stiinta si ideologie

Ideologie şi ştiinţă

Progres sau doar schimbare?

Pentru Paul Feyerabend ştiinţa este o ideologie ca oricare alta, este una din numeroasele forme de gândire dezvoltate de om, dar nu neapărat cea mai bună.[1] A accepta superioritatea ştiinţei presupune deja plasarea într-o perspectivă ce favorizează raţiunea, dar superioritatea acesteia nu este apriori, cum ne lasă să credem pozitivismul logic sau raţionalismul critic, al cărui reprezentant vizat direct este Popper.

Pentru Popper există o deosebire între ideologie şi ştiinţă dată de revoluţiile din cele două domenii. Schimbarea poate fi conservativă sau nu. În cazul ştiinţei schimbarea păstrează toate succesele predictive din trecut, lărgind cunoaşterea. Progresul în ştiinţă, din contră chiar dacă revoluţionar este conservativ.[2]

O revoluţie ştiinţifică nu se poate rupe totalmente de tradiţie pentru că ea trebuie să conserve succesul predecesorilor săi. În timp ce o revoluţie ideologice o poate rupe brusc cu tradiţia. Tocmai de aceea revoluţiile ştiinţifice sunt raţionale.[3] Este raţională această evoluţie, pentru că este decidabil dacă o teorie este mai bună decât predecesoarea ei. Ideologiile din contră, nu pot păstra nimic din ideologiile trecute. De aceea criteriile între o schimbare ştiinţifică şi una ideologică sunt  progresul şi raţionalitatea.

Dar a accepta aceste criterii presupune khunian vorbind, să acceptăm deja paradigma raţionalităţii, din care decurge existenţa unei metode în practica ştiinţifiică şi evident a posibilităţii de a face o comparaţie între două teorii rivale.

Dacă n-ai un scop n-ai nevoie de metodă pentru obţinerea lui

Feyerabend organizează un atac sistematic împotriva tuturor acestor concepte. Cred că punctul central de unde se poate face o reconstrucţie a argumentului său este incomensurabilitatea teoriilor. Dacă două teorii nu pot fi comparate, atunci nu poate fi vorba de un progres cumulativ, al păstrării adevărurilor de la una la alta. Iar dacă nu avem ce să conservăm nu avem nevoie nici de reguli şi nici de o metodă ştiinţifică pentru a ajunge undeva, pentru că nu avem un scop fix. Dacă vrei să ajungi pe o stradă anume într-un oraş necunoscut ai mari şanse să te pierzi, dacă vrei doar să vizitezi fără nici un scop oraşul, nu ai cum să te pierzi, pentru că nu trebuia să ajungi undeva.

Anarhismul contribuie la progresul ştiinţei, oricare ar fi sensul pe care-l dăm progresului.[4] Lipsa metodei fixe, ieşirea din cultul raţionalităţii, accepatarea lui Orice merge! sunt atitudinile recomandate de autor pentru a evolua în ştiinţă.

Dacă concepţia sa se referă stric la cum ajungem să descoperim o anume idee, să dezoltăm o anumită teorie, la procesul de creaţie sau descoperire al teoriei este uşor să îi dăm dreptate şi raţionaliştii de tip Popper nu au negat niciodată acest lucru. Faptul că  revoluţiile ştiinţifice sunt raţionale nu înseamnă că oamenii de ştiinţă sunt complet raţionali, dacă ar fi aşa progresul în ştiinţă ar fi blocat.[5] Dacă doar la nivelul contextului descoperirii se aplică critica lui Feyerabend, el nu a făcut decât să accentueze şi să radicalizeze ceea ce raţionaliştii acceptau deja. Newton Smith îl acuză că s-ar lupta cu un om de paie, un raţionalist care crede în reguli infaibilibe şi fără excepţie.[6]

Pentru a discuta despre unde vrem să ajungem avem nevoie de o hartă

Superioritatea concepţiei popperiene constă în faptul că permite un cadru de dezbatere după ce cercetătorul a ajuns la o concluzie, indiferent care ar fi fost calea de a ajunge la ea.Chiar dacă acţiunea efectivă poate fi ghidată de o intuiţie, inspiraţie, motive estetice, rezultatele ei pot fi discutate raţional.  [7]Dacă modul de a creea teorii este anarhist şi Popper nu neagă asta, dezbaterea asupra lor nu poate fi iraţională, nu poate fi doar la nivel de propagandă. Dacă totul este bun pentru a progresa în ştiinţă, în mod clar nu totul este bun în a spune ce reprezintă progres şi ce nu.

Cred că problema esenţială a poziţiei lui Feyerabend este că nu defineşte progresul, ideea sa că nu contează sensul pe care-l dăm termenului „progres”  ne pune în situaţia în care un grup poate considera ceva ca fiind progres în timp ce alt grup consideră exact opusul. Nu poate exista nici un criteriu care să ducă la un consens. Viziunea ideologică a grupului stabileşte ce este un proges şi ce nu şi despre aceste ideologii nu are nici un rost să discutăm raţional, pentru că raţionalitatea presupune deja o paradigmă anume. Dar dacă refuzăm prioritatea raţionalului nu ne vom afla cum spune Popper într-o situaţie în care nu avem nimic ca să ne opunem violenţei?Raţiunea  este văzută ca o cale de a se opune violenţei. Credinţa în raţione este iraţională, dar este o formă de a se opune agresiunii şi de a crede în om.[8]

Dezrobirea de ideologii dintre care cea dintâi este ştiinţa

Ceea ce pune Feyerabend în loc este o eliberarea a omului de toate ideologiile, în scopul de a decide în cunoştiinţă de cauză între toate aceste ideologii. Modalitatea de alegere mai ales la nivelul societăţii este un de tip metodă de scrutin-dezbatere-vot.[9] Dar în virtutea a ce anume ia fiecare decizia? Probabil că fiecare ia decizia de a se plasa în ideologia care îl avantajează cel mai mult şi decizia de a schimba ideologia când aceasta nu îl mai ajută să rezolve o problemă anume. Libertatea este o componentă forte importantă atât a cercetării ştiinţifice cât şi a dezvoltării umanităţii noastre şi este de remarcat modul în care Feyerabend o protejează, prin încercarea de a evita ideologiile dominante, care ne sunt inoculate prin educaţie şi prin raportarea la un stat anume. Este adevărat de asemenea că o marjă mare de libertate presupune o multiplicitate de idei şi aplicarea procedurilor democratice[10]. De fapt aici este dus gândul politic al lui Popper mai departe. Este uimitor cum Împotriva metodei este construită împotriva epistemologiei lui Popper dar păstrează urma ideilor sale politice.

Paradoxal este că Popper nu reuşeşte să construiască o distincţie între ideologie şi ştiinţă care să fie clară cum este cea dintre ştiinţă şi metafizică. Dacă testabilitatea unei teorii, capacitatea de a fi falsificată indică ceea ce este ştiinţific faţă de celelalte laturi ale existenţei nu este clar de unde anume se trece în ideologie. O revoluţie ştiinţifică poate da naştere uneia ideologice sau poate să nu lase urme dincolo de domeniul ei. Popper dă exemple de revoluţii ştiinţifice care nu produc revoluţii ideologice, cea a ecuaţiilor lui Maxwelle sau a transformărilor lui Lorentz. Dar asta nu spune nimic despre distincţia întrece cele două. Revoluţiile lui Einstein, lui Copernic şi lui Darwin sunt, din contră în acelaşi timp şi ideologice şi ştiinţifice.

Înţelegem că ceva poate fi ştiinţific fără însă a se transforma în modă intelectuală dar nu înţelegem ce anume face ca ceva să se transforme în ideologie şi din ce punct în colo o idee ştiinţifică devine ideologie. Din momentul în care este folosită în alt domeniu decât cel iniţial? Dacă da, epistemologie este ideologică în însăşi demersul ei originar. Bineînţeles că nu trebuie în condiţiile acestea să dăm un sens negativ ideologiei, ea poate avea conotaţii pozitive sau negative în funcţie de influenţa pe care o are asupara evoluţiilor sociale. Dar într-o astfel de interpretare oamenii sunt motivaţi de ideologii şi nu de idei şi nu cred că această idee este în spiritul lui Popper.

Revenind la încercarea de ideologizare a oricăror concepţii despre lume şi viaţă Feyerabend poate fi criticat tocmai din perspectiva aceasta. Newton Smith construieşte un argument împotriva concepţiei anarhiste bazat pe ideea că dacă filosofia este ideologie, Feyerabend nu poate oferi nici un motiv pentru a fi de accord cu teoria sa, valabil indiferent de perspectiva ideologică în care ne plasăm. Pe aceeaşi structură putem spune că dacă orice metodă este bună, de ce nu este bun şi  raţionalismul critic, împotriva căruia el argumentează?

Ştiinţa a găsit metoda de a transforma ideile viciate ideologic în teorii adevărate şi utile, ea nu este doar ideologie, ci o măsură obiectivă a tuturor ideologiilor.[11] Această critică a ştiinţei  ne poate duce la o distincţie între ceea ce este ideologic şi ce nu. Ideologia are pretenţia de a se erija în cadru, în metateorie. Politic vorbind, ea are pretenţia că viziunea sa despre lume este cea corectă, cea care atinge adevărul şi prin urmare a împărtăşirii ei de la adevăr, are dreptul de a îi educa pe toţi. De fapt asta este critica adusă de Popper lui Platon: accesul la adevăr, la care a ajuns filosoful în urma contemplării ideilor îi dă o autoritate specială în cetate. Dar din moment ce nu putem fi niciodată siguri că am atins adevărul, nu putem nici construi un stat pe puterea de decizie a experţilor.

Apropierea de adevăr: scop al ştiinţei sau iluzie ideologică şi metodologică?

Ori dacă scopul ştiinţei nu mai este descoperirea adevărului ci doar apropierea de el, teza verosimilitudinii, în varianta lui Newton Smith poate căpăta contur. Pentru el o teorie T2 este mai verosimilă decât o teorie T1 dacă şi numai dacă:

 1)conţinutul relativ al lui T2 este mai mare decât al lui T1 şi

 2) T2 conţine mai mult adevăr cu privire la T3 decât T1[12].

 Dar această concepţie presupune depăşirea incomensurabilităţii între teorii rivale, de care vorbeşte Feyerabend, pentru că propune raportarea a două teorii la o treia, deci o comparaţie, între universuri de discurs total diferite.

Pentru a accepta teza verosimilitudinii trebuie mai întâi să contrargumentăm teoria incomensurabilităţii. Newton Smith o face dar din interiorul sistemului său, cerând drept criterii de inteligibilitatea metoda raţională, deci se comportăm oarecum ideologic.

Dacă două teorii sunt incomensurabile problema apropierii de adevăr nu are sens

Cel mai bine ar fi să găsim incoerenţe în sistemul lui Feyerabend, chiar dacă a căuta incoreneţe presupune deja plasarea într-o ideologie raţionalistă, dar avem voie să face asta,  pentru că inconsitenţa este acceptată drept criteriu de excludere a teoriilor, de către autor. Dacă incompatibilitatea cu faptele observabile nu este un criteriu de excludere a unei teorii, incorenţa iniţială este. Or o dată ce excludem teoriile incorente, facem o judecată în termeni de adevărat şi fals. O incorenţa este de forma p şi non p, ori ea este exclusă pentru că pornind de la ea putem demonstra orice propoziţie ca fiind adevărată. Excluderea acestei situaţii presupune o fisură în metoda lui totul merge, anarhismul nu poate fi dus la consecinţele ultime ale acceptări a absolut orice.

În plus mai este un teren de întâlnire a două teorii rivale: faptele observaţionale şi faptele noi pe care teoria, presupus mai bună, le aduce în vedere. La nivel de predicţii făcute două teorii rivale se pot compara.Comparaţia teoriilor fizice diverse cu limbajele naturale sau cu cazul percepţiei de tipul raţă-iepure à la Wittgensetein[13] mi se pare defavorabilă idei însăşi de incomensurabilitate, căci atât între limbajele naturale cât şi între percepţii diferite asupra aceluiaşi obiect avem o punte de legătură, ce a sensului care se păstrează când traducem dintr-un limbaj în altul şi ce a obiectului însuşi analizat din perspective diferite.

Adevărul nu este condiţie neceasră pentru progres

Chiar dacă acceptăm teza verosimilitudinii din perspectiva posibilităţii de a compara teorii mai există obiecţii de ridicat împotriva ei, ca cele susţinute de Jamens Robert Brown[14]:raţionamentul că mai multă verosimilitudine implică un succes empriric mai mare, urmată de afirmarea cosecventului şi deducerea antecedentului este un tip de raţionament bun numai pentru cei care deja au acceptat validitatea raţionamentelor de tip ipoetetico-deductiv în ştiinţă.  Antirealiştii, ce nu cred în faptul că între apropierea de adevăr şi creşterea succesului empiric există o legătură strânsă nu pot fi convinşi de raţionament. Ştim că din premise false se pot trage concluzii adevărate aşă că adevărul nu este logic vorbind necesar pentru succes.[15] A fi adevărat nu este o condiţie necesară pentru a face predicţii de succes, istoria ştiinţei ne dă exemple de teorii care au avut succes empiric, făcând predicţii care s-au adeverit dar ale căror premise s-au arătat apoi a fi false.[16]

Argumentul lui Brown desparte adevărul de succes şi prin urmare putem duce mai departe raţionamentul despărţind din nou adevărul de progres, chiar dacă putem spune că el este relevant statistic pentru a ajunge la succes. Această idee poate avea implicaţii asupra pretenţiei ideologiei de a se plasa în adevăr. Două concluzii se impun aici, una politică şi una metodologică

Concluzii

O ideologie nu trebuie să aibă pretenţia de a impune nimic, pentru că de fapt ea nu este legată necesar de progres: chiar dacă e adevărată poate să nu ducă la succesul acţiunilor şi din contră, poate duce la progres chiar dacă e falsă.  Trebuie deci să criticăm pretenţia de a avea o autoritatea specială venită din cunoaştere, exercitată  în afară domeniului ştiinţifc .

Problema metodologiei nu este legată de adevăr ci de întâmplare, putem cădea de accord cu Feyerabend că nici o metodă nu poate garanta succesul şi nu este infailibilă dar nici nu vrem să ne lăsăm pe mâna hazardului în evoluţia ştiinţei, care cere motive şi argumente necesare. De accea o metodă venită din generalizarea practicii ştiinţifice de pănă acum poate fi acceptă, nu ca ideologie, ci drept cadru conceptual, care să ne salveze de întâmplare, iar raţionalismul critic pare că poată să facă asta, incluvis despărţit fiind de nevoia de adevăr iniţială. Critica opiniilor noastre şi a celorlalţi, dezbateriile, văzute ca schimburi de idei, fără încercarea de a îl convinge pe celălalt de perspectiva ta, ci pur şi simplu ca un de exemplu al perspectivei  sunt până la urmă formă de manifestare a democraţiei şi a libertăţii noastre.

 
 

 

 


[1] Paul Feyerabend, Contre la methode, Seuil, 2005 p 332

[2] Karl, Popper Raţionalitatea revoluţiilor ştiinţifice, în Ilie Pârvu, Istoria ştiinţei şi reconstrucţia ei conceptuală  286

[3] Idem 297

[4] Paul Feyerabend, Contre la methode, Seuil, 2005 p 25

[5] Karl, Popper Raţionalitatea revoluţiilor ştiinţifice, în Ilie Pârvu, Istoria ştiinţei şi reconstrucţia ei conceptuală  p 297

[6] W.H. Newton Smith, Raţionalitatea ştiinţei, Editura ştinţifică, 1994, p 170.

[7] Idem 288

[8] Karl, Popper, Conjectures and Refutations, Harper Torchbooks, p 57

[9] Paul Feyerabend, Contre la methode, Seuil, 2005 p349-350

[10] Idem p 342

[11] Idem p 347

[12] W.H. Newton Smith, Raţionalitatea ştiinţei, Editura ştinţifică, 1994, p253

[13] Paul Feyerabend, Contre la methode, Seuil, p 249-250

[14] Jamens Robert Brown ,”Explicarea şuccesului ştiinţei”, Mircea Flonta, Introducere în teoria cunoaşterii ştiinţifice, Editura Universităţii Bucureşti, 2004 p 276-277

[15] Idem p 281

[16] Idem p 280

Publicités

Poster un commentaire

Classé dans Non classé

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion / Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion / Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion / Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion / Changer )

Connexion à %s