critica unui tip de a face filosofie

Filosofia de tip analitic este o metodă de lucru, metodă care presupune că o problemă, un argument, o idee pot fi tratate absolut independent de contextul în care problema au apărut. Concepţia mai largă sau viaţa celor care s-au ocupat de o problematică nu contează, nici numele lor nu ar conta dacă nu ar trebui să îi cităm la bibliografie ( dreptul de proprietate intelectuală e o formă de a duce liberalismul economic la maxim: şi ideile sunt o marfă, ca oricare alta, trebuie să ştim să le vindem cât mai bine ca să obţinem profitul maxim).
În partea opusă a terenului, avem istoricii ideilor şi sociologii cunoaşterii, care ajung să susţină că o idee nu e altceva decât rodul unui context social, a unei situaţii concrete, a conjucţie de împrejurări care pus un individ să susţină X şi nu non X. Pentru ei inteţionalitatea individului, libertatea omului, nu există şi ele se pot reduce la contextul care l-a produs atât pe indivi cât şi ideea sa.
Pentru primii raţiunea- termenul este însă conotat ideologic- şi am putea folosi mai bine intelectul, aduce pe lume o problematică pe care tot el, m-am hotărât să vorbesc despre intelect, o analizează şi căreia încearcă să îi aducă răspunsuri. Nu ne interesează motivul pentru care problematica apare, nici de ce un individ e motivat să îi răspundă, ci pur şi simplu analiza logică pe text. E un fel de filosofie pentru ingineri, adică strict tehnică. Filosofie ce nu urmăreşte decât premierea celui mai tare argument şi a celui mai zurlii probleme filosofiece. Problemă care trebuie să poată fi analizată în termeni clari, concişi, analizabili atomar, necuatificaţi existenţial şi fără implicaţii ontologice.
Un exemplu, ar fi cum stabilim identitatea transmundană, pentru profani: cum Vasile cel chel din lumea posibilă W1 poate avea o relaţie de identitate cu Vasile care nu e chel din lumea posibilă W2 ?Sau altul mai concret despre obiecete posibile în acceaşi lume: individul posibil chel din pragul uşii este acelaşi cu individul slab din pragul uşii? ( exemplul îi aparţine lui Quine şi probabil că face asumţia că în pragul uşii nu au loc doi indivizi, nici măcar cei posibili).
Apoi un filosof serios s-ar apuca cu metodele logicii, care-i sunt unelete, singurele acceptabile, să vadă cum pot fi analizate aceste cazuri imaginare. Dacă logica la care apelează nu îi dă un răspuns definitiv în domeniu, el se va apuca cuminte să construiască alte tipuri de logici ce să i-ar permită să deducă mai mult. Singura libertate pe care şi-ar putea-o lua ar fi de a mai introduce sau a elimina câte o axiomă sistemului.
În ringul opus, sociologii cunoaşterii reduc totul la o analiză strict exterioară. Pentru ei, a face o anchetă, ce o distribuie oamenilor de ştiinţă, în care aceştia încercuiesc cuminţi da, nu, nu ştiu ( ca la referendum ) e suficient pentru a explica cum se desfăşoară cunoaşterea în lumea asta. Deliciul acestor sociologi este să surprindă partea umană a cercetătorilor, cum cercetătorii se bat pentru fonduri, pentru posturi mai bine şi pentru recunoaştere socială. Reduc astfel cunoaşterea la manifestarea unor ideosincrazii de grup. Ne fac să credem că între oamenii de ştiinţă e la fel ca în politică, grupul de interes dictează de la centru orice gest.
Adevărul nu joacă în povestea dezvoltării ştiinţei nici un rol important, el este doar o mască.
Să luăm exemplul cărţii1 lui Kuhn, toate exemple pe care le dă mi se par adevărate, nu am motive de a spune că lucrurile nu se întămplă aşa. Ele mi se par însă irelevante, nu pot explica cu adevărat ce se întămplă în procesul cunoaşterii. Cartea e interesantă ca un studiu sociologic, descriptiv despre ceea ce fac oamenii de ştiinţă. Dar de aici nu cred că se poata conchide ce este ştiinţa şi care e procesul unei înţelegeri şi a unei explicaţii ştiinţifice.
Acest meci este imposibil de căştigat. Nici o tabără nu va reuşi vreodată să căştige adversarul de partea sa, pentru că pleacă de la asumţii totalmente diferite. Ce va face publicul care asistă la meci? Din fericire pentru el, asumţiile diferite nu sunt şi contradictorii, cele două abordări nu se explud una pe alta pentru că tartează planuri diferite.
Prima, tabăra a analiticilor încearcă să răspundă la întrebarea ce temeiuri( justificări, argumente, premise) are cineva pentru a susţine o anumită idee, poziţie. Cea de a doua, a sociologilor cunoaşterii de a răspunde la întrebarea ce motive, analizate intenţional, au oamenii de a face un anumit gest intelectual, care prin extindere poate deveni şi social. Confuzia vine din faptul că ambele întrebări pot fi subsumate uneia mai generale: „de ce susţine X o anumită idee”. În această exprimare găsim ambiguitatea dintre motive şi temeiuri. Analiticilor le rămâne analiza temeiurilor iar socilologiilor cunoaşterii analiza temeiuirilor.
Abordarea pe care aş vrea să o propun e una de tip holist. Motivaţia de a cunoaşte adevărul nu e una raţională. De asemenea pe parcursul drumului nu avem de a face numai cu argumete şi contrargumente, analizabile într-un limbaj al logicii de ordinul I. Fără apel la aceste argumente am distruge însă universalitatea şi ne-am lăsa conduşi de contextul istoric.
O filosofie care mai are pretenţia de a fi iubire de înţelepciune nu ar trebui să uite prima partea a sintagmei, motivaţia de a păşi pe calea înţelepciunii vine din iubire, nu poate fi o alege pe cale strict raţională.