-size:12.0pt; font-family: »Times New Roman »; mso-fareast-font-family: »Times New Roman »; mso-bidi-font-family: »Times New Roman »; mso-bidi-language:AR-SA;} p.MsoFootnoteText, li.MsoFootnoteText, div.MsoFootnoteText {mso-style-noshow:yes; margin:0in; margin-bottom:.0001pt; mso-pagination:widow-orphan; font-size:10.0pt; font-family: »Times New Roman »; mso-fareast-font-family: »Times New Roman »; mso-bidi-font-family: »Times New Roman »; mso-bidi-language:AR-SA;} p.MsoFooter, li.MsoFooter, div.MsoFooter {margin:0in; margin-bottom:.0001pt; mso-pagination:widow-orphan; tab-stops:center 3.0in right 6.0in; font-size:12.0pt; font-family: »Times New Roman »; mso-fareast-font-family: »Times New Roman »; mso-bidi-font-family: »Times New Roman »; mso-bidi-language:AR-SA;} span.MsoFootnoteReference {mso-style-noshow:yes; vertical-align:super;} /* Page Definitions */ @page {mso-footnote-separator:url(« file:///C:/DOCUME~1/Anna/LOCALS~1/Temp/msohtml1/01/clip_header.htm ») fs; mso-footnote-continuation-separator:url(« file:///C:/DOCUME~1/Anna/LOCALS~1/Temp/msohtml1/01/clip_header.htm ») fcs; mso-endnote-separator:url(« file:///C:/DOCUME~1/Anna/LOCALS~1/Temp/msohtml1/01/clip_header.htm ») es; mso-endnote-continuation-separator:url(« file:///C:/DOCUME~1/Anna/LOCALS~1/Temp/msohtml1/01/clip_header.htm ») ecs;} @page Section1 {size:8.5in 11.0in; margin:1.0in 1.25in 1.0in 1.25in; mso-header-margin:.5in; mso-footer-margin:.5in; mso-paper-source:0;} div.Section1 {page:Section1;} –>
/* Style Definitions */
table.MsoNormalTable
{mso-style-name: »Table Normal »;
mso-tstyle-rowband-size:0;
mso-tstyle-colband-size:0;
mso-style-noshow:yes;
mso-style-parent: » »;
mso-padding-alt:0in 5.4pt 0in 5.4pt;
mso-para-margin:0in;
mso-para-margin-bottom:.0001pt;
mso-pagination:widow-orphan;
font-size:10.0pt;
font-family: »Times New Roman »;
mso-ansi-language:#0400;
mso-fareast-language:#0400;
mso-bidi-language:#0400;}
Separabilitate şi complementaritate în studiul fizicii şi al teologiei.
Instrumentalismul motivat teologic al lui Pierre Duhem
„De la sine şi prin esenţă orice principiu al fizicii teoretice nu poate fi utilizat în discuţiile metafizice sau teologice”[1]
Implicaţii ontologice ale cunoşterea fenomenelor şi ale cunoaşterea realităţii transcendente
O atitudine posibilă în ceea ce priveşte raportul între teologie şi descoperirile ştiinţei este împărţirea sferelor de influenţă. Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte implicaţiile acestei separării. Criteriul separării îl constituie limitele de aplicabilitate ale fizicii versus limitele de aplicabilitate ale teologiei. Eşajodajul construcţiei despărţitoare este reprezentat de prezumţia separării lumii, potrivit unei tradiţii kantiene în noumen, lucru în sine şi fenomen. Contrar lui Kant, dar plecând de la distincţiile pe care acesta le stabileşte, putem plasa studiul teologiei şi al metafizicii la nivelul lucrului în sine. Filosofia ştiinţei este marcată de două maniere a aborda cercetarea: instrumentalism şi realism. Cercetarea ştiinţifică în genere, fizica în special are acces la adevărata realitate, este profesiunea de credinţă a realiştilor. Pentru instrumentalişti, studiul fizicii se limitează la nivelul fenomenal, fără a face asumţii despre nivelul lucrului în sine. Implicit acestă dezbatere are implicaţii asupra raportării fizicii la teologie prin genul adevărurile la carea are acces fiecare.
Unitate sau separabilitate
Argumentul clasic ce presupune o legătură între ştiinţă şi credinţă, cel al naturii duble a adevărului raţional şi revelat, susţine că un univers ordonat nu poate fi opera hazardului. Un astfel de argument întăreşte credinţa creştină într-un univers creat de un arhitect ce este înzestrat cu voinţă şi cunoaştere. Evident, o astfel de concepţie este departe de credinţa într-un Dumnezeu personal şi rămâne undeva la nivelul unui teism raţional.
În universităţile medievale cunoaşterea lumii sensibile împrumuta din principiile de cunoaşterea a lumii suprasensibile. De exemplu, atributul omniprezenţei lui Dumnezeu a fost împrumutat spaţiului şi timpului terestru[2]. A face ştiinţă, teologie sau filosofie era aproximativ unul şi acelaşi lucru. Dacă nu erau nepăratăt identice, se aflau într-un unic proiect de cercetare. Când Newton descria legile fizicii era convins că acestea sunt legile pe care Dumnezeu însuşi le folosise în crearea lumii. Oamenii de ştiinţă pretindeau că descoperă, matricea dupa care Dumnezeu a creat lumea, iar că legile pe care se ajunge sunt adevăruri universale, inţelese ca afirmaţii necondiţionate. Trebuie să recunoaştem că există un orgoliu nemăsurat în prezumţia realistă, potrivit căreia, ştiinţa poartă cu sine un angajament ontologic. Potrivit acestui angajament, o entitate de care ştiinţa vorbeşte există realmente, iar legile pe care aceasta le decretează sunt adevăruri ce descriu structura lumii. Cu toate că, cel mai adesea, nu punem sub semnul întrebării descoperirile ştiinţei, există o categorie de oamenii de ştiinţă ce au curajul de a tratat lucrurile diferit. Instrumentaliştii, căci despre ei este vorba, consideră că o teorie ştiinţifică nu este decât un instrument comod de a face clasificări şi reprezentări menite să emită predicţii. O lege fizică nu este decât o structură matematică ce reprezintă un fenomen, un instrument care ajută la realizarea unui scop, ca şi un ciocan. Prin urmare, ea nu poate fi adevărată sau falsă, ea nu descrie lumea, nefiind decât o ipoteză, fara a-şi aroga in mod exclusivist monopolul reprezentării adecvate a realităţii. Această manieră de a aborda ştiinţa este inspirată din metodele de calcul astronomic din antichitate[3]. În codiţiile in care astronomii vremii se ocupau de legile ce guvernează cerul, spaţiu sacru prin excelenţă, nu aveau curajul de a pretinde că descoperă legile însele ce conduc mişcările astrelor. Ei pretindeau că fac doar nişte simple ipoteze al căror unic scop era salvarea fenomenelor. De asemenea, cel mai adesea exista o varietate de ipoteze distincte ce aveau aceeaşi putere reprezentativă. Astronomul nu pretindea că ar putea alege dintre aceste ipoteze pe cea adevarată.
Instrumentalismul ca modestie intelectuală
Pierre Duhem fizician, istoric şi filozof al ştiinţei alege o abordare instrumentalistă. Pentru el, teoria fizică nu trebuie să ofere o explicaţie a evenimentelor ce se petrec în natură, ci doar să permită reprezentarea lor şi prin aparatul matematic să poată să realizeze calcule şi predicţii.
„ O teorie fizică nu este o explicaţie. Este un sistem de propoziţii matematice deduse dintr-un număr mic de principii, ce au ca scop să reprezinte pe cât de simplu pe atât de complet, un ansamblu de legi experimentale.”[4]
Definiţia începe cu o negaţie spre a distinge definitiv punctul său de vedere de cel ce consideră că teoria fizică poate oferi explicaţii mecaniciste despre lume. O abordare ce propune explicaţia, ca principal demers ştiinţific, ar fi legat fizica de metafizică, încercand să descopere cauzele ultime ale lumii. O explicaţie, terminologic vorbind, presupune procesul de dezvăluire a aparenţelor fenomenale pentru a face loc adevăratei realităţi. Acest proces presupune însă, că există o realitate distinctă de aceste aparenţe şi îşi propune să spună care este natura acestei realităţi. Numai că fizica nu are suficiente resurse pentru a ajunge la esenţa lucrurilor, ea se rezumă la studiul nivelului fenomenelor, fără a face supoziţii despre ce se află în spatele lor.
Duhem subliniează tema separarabilităţii domeniului fizicii de cel al metafizicii, înţeleasă ca filosofia primă, ce include prin urmare şi elemente de teologie naturală[5]. Separarea nu neagă însă importanţa filosofiei sau a teologiei şi nu doreşte criticarea acestora, sau negarea statului lor de cunoştinţe, aşa cum a făcut-o pozitivismul logic. Separarea presupune o complementaritate. Fizica se ocupă de fenomene iar metafizica şi teologia de lucrurile în sine. Numai în domeniul ultimelor, putem da explicaţii şi pretinde că am ajuns la adevăr.
Separarea celor două domenii presupune imposibilitatea oricărei critici venită dinspre ştiinţă spre teologie dar şi lipsa de sens a oricărei apologii pozitive. Merită să jucăm cartea separării? Principiul este simplu: din premise de natură fizică nu putem trage concluzii de altă natură teologice sau metafizice. Adevărurile dogmei nu pot fi puse în pericol de nici o descoperire ştiinţifică. Deoarece fizica, în concepţia lui Duhem, nu vizează lucrurile reale, doar grave erori de interpretare a legilor ei pot conduce la concluzii de natură teologică, cum ar fi de exemplu afirmaţii despre sfărşitul lumii sau continuua ei activitate, despre liberul arbitru sau determinism[6]. Autoritatea fizicii nu poate transcende în mod legitim limitele permise de salvarea fenomenelor, pentru a ajunge la concluzii de ordin metafizic sau religios.
Din contră, dintr-o perspectivă realistă, întrebări despre compatibilitatea dintre principiul conservării energiei şi liberul arbitru ar fi permise. În paradigma cartezienă de a face ştiinţă sau în cea newtoniană, se poate pretinde că avem acces la realitate[7]. Din contră, pentru Duhem „De la sine şi prin esenţă orice principiu al fizicii teoretice nu poate fi utilizat în discuţiile metafizice sau teologice”[8]. Limitările ce provin din scopul teoriei fizice evită orice implicaţii speculative ce vizează alte domenii.
Teoriile fizice şi speculaţiile filosofice
Se pare că această atitudine extrem de preacută este motivată de încercarea lui Duhem de a evita erorile legate opiniile ştiinţifice pe care biserica catolică le făcuse de a lungul timpului. În atribuţiile teologiei nu este inclusă descrirea lumii sensibile. De cele mai multe, ori această depăşire de atribuţii a fost plătită prin scăderea creditului oferit teologiei în ansambul său, o dată cu noile descoperiri ştiinţifice. Exemplu clasic a fost suţinerea heliocentrismului, în pofida faptului, că acesta nu constituie un adevăr revelat. Susţinerea unor concepţii ştiinţifice ce s-au dovedit ori eronate, ori parţiale, doar compatibile cu adevărurile revelate şi nu deduse din acestea, a condus la punerea sub semnul întrebării a adevărurilor revelate însele.
Un exemplu contemporan ar fi teoria Big Bang-ului. Această teorie este compatibilă concepţiei teologiei creştine, potrivit căreia Dumnezeu a creat lumea această din nimic la un moment dat în trecut. La o primă impresie putem spune că această teorie confirmă una din credinţele creştine. Pe de altă parte, acceaşi teorie poate fi folosită pentru a argumenta pentru o concepţie materialistă asupra lumii. Putem observa că atât folosirea teoriei Big Bangului pentru a pleda pentru o concepţie creştină asupra lumii, cât şi folosirea sa pentru a susţine o poziţie materialistă sunt pure speculaţii. Teoria în sine nu este decât un şir de concepte matematice ce reprezintă nişte fenomene, ce se presupe că ar fi avut loc şi care oferă informaţii despre starea actuală a universului. În această ipostază teoria nu face predicţii, ci postdicţii, principiul de aranjare a informaţiei fiind acelaşi, doar orinetarea în timp fiind diferită. Doar propriul nostru cod de interpretare, influenţat de dorinţele şi aşteptările noastre, poate integra o teorie într-o viziune creştină a lumii sau într-o viziune strict materialistă.
S-a afirmat adeseori că teoria darwinistă din „Originea speciilor”, ce apelează în explicaţiile ei la principiul evoluţionist şi la cel al adaptării la mediu, este un contrargument al viziunii creştine asupra creaţiei separate şi a demnităţii, asigurată de Dumnzeu, fiecărei specii în parte. Dacă ar fi privită doar ca un instrument de lucru, o speculaţie ce nu tratează despre natura însăşi a lucrurilor, teoria nu ar intra în conflict direct cu imaginea creştină asupra lumii.
Celebra dezbatere ce îl opune pe Galileo Galliei cardinalui Bellarmin[9] este provocată de statul calculelor ex supposotionis, asupra pretenţiei acestora de a fi purtătoare ale adevărului. Dacă ipotezele pe care cercetătorul le face sunt considerate doar simple artificii matematice, ficţiuni, menite să salveze fenomenele observabile, ele pot fi acceptate cu uşurinţă. O astfel de abordare nu fereşte doar dogmele de critică exterioară dar lasă şi cercetătorului o mare libertate în privinţa utilizării ipotezelor. O teorie interpretată instrumentalist poate fi schimbată la fel de uşor cum schimbăm un instrument mai puţin adecvat cu unul mai adecvat. Evităm problema erorilor şi a continuităţii între o teoria şi alta în istoria ştiinţei . Problema centrală a viziunii realiste este incapacitatea de a explica evoluţia în ştiinţă, trecerea de la susţinearea unei teorii la susţinearea alteia mai vaste. Vechea teorie fiind falsificată, ea nu mai este un candidat viabil pentru descrierea lumii iar patternul acesta se va repeta probabil şi pentru noua teorie.
Cunoaşterea prin analogie
Putem să ne întrebăm despre valorea reală a unor ipoteze ce sunt doar simple ficţiuni. În ce măsură cunoaşterea pe care o oferă teoria fizică, ce este limitată la nivelul fenomenelor, nu are decât o valoare pragmatică de a face calcule şi predicţii?
Numai că în dezvoltarea progresivă, prin ajustarea şi finisarea ipotezelor dintr-un domeniu putem spera că vom ajunge la reflectarea ordinii reale a lucururilor. Speranţa pe care Duhem o are, în calitate de cercetător, dar şi în calitate de credincios este că dezvoltarea ştiinţei presupune o relaţie specială cu ordinea reală a lucrurilor.
„Fără a pretinde că explică realitatea ascunsă sub fenomene, pe care le grupăm în legi, simţim că structura stabilită de teoria noastră corespunde afinităţilor reale dintre lucruri[10].”
Relaţia dintre gândirea ce reflectează asupra fenomenelor şi gândirea ce reflectează asupra realului poate fi descrisă printr-un raport de analogie, de reflectare a unei nivel în celălalt, de comparaţie, ce ne lasă să întrevedem nivelul lucrurile reale, fără a le putea atinge. Modul în care cercetătorul organizează fenomenele reflectă ordinea reală a lucrurilor, fără însă a o putea să o atingă direct.
„ Sclav al metodei pozitive, fizicianul se aseamănă cu prizonierul din peşteră. Mijloacele de cunoaştere de care dispune nu-l lasă să vadă decât nişte umbre care se profilează pe peretele din faţa privirii sale, dar el ghiceşte că această teorie a siluetelor a căror contururi se estompează în faţa ochilor săi nu este decât simulacrul unor figuri solide şi el afirmă existenţa acestor figuri invizibile, dincolo de peretele de care nu poate trece”[11]
Să remarcăm alegerea lui Duhem de a vorbi în termeni platonicieni. Mitul peşterii propune o analogie între Idei şi copiile lor imperfecte din lumea noastră, pe de o parte şi o umbră şi obiectul care o produce, pe de altă parte. Avem aici prezente trei comparaţii: idee-copie umbră-obiect şi teorie fizică-ordine naturală. Comparaţia însăşi serveşte drept metaforă, despre lucrurile pe care nu le putem demonstra putem vorbi prin analogie. Este un fel de cunoaştere prin ghicitură a unei ordini în alta, de care vorbeşte Apostolul Pavel. Între modalitatea de organizare a informaţiilor date de fizician şi ordinea naturală există o relaţie de asemănare. Este ca şi cum ordinea reală ne-ar orbi prin strălucirea ei şi de aceea nu ni se permite decât să vedem frânturi, ce ne permit să ne imaginăm întregul.
Ceea îşi propune fizicianul prin aceste analogii este să aranjeze legile într-o ordine din ce în ce mai asemănătoare cu ordinea transecendentă după care se clasifică realităţiile, ordine numită de Duhem „clasificarea naturală”. La această ordine fizicianul nu are acces prin contemplare directă, ci doar printr-un proces lung şi anevoios, constituit de evoluţiile din istoria fizicii.
Miza principiului separabilităţii
Miza modului instrumentalist de a pune problema o constituie idenpendenţa fizicii de teologie sau metafizică. Această independenţă implică imposibilitatea oricărui act de apologetică sau de critică. Singurele relaţii permise sunt cele de natură analogică. Modestia ce motivează această abordare este compatibilă şi chiar cerută de comportamentul unui creştin autentic, ce nu îşi poate permite să pretindă că poate obţine prin propriile eforturi cheia planurilor lui Dumneze. Orice abordare ştiinţifică creştină trebuie să fie conştientă de limitele sale de aplicabilitate. În acelaşi timp limitele acestea poartă cu sine şi speranţa că prin strădaniile succesive vom primi darul de a ne împărtăşi din ordinea reală a lumii, pe care nu putem pretinde că o atingem din prima şi fără intermediar. Aceaşi manieră de abordare poate ţine la distanţă pe orice cercetător de angajări ontologice inutile faţă de ipoteze aproximative.
Pentru Pierre Duhem perspectiva este inversată. Angajamentele reale nu sunt cele faţă de ipotezele ştiinţifice, văzute ca ficţiuni utile, ci faţă de marile adevăruri revelate ale credinţei. Această atitudine este, să ne reamintim, a unui fizician, a unui om care şi-a dedicat viaţa ştiinţei, fără a crede în capacitatea nelimitată a raţiunii şi a metodei pozitive, care singure sunt incapabile să motiveze cercetarea. Resortul cercetării îl constituie credinţa că există o ordine prestabilită între ipotezele pe care cercetătorul le face asupra fenomenelor şi realitate. Accesul la această ordine nu se face direct şi prin capacităţile raţiunii individuale, ci apare ca un dar. Credinţa în aflarea ordinii reale a lucrurilor printr-un şir de ipoteze fără angajamente ontologice ţine de o opţiune a fizicianului şi nu este un adevăr demonstrabil.
[1]Pierre DUHEM, La théorie physique, son objet – sa structure, Vrin, 1989, Paris p 432
[2] Amos Funkenstein, Teologie şi imaginaţie ştiinţifică, Humanitas, 1998, p 15
[3] Pierre DUHEM, Sauver les phenomenes, Vrin, 2003, Paris, p 34
[4] Pierre DUHEM, La théorie physique, son objet – sa structure, Vrin, 1989, Paris, p 24
[6] Pierre DUHEM, La théorie physique, son objet – sa structure, Vrin, 1989, Paris p.395
[7] Idem p.431
[8] Idem p 432
[9] Pierre DUHEM, Sauver les phenomenes, Vrin, 2003, Paris, p. 107
[10] Pierre DUHEM, La théorie physique, son objet – sa structure, Vrin, 1989, Paris p 34
[11] Pierre DUHEM, La théorie physique, son objet – sa structure, Vrin, 1989, Paris p 453
Ganduri firesti 