paradisul epistemologilor

Cunoştere şi contemplaţie

 

 

Mă întreb care este legătura între ele, pornind de la  un text al lui Noica în care acesta critică cunoşterea  de tip ştiinţific pentru că este reducţionistă. Cunoaşterea vrea să reducă diversul la o unitate. Este un fel de terminator ontologic căci prin reducere distruge specificul, fiinţa lucrurilor individuale şi le aruncă pe toate în statistică. Ştiinţa este ontofagă, spune Noica.

În schimb filosofia, aduce o adunare bună sub lucruri, ea găseşte fiinţa sub diversele ei forme, le dă nume şi le justifică existenţa, dă unitatea în diversite, cum spune sloganul UE.

Contemplaţia ideilor de la Platon este treapta supremă pe care o poate atinge sufletul prin reminescenţă, ea este superioară nivelului epistemologic în care avem stadiul contemplării obiectelor matematice.

Un teolog grec contemporan Nikolaos Matsoukas făcea distincţia între adevărul care este un obiect şi cunoşterea care este procesul de participare la acel adevăr. Astfel am putea apropia cunoşterea de contemplaţie, căci definiţia se potriveşte ambelor la fel de bine. Ba poate că se potriveşte mai bine contemplaţie, care este în primul rând participare. Şi astfel ne putem apropia de „ Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. O interpretare pe care mi-o permit ar pierde limitele dintre cunoşterea de tip clasic şi contemplaţie.

Astfel pot construi o imagine a paradisului (pentru epistemologi) în care cunoşterea şi contemplarea nu mai sunt separate, în care subiectul cunoscător nu mai vine cu o analiză exterioară asupra obiectului de cunoscut şi prin urmare cu o cunoştere cu rest pentru că intră în comuniune cu ceea ce studiează.

Mai poetic aş putea spune că raportul dintre contemplaţie şi cunoşterea de tip ştiinţific este cel dintre o descoperire a fizicii şi sensul adânc al descoperirii dincolo de predicţiile şi utilitatea ei, angajamentele ontologice ale teoriei văzută ca o cale de a ajunge la adevăr şi nu doar ca un instrument de calcul.