15 ianuarie

Sunt speriată, nu îmi vine să cred, cum să se bată oamenii in stradă? Chiar în Bucureşti, prin Universitate, pe unde treceam zilnic să ajung la şcoală şi la bibliotecă? Ce naiba se întâmplă în ţara asta? Unde o să ajungă? Doar nu se cred la primăvara arabă? Doar nu îşi imaginează că schimbă guvernul în felul ăsta?

16 ianuarie

Am prieteni care ies în stradă, sunt profund îngrijorată pentru ei! Doamne, ai grijă de ei! Sper doar să nu o încaseze, nici ei, nici alţii asemenea, sunt totuşi nişte bieţi oamenii amărâţi!

17 ianuarie

Protestele continuă, dar e ok, fără violenţe, pot să îmi văd de viaţa mea!

18 ianuarie

Băi, ăştia chiar continuă? Deja nu mai e vorba doar despre guvern şi preşedinte, nici despre legea Sănătăţii, oamenii chiar sunt motivaţi, chiar au idei, cu toate că sunt foarte diferite! Hmm, dacă vorbeşti despre mase, pare că sunt proaste, fără scop, orientare, dar dacă vezi chipurile, sloganurile, ideile diferite parcă nu mai poţi să rămâi cinic.

20 ianuarie

Sunt profund impresionată de ce se întâmplă în ţară. În ultima săptămână nu am avut timp să scriu pentru că în Paris fiind încerc să îmi găsesc o locuinţă; chiar şi dacă ai bani pentru a plăti chiria, aici nu o primeşti pentru că eşti român şi nu ai garant francez! (Nu e o scuză, e doar o formă de a atrage atenţia că Occidentul nu e o soluţie pentru problemele noastre).

Oamenii s-au mobilizat, au învăţat să protesteze, să ceară schimbarea şi să exerseze revolta civilizată, făcându-se auziţi!

Îmi pare din nou foarte rău că nu sunt acolo, că nu pot participa direct, încerc să compensez prin mobilizarea de mâine, 21 ianuarie, din faţa Ambasadei României din Paris, la ora 14. Românii din stradă construiesc spaţiul democraţiei. Nu dispreţuiţi masele! Oamenii cu nevoile lor de acasă au venit să exprime un mesaj, acel mesaj de lipsa căruia ne plângem de atât de mult timp. România s-a deşteptat!

Prietenii din categoria „intelectuali sceptici fără afiliere politică” mă îndeamnă să nu mă implic şi să nu consum energia de care vor profita liderii opoziţiei, care nu sunt în mod fundamental diferiţi de cei ai puterii. Da, politicienii formaţi de partidele opoziţiei nu sunt calitativ mai buni decât cei ai puterii, dar, dacă vom reuşi să îi schimbăm pe cei de acum, vom arăta tuturor partidelor că nu pot să facă chiar tot ce vor ei, că există limite, că românii ştiu să pună limite! Schimbarea cerută în piaţă e motorul democraţie, politicienii de la dreapta şi de la stânga, de la putere şi din opoziţie vor înţelege că, dacă nu sunt capabili să administreze ţara, pot fi schimbaţi înainte de termen! Că nu se mai poate să doarmă sau să fure (ambele categorii sunt periculoase) patru ani după alegeri!

Ce poate schimba faptul că ieşim în stradă? În primul rând pe noi, ne dăm seama că putem să acţionăm, că suntem o forţă şi putem să îi constrângem chiar şi fără a utiliza violenţa!

Alte voci spun că protestatarii nu sunt autentici pentru că nu au un mesaj clar şi comun. Pe mine pluralitatea mesajelor mă face să cred că oamenii aceia nu sunt manipulaţi, că nu sunt victima unor forţe oculte care vor să schimbe actuala putere. Trebuie să recunosc că, la prima vedere, haosul cererilor te pune în încurcătură. Ce să faci când unii vor monarhia, alţii locuri de muncă, alţii alegeri anticipate, alţii oprirea recalculării pensiilor şi alţii demisia ministrului învăţământului? E clar că nu există o singură soluţie magică la toate probleme lor. Nu sunt naivă să cred că dacă mâine dimineaţă am avea guvernul perfect tot s-ar rezolva toate problemele oamenilor. Trebuie însă să gândim şi să construim cadrul de rezolvare a acestor probleme. De ceva vreme, situaţia se tot înrăutăţeşte, problemele se acumulează; într-o civilizaţie normală un set de probleme este înlocuit de un altul, pe când la noi, setul de probleme iniţial nu face decât să crească. Numiţi-mi o categorie politică sau socială care să fie mulţumită de ce se întâmplă în ţară! Aş zice că ar fi încă ok dacă bugetarii ar fi nemulţumiţi şi angajaţii la privat ar fi mulţumiţi (sau, poftim, invers, pentru cei de stânga), dar la noi nu mai există nici o categorie socio-politică sau profesională mulţumită. Ieşitul în stradă înseamnă că îţi pasă, că vrei schimbare, a guvernului, a preşedintelui, a condiţiilor în care se face politica în România!

S-a vorbit foarte mult despre faptul că alegerile sunt deja decise de dinainte, nu pentru că sunt cumpărate, ci pentru că nu ies la vot decât cei cu interese legate clar de un partid politic sau de altul. Oamenii din stradă sunt acel rest, pe care fiecare partid visează să îl mobilizeze să voteze pentru el! Ei sunt acel rest pe care se poate construi o democraţie reală – nu una apolitică, dar una în care societatea civilă are ceva de spus despre agenda politicii!

Ei sunt restul de români cinstiţi, civilizaţi, sinceri! Ei nu sunt o masă de intriganţi, ci oamenii cu chipuri, dureri si suflete, cu păreri şi nevoi! Să fim alături de ei!

21 ianuarie

Revoluţia în diaspora

Ieri au ieşit în faţa Ambasadei României din Franţa în jur de 80 de studenţi români al căror principal mesaj era solidaritatea cu ceea ce se petrece acasă. Cel mai reprezentativ slogan de aici mi s-a părut „Avem părinţi şi fraţi şi vrem să-i ascultaţi!” Nu s-a strigat, s-a protestat paşnic, cu steaguri si pancarte, nu a fost o manifestaţie partinică, nu s-a strigat nici „jos guvernul”, nici nu a fost organizată de USL demonstraţia. Oamenii au venit pentru că le pasă de ceea ce se petrece în ţară şi pentru că vor să fie împreună cu cei de acasă. Un alt semn că învăţăm democraţia aici, jos, în stradă, fără a reprezenta un partid sau altul, că avem şanse să construim o societate civilă.

Faţă de protestele din Roma şi din Londra, am fost mai cuminţi, trebuie să recunosc că nu aveam autorizaţie şi că nu era nici un merit să ne umfle jandarmii francezi. Săptămâna viitoare se va organiza o altă manifestaţie, de dată aceasta cu autorizaţie. Francezii care treceau pe stradă se apropiau să ne întrebe de ce protestăm, le explicam şi ne urau curaj. Gestul acesta este şi unul reparatoriu, voturile din Paris au contribuit la alegerea actualului preşedinte, dar oamenii au dreptul să îşi schimbe opiniile în funcţie de fapte.

22 ianuarie

Stau să mă gândesc ce şanse de schimbare au oamenii din Piaţa Revoluţiei (1)? Care dintre cererile lor ar putea să fie îndeplinite? Evident, cele mai puternice ţin de căderea guvernului, de demisia preşedintelui si de producerea unor alegri anticipate. Probabil, doar aceste acţiuni ar putea determina oamenii să revină la normal. Dar asta presupune voinţa celor de la putere de a acţiona, de a ţine seama de vocea celor din stradă. Mi se pare incredibil ca într-o democraţie părerea unor oamenii să fie atât de uşor ignorată!

Lipsa de atitudine a guvernului este tehnic vorbind cea mai bună acţiune, ştiu că au doar de pierdut dacă se apucă să spună ceva. Vor aştepta ca oamenii plictisiţi, obosiţi, văzând că nu obţin nimic să se întoarcă în cotidian, mai lipsiţi de speranţe decât oricând, pentru că acţiunea lor a fost ignorată, mai scârbiţi de politică, mai hotărâţi ca oricând să nu mai aibă de-a face cu politicul. Sau vor aştepta pur şi simplu ca oamenii să răcească sau să scadă temperaturile, vremea e de partea lor. Uzura lucrează împotriva revoltaţilor care vor obosi să stea în frig. Important e să nu renunţăm la speranţă! Veţi spune că speranţa poate fi iraţională şi că ar fi mai bine să ne întoarcem la locurile noastre. Dar, după ceea ce aţi arătat, puteţi acum să renunţaţi? Acum, când e abia începutul? Poate că protestele din Piaţa Universităţii vor lua sfârşit după un ultim boom energic reuşit la protestul sindicatelor de marţi, dar Piaţa trebuie să continue, trebuie să continuăm să punem presiune pe politicieni. Dacă nu săptămâna viitoare, atunci la următorul pas greşit. Să le arătăm că povestea Pieţei se poate repeta, până când vor învăţa lecţia: democraţia se învaţă în stradă şi se face cu cetăţeni, nu doar cu politicieni!

23 ianuarie

Stau să ascult discursurile politicienilor din Parlament, nu sunt deloc mulţumită, puterea mimează supărarea pe domnul Baconschi, din ciclul „mai bine să cadă el decât să cad eu!” Cred că oamenii vor fi mulţumiţi pentru că cineva e totuşi pedepsit! Opoziţia vine cu soluţii science-fiction – alegeri anticipate se produc dacă toţi membrii Parlamentului demisionează sau dacă preşedintele dizolvă parlamentul, nu dacă opoziţia îşi dă demisia! Oamenii încă rezistă în frigul care se înteţeşte! Mâine politicienii vor avea tupeul să joace Hora Unirii cu ei! Nu cred că există sistem de guvernare democrat fără partide, nu cred că putem să evităm să avem de-a face cu politicienii, nu cred că ne putem dispensa de reprezentare, parlament şi instituţiile statului. Nimeni în lume nu a făcut-o fără repercusiuni cumplite. Nu este deci cazul să inventăm şi noi un nou totalitarism al poporului care conduce. Suntem obligaţi, aşadar, să ne descurcăm cu politicienii care exista deja, nu putem mima că jucăm cartea apoliticului, apoliticul şi ne-mersul la vot înseamnă tot câştigul „lor”, prin votul clientelar.

Există o soluţie, dar aceasta nu e de termen scurt: sancţionarea constantă a politicienilor corupţi şi a politicilor pe care majoritatea populaţiei nu le vrea. Asta face întreaga Europa, aceasta este jocul compromisului democratic. Singura diferenţă este că ei au abilităţi mai bune la jocul democratic, moştenite din tată în fiu, pentru că îl joacă de mult mai mult timp ca noi. Protestele din Piaţa Universităţii au arătat două lucruri esenţiale ce trebuie reamintite de fiecare dată când va fi nevoie: (1) românii pot să fie solidari şi (2) pot sancţiona politicieni şi politici publice. Odată ce vom repeta această lecţie de câte ori este nevoie, vom ştii că democraţie se joacă şi se învaţă în stradă.

NOTE:

1. Recitind, îmi dau seama că e vorba, în mod evident, de Piaţa Universităţii, doar că locul aceasta a devenit pentru mine atât de tare o piaţă a revoluţiei, încă chiar am scris Piaţa Revoluţiei, aşa că mă decid să las textul aşa.

Ps. Şi ni se ceră să aparţinem de o cultură naţională în fiecare zi şi nu doar pe 1 decembrie !

Filosoful în Academia

Filosofia este un domeniu la fel de specialiazat, de ramificat, de întortocheat, cu trimiteri de jargon specific, ca oricare alt domeniu al curriculei universităţii. Poate că este chiar un domeniu mai greu de parcurs decât altele, pentru că, dacă în biologie ţi să cere să fii la curente cu teoriile din ultimii 10 ani, în filosofie ţi se cere să fii la curent cu cele din ultimii 2500 de ani. În filosofie, nu se pot crea manuale care să exprime sintetic cuceririle acestei discipline şi răspunsurile finale la care s-a ajuns în urma cercetării. Să te apuci singur de citit Hegel sau Kant e la fel de greu cu a te apuca să înţelegi mecanica teoriei relativităţii, fără cursuri avansate de matematică. De aceea nu recomand nici unuia dintre prietenii mei care nu sunt absolvenţi de filosofie să îşi extindă cultura generală trecând prin Principii de filosofia dreptului sau Critica raţiunii pure. Nu o fac, pentru că nu are nici un rost să arunci oamenii în ocean fără să le dai vâsle şi barcă. Autorii mai sus menţionaţi presupun zeci de distincţii, de trimiteri la alţi filosofi şi o integrare în istoria filosofiei. Facultatea de Filosofie se presupune că îţi dă acele instrumente prin care eşti capabil să îţi construieşti singur vâslele şi barca. Una dintre aceste vâsle e logica însăşi, şi fără luni întregi petrecute pe tratate de logica formală e foarte greu să îţi educi mintea în a vedea care argumente sunt corecte, care sunt sofisme şi cum se poate construi/critica un argument.
Filosofia e elitistă, pentru că presupune enorm de multă muncă pentru a începe să înţelegi ceva, nu spun să creezi (Facultatea de Filosofie nu produce creatori de sisteme filosofice, cum nici facultatea de litere nu produce scriitori, ci oameni capabili să înţeleagă şi să evalueze un text din domeniu).
Filosofia e elitistă pentru că adevărul e unul singur. Nu a existat un singur mare filosof care să nu aibă pretenţia că descrie cum stau lucrurile în adevăr. Nici măcar Nietzsche, minunatul defăimător al gândirii sistematice, nu a putut depăşi pretenţia că modul lui de a face filosofie este cel corect. De aici, mulţi s-au grăbit să acuze filosofia că este totalitară. A spune că există un adevăr şi a încerca să defineşti conţinutul acestuia nu este un gest totalitar. A argumenta în favoarea unei perspective e exact opusul încercării totalitare de a impune prin forţă. E ipocrit să ne luăm de subiectivitatea omului ce crede că are dreptate – cel mai adesea, fiecare dintre noi crede acest lucru. Totalitarismul începe doar atunci când prin forţă – fizică, psihică, politică, economică –, prin opresiuni de tot felul, îl obligi pe cel ce nu este de acord să îţi preia perspectiva. Diferenţa între democraţie şi totalitarism e una de utilizare a argumentelor versus utilizarea violenţei.
În faţa a doar trei ani de pregătire, în facultate, eşti obligat să sacrifici prea mulţi autori. Pentru a lăsa impresia că nu sacrificăm totuşi atât de mulţi, din anul doi eşti obligat să alegi între domenii de filosofie distincte (cel puţin la Facultatea de filosofie din Bucureşti, care îşi permite luxul de a îşi diviza studenţii): 1. Istoria filosofiei şi filosofia culturii; 2. Etică şi filosofie politică; 3. Filosofie analitică şi filosofia ştiinţei. Prin urmare, studentul, relaxat la master, îşi imaginează că nu există nici o legătură între istoria filosofiei, etică şi teoria cunoaşterii şi că el are libertatea de a se ocupa de oricare domeniu, ignorându-le pe restul. Din păcate, boala specializării a atins domeniul filosofic, ca pe toate celelalte domenii. Dacă poţi să faci chimie organică fără chimie anorganică (deşi baza chimiei organice o reprezintă, evident, cea anorganică), nu prea poţi să divizi filosofia după interesele tale. O împărţire pe secole ar fi o soluţie, dar există alte dezavantaje şi aici, pentru că această împărţire ar da impresia că distincţiile scolastice nu se mai aplica azi sau că întrebările de secol XVII şi-au găsit răspunsurile.
Oricum, miza filosofiei academice este să îţi arate metoda de a înţelege un gânditor şi să îţi dea o minimă cultură generală în domeniu. Cultură care să îţi permită să identifici ce autori vorbesc despre substanţă, care e diferenţa între a refuta o teorie şi a confirma o teorie şi care sunt limitele imperativului categoric vesus limitele pragmatismului. Încărcat cu acest bagaj, absolventul de minim 5 ani de filozofie (îmi pare rău, dar în primii 3 ani abia îţi dai seama pe ce lume te afli) poate decide dacă va încerca să facă filosofie academică, sau dacă va răspunde cu metodele filosofiei la problemele sociale sau la cele ale lumii culturale.

Filosoful în cultură

Termenul cultură e vag, îl folosesc aici pentru a menţiona încercările filosofiei de a intra în dialog cu celelalte domenii ale cunoaşterii. Michel Foulcault este un bun exemplu pentru această categorie. Contrar opiniei domnului Cezar Gheorghe, exprimată în „Observatorul cultural”, Michel Foucault nu trebuie studiat în facultăţile de filosofie, pentru că el poate fi citit şi acasă, de unul singur. Nu este vorba de faptul că ar fi neapărat uşor de citit, ci de faptul că el nu face filosofie în sensul tare al termenului. El intră pe planul culturii şi nu pe cel al filosofiei, iar o parte a textelor sale sunt mai potrivite unei facultăţi de ştiinţe politice decât uneia de filosofie. (Am ales cazul lui Foucault şi pentru că ceilalţi doi autori menţionaţi, Deleuze şi Derrida, nici măcar nu trebuie studiaţi, dat fiind spiritul lor profund antifilosofic) Dacă privesc cu atenţie în biblioteca mea, găsesc zeci de autori care folosesc metode moştenite din filosofie pentru a ataca alte domenii: Arendt, Kolakowski, Aron, Voegelin, Eco, Agamben, Lowith, Gauchet, Habermas folosesc armele filosofiei pentru a trata probleme politice, sociologice, lingvistice, religioase. Munca lor nu este mai puţin importantă pentru a înţelege lumea în care trăim decât cea a filosofilor de sistem, dar, fără filosofii de sistem, cei menţionaţi mai sus nu ar fi putut să aibă instrumente pentru a vorbi despre lume.

Filosofia în cetate

Mai există o formă de implicare şi mai directă în treburile acestui lumi, cu acelaşi instrumentar filosofic – implicarea în cetate. Aici, mulţi ezită înainte să se arunce în vâltoarea evenimentelor istorice, pentru că, pe de o parte, pentru a lua parte la ele este nevoie şi de alte abilităţi decât de cele filosofice şi pentru că nici un filosof nu e dispus să uite cazul lui Socrate. Primul filosof care s-a implicat în cetate a şi fost ucis de ea. În cetate, nu înving totdeauna argumentele, aşa cum se presupune că se întâmplă în celelalte două lumi, a culturii şi a universităţii. În treburile cetăţii este greu să rămâi cu metodele filosofiei, pentru că publicul tău nu mai e cititor de Sf. Toma şi de Platon. De multe ori, nepriceput în domeniu, rişti să fii un mai prost administrator al trebuirilor cetăţii decât orice om fără pregătire academică.
Problema apare însă în momentul în care orice om trebuie să se implice în cetate, pentru că altfel propria lui libertate este ameninţată. În cazul regimurilor totalitare, de exemplu, filosofii, ca oricare alţi indivizi, sunt obligaţi să reacţioneze, să se implice pentru a îşi apăra libertatea de a face filosofie. În plus, filosofii sunt obligaţi să se implice în critica sistemelor totalitare şi pentru că acestea funcţionează pe baza unor ideologii, care sunt sisteme pseudo-filosofice. Se presupune, aşadar, că cititorul de filosofie este mai apt să nu fie vrăjit de astfel de iluzii, pentru că el ştie că dezvoltarea unui gând şi problematizarea filosofică se fac altfel.
Una dintre formele de manifestare în spaţiul public este cea a formatorului de opinie, a ceea ce numim în mod curent intelectual. Evident, intelectualii pot veni din orice domeniu, dar pentru cei ce au o pregătire filosofică, a fi intelectual este o tentaţie specială. Este un caz aparte, pentru că îţi lasă impresia că în cele 10.000 de semne din articolul tău poţi explica cum stau treburile pe această lume, într-un limbaj simplu şi pe înţelesul tuturor, fără prea multe conceptualizări şi, evident, fără efortul a zeci de ani petrecuţi în bibliotecă – efort indispensabil filosofului de sistem sau a celui din universitate. Nu vreau să fiu meschină şi să spun că orgoliul este cel care trimite filosofii în cetate. De multe ori, ei intervin pentru că au intrat într-o polemică cu un alt intelectual şi, prin urmare, se trezesc intelectuali fără voia lor. Există o responsabilitate faţă de adevăr care te poate arunca în spaţiul public, ca reacţie la o opinie pe care nu o poţi ignora.

În concluzie, există posibilitatea de a rămâne să faci filosofie de dragul filosofiei, devenind comentator, interpret, specialist, profesor, sau de a ieşi din câmpul propriu-zis filosofic al Fiinţei şi al Nefiinţei, păstrând metodele ei aplicându-le în alte domenii academice – majoritatea specialiştilor în ştiinţe umaniste de azi sunt filosofi reprofilaţi – sau direct în viaţa cetăţii. Valoarea scrierilor tale nu depinde de tabăra în care te înscrii, ci de abilităţile personale şi de adaptarea la contextul istoric. Dar, fără filosofia clasică, a marilor sisteme, predate azi în Academia (chiar dacă nu au fost descoperite acolo), nu ai instrumentele necesare pentru dialogul cu lumea culturii sau a politicii.

Andrei Pleşu pleacă de la distincţia dintre cei ce cred şi cei ce nu cred, pentru a propune în locul ei o alta – cei ce cred că cred şi cei ce nu cred că cred. Cei ce cred că cred sunt cei ce aparţin instituţiei bisericii în mod oficial şi fac toate gesturile pe care lumea le cere de la ei; cei ce nu cred că cred sunt cei care au o părere prea bună despre credinţă pentru a se plasa sub ea, ca o stare profundă de comuniune continuă cu Dumnezeu. Distincţia mi se pare utilă mai ales pentru cei din categoria fariseilor, care îşi pun haina de creştin, dar uită să aibă realmente o raportare serioasă la Dumnezeu.
Cardinalul Ravasi a vorbit despre raportarea la Dumnezeu în absenţa acestuia, făcând distincţia dintre gol şi absenţă, absenţa fiind marca a ceva ce trebuia să fie prezent, dar care nu este acolo. Absenţa este înţeleasă de sufletul omului ca o lipsă personală, ca o pierdere. A invocat cazuri ale unor preoţi care şi-au pierdut credinţa şi care în absenţa ei trebuiau să joace în continuare rolul de păstori ai comunităţilor lor. Asta poate pentru a explica faptul că linia între credincioşi şi necredincioşi nu trece totdeuanua pe unde presupunem noi că ar trece. A continuat apoi invocând un teolog protestant, după ce dăduse un exemplu de pastor protestant, e adevărat, un teolog excelent, Karl Barth. Oare nu l-a anunţat nimeni că a noastră e o ţară preponderent ortodoxă? Un citat bun de pescuit nehotarăţi, dar care pune puternic sub semnul întrebării autoritatea bisericii ca instituţie: „O, Doamne, eliberează-mă de religie şi dă-mi credinţa!” Să fie o ironie crudă în spate, care să spună că protestanţii sunt cei mai apropiaţi de ateism? De aceea este nevoie să luăm citate din ei când avem de convertit pe cei care nu cred încă?
Am însă o mare nedumerire după conferinţa cardinalului – mai e sau nu valabilă în Biserica Catolică autoritatea papei? Clericii chiar nu mai simt nevoia să asculte de el? Munca unui cardinal este aceea de a relativiza şi submina părerile papei? Dacă da, să spună asta pe faţă, ca să îi facem fericiţi pe ortodocşi. Îmi pun această întrebare deoarece Benedict al XVI-lea în ultima sa carte, „Isus din Nazaret, de la Intrarea în Ierusalim la Înviere”, ne roagă să nu mai profesăm opinii despre tăcerea lui Dumnezeu bazându-ne pe citatul (invocat de altfel până şi de Cristian Tudor Popescu atunci când e întrebat despre religie) „Dumnezeul meu, dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”. Actualul papă arată că interpretarea acestui pasaj trebuie să ţină seama de faptul că aceste cuvinte ale lui Iisus sunt luate din Psalmul 21 al lui David, fiind o trimitere la o profeţie despre venirea şi moartea sa, şi nu un semn al abandonului divin. Cum nu pot să cred că excelenţa sa nu cunoştea această interpretare, nu pot să nu invoc ipoteza subminării lui Benedict, care încercă disperat să facă un pic de cultură teologică în rândul credincioşilor.
Dar Ravasi a încheiat cu un citat ales excelent pentru tema dată, din Isaia 65:1 „Căutat am fost de cei ce nu întrebau de Mine, găsit am fost de cei ce nu Mă căutau”, citat care vorbeşte despre posibilitatea ca Dumnezeu însuşi să intre în dialog cu cei ce nu cred în el. Pasajul îmi aminteşte de vorbele dulci ale lui N. Steinhardt către Virgil Ierunca: Dumnezeul, în care nu crezi, crede El în tine!

În Curtea Neamurilor
Din partea celor care se definesc pe ei ca plasându-se în Curtea Neamurilor au vorbit Andrei Cornea, ce a prezentat credinţe de alt tip decât cele religioase, dar care epistemic au acelaşi statut ca şi ele, şi Dan C. Mihăilescu, care a avut curajul să ridice o întrebare la fileul cardinalului aplaudată de sală: „ Să fie cultura un blestem care te opreşte să ajungi la credinţă?” Din păcate, cardinalul nu avut ocazia să îi răspundă, oricât de succint. Din fericire, a încercat un răspuns la problemă Alexander Baumgarten, răspuns care a fost, trebuie să recunosc, singura încercare de a stabili nişte condiţii de posibilitate ale dialogului între cei ce cred şi cei ce nu cred plecând de la filosofia scolastică ce are suficiente resurse pentru un astfel de demers. Propunerea lui Baumgarten este de a regândi un model alternativ de raţionalitate care să nu se bazeze doar pe autonomia subiectului. Plecând de la un text al lui Bonaventura despre natura şi practica gândirii, acesta defineşte patru tipuri de a face o carte: a fi copist, compilator, comentator şi autor. Cel care îşi aşază în carte propria concepţie şi nu doar preia de la ceilalţi este autor. Însă într-un sens mai adânc, doar Hristos însuşi este autor şi învăţător. Creatura nu poate fi autor în sensul deplin al termenului. Creaţia nu este posibilă în sens absolut, la om, întrucât există o incompletitudine a conaşterii de sine, bazată pe faptul că omul nu îşi este propriul creator. Limitele gândirii noastre ne pot pune în faţa lui Dumnezeu, şi astfel cultura devine calea regală către Dumnezeu.
Vlad Alexandrescu şi Anca Manolescu au încercat şi ei să oferă câte o perspectivă filosofică bazându-se pe Pascal şi Dionisie Aeropagitul în primul caz, şi pe Cusanus plus S. Weill în cel de al doilea. Din păcate, intervenţiile lor, foarte frumoase în sine, nu s-au legat deloc de problematica pusă pe masă şi au dat impresia unor conferinţe de filosofie într-un minunat colocviu, dar nu au reuşit să ofere criterii pentru un dialog real.
Francisca Băltăceanu a amintit în intervenţia ei că există adesea şi o contramărturie a credincioşilor, care, la fel ca prietenii lui Iov, par să ştie totdeauna care sunt planurile lui Dumnezeu pentru umanitate şi care sunt totdeauna gata să îi acuze pe cei care nu cred de motivaţii nedemne. Ea a amintit că credinţa este un dar, şi nu un dat evident.
Michel Kulber, director al Institutului de Studii Bizantine, a vorbit despre secularizarea spaţiului românesc şi a făcut previziunii bazate pe studii sociologice despre scăderea viitoare a practicii religiose. Probabil că, supărat pe Patriarhul rus, care tocmai a declarat că occidentul este ateu, părintele Kulber a vrut să arate că nici estul nu stă mai bine şi că, şi dacă nu este ateu azi, va deveni în curând. Biserica Ortodoxă Română, bazându-se pe faptul că este parte a identităţii locale, pare să treacă prin perioada de negare din psihologie, refuzând să vadă schimbarea de mentalitate din ziua de azi. O întrebare interesantă pe care o ridică însă dl Kulber este aceea dacă spaţiul ortodox este sau nu compatibil cu laicismul. Cu laicismul à la française, răspunsul este simplu, nu. Nici o biserică din lume nu poate fi compatibilă cu aşa ceva. Legea din 1905 din Franţa, care presupune separarea bisericii de stat, vine într-un context foarte special, după Revoluţia franceză care a vizat exterminarea preoţilor şi a călugărilor şi înlocuirea lui Dumnezeu cu un cult adus raţiunii şi după conducerea lui Napoleon, care şi-a subordonat biserica, alături de restul instituţiilor statului. Într-un astfel de context, este normal să respiri uşurat când cineva propune ca statul să nu se mai implice în viaţa bisericii.
Francezii uită însă că ateismul militant nu e ceva comun în toată lumea, ca la ei acasă, şi cred că separarea radicală e singura şansă de supravieţuire a bisericii, chiar şi atunci când laicismul presupune excluderea bisericii din sfera publică şi izolarea ei în apartamente private. Pe de altă parte, părintele Kulber e îndreptăţit să amintească faptul că îndepărtarea de puterea efectivă politică şi economică a fost o eliberare pentru biserică, ce poate să îşi urmărească acum propria vocaţie. Separarea Bisericii de stat, dezirabilă din perspectivă politică şi economică, nu trebuie să însemne însă excluderea bisericii din orice spaţiu public. Chiar şi într-o viziune neconfesională asupra lumii trebuie să ne reprezentăm spaţiul public ca locul de întâlnire al reprezentanţilor diferitelor interese din societatea civilă.

Ca observaţie generală asupra conferinţei, nu pot să nu remarc, judecând după numărul de participanţi, că este de bon ton în România secolului XXI să fii creştin, aşa că nu văd motive să ne plângem de secularizare. Putem să ne plângem, cum observa Andrei Pleşu, de calitatea şi onestitatea celor care cred că cred, dar nu încă şi de numărul lor scăzut.
Cu ce am rămas după această seară? Cu câteva distincţii filosofice, cu o dorinţă de a vorbi despre Dumnezeu în spaţiul public, cu o întâlnire ecumenică (şi chiar interreligiosă, dacă acceptăm că şi ateii au o religie), cu teama de secularizare şi cu o mea culpa a credincioşilor, care nu ştiu să fie buni martori ai lui Dumnezeu. La începutul discuţiei apăruse o întrebare care poate fi comună atât celor care cred, cât şi celor care nu cred. Ce ne facem cu absenţa lui Dumnezeu din lume? Pentru unii, este o absenţă temporară, pentru ceilalţi, definitivă. Oricât de bine ar suna problema absenţei, mi se pare totuşi că, teologic, ea nu este o problemă corectă. E suficient să mă gândesc că Dumnezeu e omniprezent ca să nu mai înţeleg conceptul de absenţă decât în relaţie cu mine, cel care, aşa cum spunea Baumgarten, are o conştiinţă de sine incompletă, fără raportarea la divin.
Oricum, concluzia mea despre întregul eveniment promovat de Vatican al Curţii Neamurilor se păstrează, ca şi în cazul întâlnirii franceze, analizată acum câteva luni. O idee extraordinară, care, prin dificultatea intrinsecă, este uneori pusă în practică în mod deficitar. Interesantă este însă dorinţa catolicilor de a coopta şi personalităţi din lumea ortodoxă în acest proiect. Numărul redus de preoţi participanţi, faţă de cel al laicilor, mi se pare o idee bună, întrucât evenimentul promovează accesul Neamurilor în curtea templului.
Cred că în fiecare credincios se află un necredincios care i se opune, şi asta nu în sensul în care omul ar avea dubii despre valabilitatea argumentelor existenţei lui Dumnezeu, ci în sensul încrederii pe care o avem în Dumnezeu. Mulţi din cei care sunt convinşi de existenţa lui Dumnezeu refuză să aibă încredere în El, sub diverse scuze, şi preferă să aibă mai repede încredere în judecăţile şi în puterile lor decât în cele ale lui Dumnezeu. Abia atunci când epuizăm toate resursele omeneşte, în disperare de cauză, ne mai lăsăm şi în Voia lui. Şi poate că, în mod invers, şi cei care nu cred îşi lasă loc pentru o intervenţie de un alt tip în viaţa lor.

Cum site-ul pe care publici se cheamă spune şi tu trebuie să îmi exprim nedumerirea, articolul tău este unul construit pe o logică neacademică, nu vorbeşti despre ultima carte a lui Vladimir Tismăneanu şi preferă să faci nişte comparaţii şi supoziţii demne de presa sportivă. Mă aşteptam ca tema religiilor politice să îţi ofere cu totul alte prilejuri de a intra în dezbatere.
Mă întreb care e grupul tău ţintă de cititori, nu de altceva dar cei cel îl citesc pe Tismăneanu nu cred că au habar despre personalitatea lui Serghei Mizil, la fel cum nici cei ce îl urmăresc la TV pe acest personaj nu îl citesc pe Tismăneanu.
Singurele două puncte, care nu sunt atacuri la personă şi la care cred că trebuie să răspund sunt acela că Vladimir Tismăneanu ar utiliza argumentul autorităţii când condamnă comunismul şi problema anectotelor. Eşti absolut incorect când spui că Tismăneanu foloseşte argumentul autorităţi când condamnă comunismul, cărţile sale pe această temă sunt încercări de a pătrunde în esenţa acestui fenomen, să îl înţeleagă şi apoi să îl condamne. Tismăneanu nu se foloseşte de condamnarea preşedintelui asupra comunismului ca să convingă publicul, invers, după ce s-a convins prin texte şi experienţa personală că comunismul e un regim criminal a încercat să îi convingă şi pe alţii prin discursurile şi cărţile sale. O a doua oară în text te referi la argumentul autorităţii folosit în Despre comunism… Dacă prin argumentul autorităţii te referi la citate din diverşi alţi autori care s-au raportat la comunism cred că nu faci distincţia între a invoca argumentul cuiva şi a invoca autoritatea cuiva. M. Malia, M.Lovinescu, T.Judt nu sunt personalitaţi care conving per se, ei sunt interesanţi în măsura în care au dat argumente pe care le putem invoca şi noi. Argumentul autorităţii este atunci când îl invoci pe Heinseberg ca să motivezi preferinţa ta pentru Bach, este o diferenţă esenţială între a îţi aduce un citat din Benedict al XVI lea cu autoritatea sa magisterială şi a îţi explica un argument asupra interpretării corecte a unui pasaj obscur din Biblie.

Să îţi amintesc doar câteva dintre ideile lui Tismăneanu despre comunism :
1. Critica comunismul e bazată pe de o parte pe o critică a ideologiei marxiste şi pe de alta pe enumerarea erorilor şi crimelor sistemului. Prima parte e esenţială pentru că stabileşte legătura între ideile lui Marx şi manifestărilor lor concrete şi ne dă şansa de a intra în dezbatere, inclusiv cu stangă europeană de azi ce crede că comunismul a a fost o idee bună prost aplicată.
2. Ideologia este cu atât mai periculosă cu cât ea presupune şi o abolire a moralei tradiţionale fiind o formă de relativism etic dar şi de relativism epistemic întrucât conţinutul ideologiei se schimbă odată cu liderul partidului.
3. Marxismul este o eshatologie seculară şi comunismul o religie politică.
4. Comunismul şi nazismul sunt două ideologii gemene.
5. Comunismul refuză memoria, valorile şi spiritul.
6. Marxismul a fost un proiect de schimbare a naturii umane prin mitul fondator al revoluţiei şi al avangardei clasei muncitoare.
7. Marxismul a sesizat nevoia omului modern de mituri, miracole şi magie şi le-a oferit prin cultul progresului şi al unei societăţi utopice fără clase.
8. Marxismul combină un mit milenarist cu accente voluntariste cu idealul prometeic al controlului conştient asupra sorţii colectivităţii.
9. Marxismul este un sistem maniheic, gândit să îi excludă pe toţi cei ce nu sunt membrii săi.
10. Marxismul este o fantasmă oraculară cu ambiţii de a explica totalitatea lumii şi misterul vieţii
Mi-e greu să cred că poţi spune că acestea câteva elemente nu sunt suficiente pentru a condamna comunismul fie şi fără să fie nevoie să îi numeri victimele.
Da, Tismăneanu se face vinovat că a introdus în cultura română, autori ce ne fac să înţelegem natura „intrinsec perversă”, cum o numea Pius al XI lea, a comunismul: Aron, Arendt, Besancon,Kolakowski, C Milosz( pe care eu trebuie să recunosc că i-am citit la recomandarea sa) ca să enumăr doar câţiva şi să nu mă acuzi de pomelnice culturale. Personal, consider că pomelnicul cultural atunci când nu e menit să te facă să sesizezi o paradigmă, ci doar să educe, este psihologic descurajant pentru cititor, dar descurajarea mea nu este un motiv pentru a elimina listele de bibliografie din facultăţi.
Da, Tismăneanu e vinovat şi pentru că în mediul nostru cultural comunismul nu este înţeles doar strict istoric şi că această temă poate stărni o dezbatere despre marxism şi antimarxism, ridicând nivelul discuţiilor de la fenomene la idei şi dându-ne ocazia de a intra în dezbatere cu tinerii occidentali marxişti ce încercă reformări ale ideilor părintelui fondator adaptabile zilelor noastre.
Îl acuzi pe Vladimir Tismăneanu că articolele sale au prea multe anecdote. Mă gândesc dacă nu cumva una dintre trăsăturile comunismului românesc este aceea de a fi plin de anectode pentru că el a fost anomic. Ideologia nu a putut pătrunde şi educa total conştiinţa poporului român ce preferă să se adapteze. Accentul pe biografiile membrilor de partid poate fi o metodă de lucru ce nu mulţumeşte pe toată lumea, dar ea nu este singura în cazul profesorului Tismăneanu.
Anticomunismul lui Vladimir Tismăneanu are două laturi: una este critica teoretică a ideologiei marxiste şi cea de a două cercetarea trecutului istoric concret prin care autorul întăreşte ideile prezentate în prima latură. Prima seamănă cu demersul lui Raymond Aron şi combină elemente de teorie politică cu elemente de sociologie. Cea de-a doua, este profund istorică şi vizează descrierea unei perioade determinate. Cititorul nu este obligat să fie de acord cu ambele părţi ale demersului, doar că latura teoretică este menită să explice latura practică, iar latura practică să exemplifice latura teoretică. Ele pot fi separate, dar viziunea asupra comunismul va fi viciată. Latura teoretică este esenţială pentru că ne fereşte de noile mituri ale stângii. Critica marxismului aplicat în comunism ne deschide ochii asupra pericolelor noilor familii de marxisme cum ar fi cele promovate de Zizeck şi de Badiou.
Latura istorică ne permite să înţelegem situaţia concretă a comunismului românesc cu personajele şi erorile lui specifice. Uneori, atunci când conceptele sunt prea abstracte sau prea îndepărtate de experienţa noastră de zi de zi ilustrările sunt utile pentru a întipări o imagine în minte şi a da reprezentări clare celor ce nu au avut experienţa directă a regimului. Spui că „opera dedicată comunismului de Vladimir Tismăneanu nu este altceva decât o anecdotică a nomenclaturii comuniste, dublată de o serioasă exegeză ştiinţifică” În primul rând nu este adevărat pentru că în scrierile sale avem multe pasaje care sunt critici directe ale ideologiei şi în al doilea rând pentru că biografiile liderilor comunişti sunt un element esenţial pentru a înţelege un regim, care în spatele ideologiei ascunde voinţa de putere a liderilor, ce au monopolul interpretării corecte asupra ideologiei. În al treilea rând, ignori aspectul că anecdotele despre comunism sunt relevante pentru a înţelege un sistem totalitar care a modificat sensul normalităţii în politic, economic, artistic, religios, în viaţa de familie. Anecdotele de care tu vorbeşti nu sunt nici simple poante, nici simple întămplări, ci situaţii individuale care conţin un germene de universal, care dau o imagine despre ce înseamnă un sistem totalitar. Dacă totuşi continui să fii nemulţumit de numărul anecdotelor, fă te rog măcar distincţia între un serial TV, un text de blog şi o carte. Cartea criticată de tine nu este una bazată pe anecdote. În cazul unui serial TV atmosfera este de un alt tip şi memoriile personale îşi pot avea locul. În plus amintiriile sunt forme de mărturie despre o experienţă, există atâtea cercetări bazate exact pe intervievarea celor ce au trăit un anumit eveniment şi pot avea raportări personale la el. Crezi că prezenţa la faţa locului te descalifică pentru a judeca un eveniment istoric? Poate vrei să invoci neutralitatea epistemică a cercetătorului. Dar a rămâne neutru şi a nu lua o atitudine valorică faţă de comunsim este un gest cu repercursiuni etice.

Cu speranaţa ca acest răspuns să te facă să meditezi la problema religiilor politice şi nu la stilul lui Vladimir Tismăneanu,

Ana Petrache

Cea mai eficientă credinţă este propusă de o ideologie, pragmatic vorbind, ea îţi oferă totdeuna soluţii instant la orice problemă apărută vreodată, scutindu-te de orice dileme morale. Secretul ei constă în faptul că orice ideologie politică universalistă pretinde a fi în acelaşi timp şi o credinţă şi o cunoaştere raţională. „Se cuvine să crezi orbeşte în ea, dar să fi convins că posezi o înaltă şi raţioanală înţelepciune” (idem p 180). Este clar că astfel de convertiri la o ideologie, ce pretind abilitatea dublului gândit, sunt mai greu de deprins şi prin urmare terapia pentru adaptarea la ele va fi mai scumpă, dar preţul merită, pentru că o dată dobândită abilitatea, orice gest, chiar şi un fapt empiric contrar ideilor susţinute de ideologie (să luăm un exemplul: numărul victimelor Gulagului versus ideologia comunistă oficială) poate fi reinterpretat astfel încât să îşi facă loc în sistemul propus.
Dar acestă idee a agenţiei de convertire mai sublinează încă un aspect, capacitatea omului de a se transforma, faptul că nu este o fiinţa statică, ci una în continuuă devenire, ce este capabilă de reorientare, de ceea ce creştinii numesc metanoia. De la înger poate cădea la stadiul de fiară, dar şi invers drumul e posibil. Atât timp cât respiră omul este capabil să îşi schimbe opţiuniile intelectuale, credinţele şi atitudinea. Este vorba de darul, pericolul şi responsabilitatea libertăţii.
Ceea ce stă la baza acestei afaceri este capacitatea intelectualilor de a lucru cu şi prin cuvinte, de a fi creatori de posibil, de a orienta omul în funcţie de ceva ce nu există încă, ce ar trebui să existe, sau care pur şi simplu este posibil să existe. Kolakowski defineşte în mod intelectualii ca fiind acei indivizi ce prin arma cuvântului pot să propună preeminenţa posibilului în faţa faptelor. (Modernitatea sub un neobosit colimator „Intelectualii” p.57) Acest posibil poate fi interpretat ca un ideal regulativ, un trebuie ce orientează comportamentul uman, indiferent de câte încălcari ale imperativului moral se petrec concret, indifirent şi la faptul ca s-ar putea ca imperativul moral să nu poată fi realizat niciodată sau poate fi interpretat ca o propunerea a unei societăţi perfecte, în care dispare orice inegalitate dintre oameni şi în care cu toţi sunt obligaţi să trăiască într-o frăţie universală. În această ultimă descriere a posibilului stă tentaţia utopică, de care evident intelectualii, lucrând prin şi în posibil sunt ispitiţi mai uşor.
Dar intelectualii mai sunt ispitiţi de utopii şi dintr-un motiv mai profund, orice utopie socială se bazează pe o utopie epistemologică, credinţa că poate fi găsită o sursă de certitudine absolută, inatacabilă. De aceea ideologia are şi pretenţii de ştiinţă cum explicam şi mai sus. (Modernitatea sub un neobosit colimator „Moartea utopiei repusă pe tapet” p.191). Căutarea fundamentelor absolute ale cunoaşterii este reflectarea pe planul gândirii a utopiei politice. Ele sunt ambele supuse criticii scepticului ce nu crede în astfel de forme ultime de a rezolva conflictul dintre om şi om şi dintre om şi natură şi pentru care aceste proiecte miros a înlocuitor de religie.

Rezerve epistemologice faţă de Kolakowski
Agenţia de convertire nu este o imposibilitate practică,oamenii se lasă uşor convinşi de diverse idei, pare că întreaga cultură a lumii nu e decât o imensă agenţie de convertire. Atât timp cât ne înscriem în tradiţia epistemologică popperiană şi adevărul nu este manifest, convertirile sunt chiar necesare. Există însă o imensă responsabilitate etică- a converti pe cineva la ceva în care cel ce converteşte nu crede este un act de trădare al adevărului şi al lipsei de respect pentru individul uman. Pe de alta părte buna credinţa a celui ce converteşte nu este suficientă pentru a decide asupra justeţei cauzei. Nu în ultimul rând vedem în acest proiect o ironie la adresa capitalismului, care ar putea comercializa valori cu acceaşi nonşalanţă cu care comercializează mărfuri. Astăzi orice economist care se respectă o să îţi spună că vinde concepte şi idei şi nu bunuri materiale. Se citeşte aici originea de stânga a gândirii lui Kolakowski.
În plus, gândirea filosofului polonez este una antimetafizică. Anti-utopismul său este o consecinţă a opţiunii sale pozitiviste împotriva idei că filosofii caută Adevărul. Pentru el filosofii trebuie să se mulţumească cu „ spiritul adevărului”(ibidem p 194-195)şi cu critica celor ce pretind că l-au găsit.

„Ce tânăr eram” egal „era mai bine în comunism!”

Nu cred că s-a scris suficient despre utilizarea politică a nostalgiei. Nimeni şi nimic în lume nu îi poate convinge pe părinţii mei că nu era mai bine în comunism, pentru că ei erau tineri si sănătoşi în acea perioadă! Culmea e că şi generaţia bunicilor poate aprecia perioada războiului pentru acelaşi motiv, of ce tânăr eram!! Suntem într-o democraţie unde părerea politică a tuturor contează. Istoria personală e regândită la fel de des ca istoria politică. O dată cu schimbarea de regim politic avem grijă să rescriem istoria într-o paradigmă favorabilă propriului nostru punct de vedere. La fel, o dată cu o etapă nouă în viaţa personală, să zicem, căsătoria, pensionarea, schimbarea de locuinţă, avem tendinţa să ne regândim propria istorie personală. Ne construim un trecut care să ne justifice pe noi înșine şi uităm acele elemente care ar intra în contradicţie cu buna imagine despre sine. E un procedeu psihologic normal, ceea ce nu e firesc este proiectarea unei lumini pozitive asupra unei întregi epoci politice doar fiindcă persoana mea iese mai bine din această rescriere a istoriei.
Nici un argument teoretic şi nici o statistică asupra numărului de victime ale regimului comunist nu poate determina pe cineva să nu mai fie nostalgic după propria tinereţe. Pe lângă procedeul psihologic, există şi un argument pragmatic, oamenii educaţi în sistemul comunist s-au învățat cu regulile pe care trebuiau să le urmeze pentru a se descurca în acea lume închisă, iar înlăturarea regimului i-a prins pe mulţi într-un moment în care energia şi disponibilitatea mentală pentru schimbare erau foarte scăzute. Cam toţi românii care aveau peste 25 de ani la revoluţie vor fi lăsați de schimbarea de paradigmă greu adaptabili; pentru cei ce aveau peste 40, discuţie devine deja inutilă. Vorbesc aici despre votantul mediu, care nu e nici forate sărac să nu mai aibă nimic de pierdut, nici foarte bogat încât să îşi apere politic interesele, care nu este nici needucat, nici posesor al unor doctorate în clientelism politic, partidocraţie sau sisteme de vot comparate.

Inginerul din fabrică vs inginerul de la Renault

Tema comunismului a devenit o dezbatere între anticomuniştii teoretici ( poziţie absolut justificabilă din punctul meu de vedere şi sub care mă înscriu şi eu) şi nostalgicii pe care, la nivel uman, îi înţeleg. Poziţiile lor se joacă însă pe planuri diferite şi, prin urmare, nici un grup nu îl poate convinge pe celălalt. Dacă primul grup se plasează pe planul intelectului şi al argumentelor, cel de-al doilea se plasează pe un plan personal, al propriei experienţe de viaţă şi pe al lui „se putea trăi (bine) şi în comunism”! Din această ciocnire conjuncturală nu pot câştiga decât teoreticienii stângii, care se pot alia cu nostalgicii.
Stânga e gata să explice nostalgia printr-o critică a sistemului democratic prezent, care nu poate asigura bunăstarea cetăţenilor săi. Dar când a asigurat comunismul bunăstarea cetăţenilor săi? Liderii locali ai PCR trăiau mai prost decât orice corporatist de azi, inginerul din fabrică trăia mai prost ca inginerul de la Renault şi muncitorul manual mai prost ca angajatul pe salariu minim pe economie de azi. Dacă regimul comunist nu ar fi fost în primul rând un eşec economic, poate îl mai aveam şi azi. Stânga teoretică nu e azi puternică în România, în ciuda numărului mare de votanţi PSD, dar ea este puternică în Europa şi are un prestigiu academic obţinut în minunatele universităţi din Vest unde orice student român abia aşteaptă să ajungă. Conflictul dintre anticomunişti şi nostalgici e poarta pe care stânga teoretică poate intra triumfătoare.
Singurul lucru care mă mai linişteşte este că teoreticienii stângii sunt atât de înclinaţi către nevoile omului real de lângă ei pe cât sunt de interesaţi teoreticienii dreptei de câţi bani în plus pot rămâne în buzunarul contribuabilului, prin scăderea impozitelor. O notă de subsol din Zizek sau din Burke e mai cool decât salariu net al vânzătoarei de la casa din Carrefour. Este vina intelectualilor, sau a oamenilor simpli, care se lasă reprezentaţi de ei? Politicul e negocierea unor sisteme de valori, prin urmare, lupta politică se poate duce atât pe planul intelectual, cât şi în cel al vieţii economice sau civice, şi fiecare își duce lupta pe acel plan care îi este mai familiar.

Triplul efect nociv al nostalgiei

Revenind la problema nostalgiei comunismului ca sistem politic, trebuie să ne întrebăm care e prima lecţie politică pe care aceşti oamenii au învăţat-o în comunism? Nimic nu poate fi schimbat, e bine să te ţii departe de toată această tevatură a politicului, să eviţi orice discuţie cu activistul de partid şi, dacă nu poţi să o eviţi, să nu îl contrazici. Politicul este pentru cei fără scrupule şi pentru parveniţi. Negocierea propriilor interese în sfera publică este ceva de neconceput pentru aceşti oameni, din cauza propriei experienţe cu vechiul sistem.
Dar, cum ştim de la Tocqueville, vechiul regim nu e radical diferit de noul regim venit în urma revoluţiei, pentru că structurile instituţionale se păstrează, prin urmare, argumentul lor nu este unul deplasat. Nostalgia, încurajată abundent de media, ce reprezintă exact universul informaţional al acestor oameni, îi determină să opteze pentru neimplicarea în politic. Cum nu se poate forma o masă critică în stare să sancţioneze partidele pentru jocul lor clientelar, politica este în anticamera de la morgă. Iar unul dintre elementele care contribuie la această situaţie este nostalgia după perioada comunistă. Pentru că perioada comunistă, în pofida ideologizării excesive a vieţii de atunci, nu a fost o perioadă politică, a negocierilor intereselor unor grupuri. Paradoxul cel mare constă tocmai în faptul că în regimul comunist care ideologiza educaţia, viaţa religioasă şi producţia de pantofi, nu exista o viaţă politică.
Încurajarea nostalgiei are un triplu efect: ocupă, pe de o parte, spaţiul public cu imagini care ne îndepărtează de la interesele politice de moment, scaldă telespectatorul într-o atmosferă în care nu e onest să te implici în politic şi, în plus, cei orientaţi către trecut vor fi mult mai puţin motivaţi să acţioneze decât cei orientaţi către viitor. Aş fi gata să mă minunez în faţa unui astfel de proiect, atât de inteligent, încât să ţină ocupat cetăţeanul pentru ca acesta să facă orice altceva decât politică, dacă aş crede că el este planul unui spirit malefic, menit să inducă în eroare. Dar nu sunt înclinată să cred în teoriile conspiraţiei.

Remediile nostalgiei

Ce se poate face? În primul rând, să înţelegem ce produce nostalgia şi să o tratăm ca pe o problemă psihologică şi ca pe una politică; în al doilea rând, să redescoperim valoarea politicului şi să ne reinventăm pe noi, o dată cu această descoperire, în nişte cetăţeni implicaţi în viaţa polisului. Sună utopic, dar ce să îi faci, una din tehnicile de luptă împotriva unei utopii plasate în trecut e plasarea utopiei în viitor: cel puţin aşa eşti motivat să schimbi ceva. O altă tehnică ar fi să criticăm orice utopie din prezent sau din trecut şi să ne centrăm pe fenomenele din viaţa politică reală, dar aici atenţia, inteligenţa şi energia cetăţeanului sunt supralicitate.